Judecata și osândirea la moarte a lui Hristos: Ziditorul judecat și osândit de propria Sa făptură

Sfântul Ioan nu istorisește Cina, ci se concentrează pe larg asupra vestirii trădării lui Iuda (In 13, 21-30) și, mai ales, este singurul care menţionează Spălarea picioarelor (In 13, 1-20) și Ultimul cuvânt al Domnului, care este un monument teologic³ și care se încheie prin marea rugăciune a Fiului către Tatăl Său, numită „rugăciunea preoțească” (In 13, 31 – In 17). După acest cuvânt foarte lung începe înfricoșata noapte a arestării lui Hristos.

După sărbătorirea Paștilor (evreiesc și creștin: Cina cea de Taină), toți cântă psalmi de laudă, după obicei. Apoi străbat Ierusalimul de la vest la est, prin sud⁴, trec de cealaltă parte a văii Chedronului și încep să urce pe dealul care se află în fața Templului, Muntele Măslinilor⁵, și care este unul dintre locurile preferate ale lui Iisus (cf. Lc 22, 39). Noaptea este deja înaintată. Pe drum, care este destul de lung (aproximativ 2 km), Domnul începe să-Și pregătească ucenicii și le descoperă ce avea să I se întâmple, ca să nu fie luați prin surprindere: „Voi toți vă veți sminti întru Mine în noaptea aceasta” (Mt 26, 31-32 și Mc 14, 27-28) și îl citează pe prorocul Zaharia: „Bate-voi păstorul și se vor risipi oile” (Za 13, 17). Cu toate acestea, fără a vorbi deschis despre moartea Sa, sfârșește vestind învierea Sa. Petru, care ieșea mereu în față, spune: ceilalți poate că se vor sminti, însă eu nu. Domnul îi prorocește atunci dureroasa și întreita sa lepădare „în noaptea aceasta”, înaintea primului cântat al cocoșului, adică chiar înainte de răsăritul soarelui [și, deci, încă în noaptea păcatului] (Mt 26, 31-35; Mc 14, 27-31; Lc 22, 31-34; In 13, 36-38). Ucenicii spun toți, ca și Petru, că sunt gata să moară pentru Învățător.

Sosesc atunci în foarte frumoasa grădină Ghetsimani, unde Îi plăcea lui Hristos să vină cu ucenicii Săi. Domnul va trăi în această grădină o primă Pătimire, sufletească, înaintea Patimii trupești. Ia cu El triada apostolică, pe Petru, Iacov și Ioan, și Se îndepărtează pentru a Se ruga: vrea să Se pregătească lăuntric – ca om – pentru jertfa supremă pe care o va săvârși. Și aici este cuprins de înspăimântare și înecat de neliniște: „Întristat este sufletul Meu până la moarte”,și are nevoie de ajutor: „Rămâneți aici și privegheați împreună cu Mine”. Merge puțin mai departe, Se închină până la pământ dinaintea Tatălui Său, Care era de față în chip nevăzut (în legătură cu firea omenească a Mântuitorului), și Îi cere să „îndepărteze acest pahar…” pe care trebuie să-l bea până la fund, această suferință care depășește orice înțelegere, „…de este cu putință”. Însă Își termină rugăciunea zicând: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești”⁶. Astfel El răscumpără, în voia Sa de om liber, neascultarea primilor noștri părinți, Eva și Adam. Este în agonie. Se roagă aproape „un ceas” (Mt și Mc), apoi Se întoarce către cei trei ucenici, care au adormit. Se întristează văzând că nu au fost în stare să-L însoțească în suferința Sa pentru a-L ușura și le spune: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită”⁷. Apoi Se întoarce să Se roage încă de două ori, în același fel. Sfântul Luca adaugă două precizări remarcabile. Un înger I se arată și Îl mângâie: pentru că oamenii nu sunt în stare să-L ajute pe Fiul Omului în suferința Sa, îngerii Îi vin în ajutor. Iar Hristos e într-o asemenea întristare, într-o adevărată agonie fizică – pe marginea morții – că are o „sudoare de sânge”⁸, picături de sânge care se amestecau cu sudoarea Sa și curgeau pe pământ.

Agonia lui Hristos în Ghetsimani este foarte importantă din punct de vedere teologic și duhovnicesc. Ea constituie o revelație teologică a celor două firi ale lui Hristos: ca Dumnezeu, știe tot ce I se va întâmpla, dar ca om nu știe; nu înțelege de ce El, care e singurul om drept, curat și fără de păcat, trebuie să suporte această groaznică pedeapsă. Însă persoana Sa (dumnezeiască) în care se unesc cele două firi ale Sale spune „da”⁹. Fiul spune da Tatălui Său ceresc: este „ascultător până la moarte”. Importanța duhovnicească a acestui moment este la fel de mare: în această clipă tragică, Hristos a purtat, în fiinţa Sa omenească (în suflet), toate suferințele tuturor oamenilor, de la Adam și Eva până la ultimul om care se va naște. Cu câteva ore mai târziu, le va purta și trupește. Este un moment capital al mântuirii Lumii: orice persoană omenească, oricare ar fi și în orice vreme, care se găsește în cea mai neagră întristare se poate întoarce către Hristos la Ghetsimani (Tu, Care ai purtat toate suferințele omenești, binevoiește a o purta și pe a mea…). Trebuie să ne amintim de aceasta și să o spunem. Grădina Ghetsimani amintește și simbolizează grădina Raiului, Împărăția lui Dumnezeu: este jertfa lui Hristos care ne redeschide ușa Raiului. La sfârșitul lungii Sale rugăciuni, Domnul le poruncește ucenicilor să se ridice: „Iată s-a apropiat cel ce M-a vândut”.

Pe dată apare Iuda, ucenicul-trădător, în fruntea unei „mulțimi multe¹⁰, cu săbii şi cu ciomege”. Pentru ce „arhiereii și bătrânii” aveau nevoie de Iuda? Pentru că această trupă numeroasă (alcătuită din păzitorii Templului și din soldați) nu ar fi putut să-L recunoască pe rabbi Ieshouah, mai ales noaptea, și nu știau unde se găsea. Însă Iuda știa că Învățătorul său va veni în acel loc, care Îi era cunoscut. Și dăduse paznicilor un semn: „Pe care-L voi săruta, Acela este, puneți mâna pe El”. Îl sărută deci pe Învățătorul, zicând „Bucură-Te, Învățătorule”, ca de obicei. Iisus îi spune: „Prietene¹¹, pentru ce ai venit?” (Mt) și adaugă, la Sfântul Luca: „Iuda, cu un sărut ai vândut pe Fiul Omului”. Bunătatea Învățătorului nu este nici slăbiciune, nici neștiință: Hristos știe toate.

Iisus nu se teme de această trupă: „Pe cine căutați?”. „Pe Iisus Nazarineanul.” „Eu sunt.” Se dau înapoi și cad la pământ: maiestatea și seninătatea Învățătorului îi zdrobește. Scena se reproduce încă o dată. Iisus adaugă: „Dacă pe Mine Mă căutați, lăsați-i pe aceștia să se ducă”. Învățătorul Se îngrijește de ucenicii Săi. Atunci, Petru, care avea o sabie¹², lovește un ostaș, pe „sluga arhiereului, Malhus”, și îi taie o ureche. De îndată Iisus îl ceartă: „Întoarce sabia ta la locul ei, că toți cei care scot sabia, de sabie vor pieri”. Ce lecție universală!Și adaugă: „Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile…?”. Trebuie să mor și să înviez pentru a mântui pe Om. Apoi îl vindecă pe slujitor, punându-i la loc urechea („Și atingându-Se de urechea lui, l-a vindecat”, Lc 22, 51b).

Apoi Iisus ceartă mulțimea: Mă arestați ca pe un tâlhar, când în fiecare zi am învățat în Templu… Atunci, ostașii pun mâna pe Iisus, în vreme ce toți Apostolii Îl părăsesc și fug. Unul dintre ei, care era învelit numai într-un cearceaf, e prins de ostași: lasă cearceaful în mâinile lor și fuge „gol”. Omul care-L părăsește pe Dumnezeu este gol (cf. Adam și Eva după cădere: au văzut că erau goi – Fac 3, 10). Soldaţii Îl leagă pe Iisus (prinzându-I mâinile cu frânghii) ca și cum ar fi fost un răufăcător periculos. Dușmanii lui Hristos L-au arestat noaptea, înaintea Paștilor, pentru că se temeau de o mișcare populară (Iisus era cel mai faimos rabbi din Israel). Dar noaptea are și un înțeles simbolic: este noaptea păcatului și vremea lucrurilor ascunse. De altfel, Mântuitorul va spune celor care Îl arestează: „Dar acesta este ceasul vostru și stăpânirea întunericului” (Lc 22, 53). Arestarea Sa la Ghetsimani s-a petrecut probabil între orele 2 și 3 dimineața (Domnul S-a rugat probabil la Ghetsimani vreme de două sau trei ceasuri).

Ostaşii şi slujitorii Îl duc pe cel prins, cu forța, „la marele preot”. Dar Sfântul Ioan precizează că L-au dus mai întâi la Hanna  ¹³  , socrul marelui preot Caiafa. Acest lucru poate părea surprinzător, dar trebuie să ne amintim că marii preoți erau aleși, de la Irod, din mari familii preoțești, dintre care cea mai importantă era cea a lui Hanna, care fusese mare preot din anul 6 până în 15 î.Hr, și care era probabil decanul Sinedriului (foștii mari preoți erau membri ai Sinedriului): el colabora strâns cu guvernatorii romani și reușise să facă să fie numit mare preot după el fiul său mai mare, iar apoi ginerele său, Caiafa. Era personajul cel mai influent și cel mai puternic din Israel. Iisus este dus fără menajamente în acest palat, care se găsea în „cetatea preoților”, în centrul Ierusalimului (între Templu și palatul lui Irod), și ale cărui temelii au fost descoperite. Fostul mare preot „L-a întrebat pe Iisus despre ucenicii Lui și despre învățătura Lui”. Domnul Se miră și răspunde că a „vorbit totdeauna pe față și a învățat în sinagogă și în Templu” și că nu avea decât să întrebe pe cei care L-au auzit. Hristos nu Se lasă impresionat și nu-I e frică, ceea ce mânie pe unul dintre slujitori, care Îi dă o palmă, reproșându-i că „așa răspunde arhiereului”. Domnul dă atunci un răspuns care e o comoară de înțelepciune veșnică și un colac de salvare pentru toți cei care sunt acuzați pe nedrept: „Dacă am vorbit rău, dovedeşte ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?” (In 18, 22-23). Hanna este atât de nedumerit că-L trimite pe Iisus la ginerele său, marele preot Caiafa¹⁴.

În tot acest timp se petrece, după istorisirea Sfântului Ioan, un eveniment dureros: întreita lepădare a lui Petru, prorocită de Hristos în timpul drumului de la foișor la Ghetsimani. Petru și un „alt ucenic”, pe care Tradiția îl identifică cu Ioan¹⁵, se întorseseră din drum după ce fugiseră și-L urmaseră de departe pe Iisus până la palatul lui Hanna. Sfântul Ioan, „care era cunoscut arhiereului”, a putut să intre în curte, pe când Petru stătea la poartă. Apoi a reușit să-l bage înăuntru. Dar acesta a fost recunoscut de slujnica portăreasă și a tăgăduit prima dată că e ucenic al lui Iisus. Apoi Petru s-a dus să se încălzească la un foc¹⁶ aprins de ostași, căci era frig. Aceștia l-au recunoscut. Petru a tăgăduit a doua oară „cu jurământ” (Mt). Și, în sfârșit, unul dintre slujitori, apropiat de cel căruia Petru îi tăiase urechea, a recunoscut că l-a văzut la Ghetsimani¹⁷. Petru a intrat în panică, „a început să se blesteme și să jure: nu cunosc pe omul acesta” (Mt și Mc). Atunci a cântat cocoșul (era răsăritul soarelui, către ora șase dimineața în acel început de primăvară). Iisus S-a întors și l-a privit pe Petru cu durere. Petru și-a amintit de prorocia Învățătorului său: „a ieșit afară și a plâns cu amar”. În timpul acestei nopți înfricoșătoare, Hristos era singur, părăsit de toți, trădat de unul dintre Apostolii Săi și lepădat de altul, purtătorul de cuvânt al celor Doisprezece. Numai Tatăl Său ceresc Îi purta iubirea Sa în ascuns. Desigur, nu este ușor să situăm cu precizie aceste evenimente, pentru că Sfântul Ioan plasează prima lepădare la Hanna, iar celelalte două la Caiafa. Însă cei trei Sinoptici trec sub tăcere interogatoriul de la Hanna și nu vorbesc decât de cel de la Caiafa, la care situează cele trei lepădări. Sfântul Luca precizează că s-a scurs aproape o oră între primele două și cea de-a treia lepădare. Ne putem gândi că cei doi arhierei locuiau în același palat sau aceeași cetate¹⁸.

Domnul este deci dus dinaintea marelui preot în funcție, Caiafa. Aici va avea loc judecata lui Hristos și osândirea Lui la moarte. Acest proces se petrece ceva mai târziu (Lc: „la ziuă”)¹⁹. Sfântul Matei și Sfântul Marcu ne precizează că tot Sinedriul  ²⁰   este de față, lucru neobișnuit, mai ales la ora aceea. Acest Sinedriu sau „Sfat” era organul guvernului poporului evreu (în plan religios) și tribunalul suprem în Israel (însărcinat mai ales cu judecarea falșilor proroci). Număra 71 de membri (arhierei, preoți, cărturari și farisei) și era condus de marele preot în exercițiu. Trebuie să remarcăm că Hristos este singur dinaintea a 71 de judecători, fără avocat²¹, și că a petrecut o noapte îngrozitoare, fără să mănânce și fără să doarmă, tratat cu brutalitate de zbirii Săi și lăsat în frig. Dumnezeu e judecat de cei pe care i-a făcut! Procesul pe care I-l fac lui Iisus este unul foarte ciudat, pentru că sentința fusese hotărâtă dinainte. Într-adevăr, Evangheliștii ne spun în mai multe rânduri, cu mult înainte de proces, că voiau să-L omoare pe Iisus: chiar înainte de a relata venirea Sa la Ierusalim pentru sărbătoarea Corturilor, adică cu șase luni înainte de Patima Sa, Sfântul Ioan ne spune că Hristos rămânea în Galileea „pentru că iudeii căutau să-L omoare” (In 7, 1). Și, dacă ar fi vrut să știe mai multe despre El și învățătura Lui, le-ar fi fost ușor să-L întâlnească pe Iisus, între rabbi, la Templu, cu atât mai mult cu cât acolo se întrunea de obicei Sinedriul. Însă trebuie să adăugăm că dincolo de reproșul oficial pe care I-l vor face (că S-a declarat Mesia, Fiul lui Dumnezeu), mai există un alt motiv care e omniprezent în Evanghelie, și anume invidia. Rabbi Ieshouah este cel mai faimos rabbi din Israel: mulțimile aleargă după El și admiră faptele și minunile pe care le săvârșește. Toate aceste personaje importante, care dețin puterea religioasă, sunt geloase și furioase pe El: rabbi din Nazareth îi deranjează, cu atât mai mult cu cât îi ceartă. Lucrul acesta era atât de evident încât și Pilat credea astfel²².

Procesul începe: fiindcă nu au de fapt nimic să-I reproșeze, vor căuta mărturii mincinoase împotriva lui Iisus. Este un lucru pervers: nu caută nici dreptatea, nici adevărul, ci vor numai să ucidă pe cineva care îi umbrește și care nu a făcut nimic rău (Pilat va recunoaște acest lucru!).

Se găsesc martori mincinoși, dar care se încurcă și se contrazic. Iisus rămâne tăcut dinaintea acestei mascarade judiciare. În sfârșit, vine unul care aduce o învinuire mai serioasă: acest om a zis: „Voi dărâma acest templu făcut de mână, şi în trei zile altul, nefăcut de mână, voi clădi” (Mc 14, 58). Hristos spusese aceasta atunci când îi alungase pe neguțători din Templu prima dată, la începutul vieții Sale publice, însă cuvintele Sale au fost răstălmăcite, căci El spusese: „Dărâmați Templul acesta și în trei zile îl voi ridica”. Iar Sfântul Ioan adaugă: „Iar El vorbea despre Templul trupului Său” (In 2, 18-21): de fapt, fraza Lui însemna: omorâți-Mă și voi învia după trei zile; era o prorocie a morții și învierii Sale. Învinuitorii săi își freacă mâinile: l-am prins! „Însă Iisus tăcea”. Caiafa, excedat, pune atunci întrebarea crucială: „Ești Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?” Iisus răspunde, pentru că e adevărata și singura întrebare: „Da, sunt”. Și prorocește Înălțarea și întoarcerea Sa în slavă, sigur că Tatăl Său ceresc Îl va învia după moartea Sa trupească. Marele preot își sfâșie atunci veșmintele²³ și spune: „A hulit²⁴... Ce vi se pare vouă?”. Și toți Îl osândesc la moarte. Lucrul nu este spus ca atare în Evanghelie, pentru că evreii nu aveau dreptul să omoare pe cineva²⁵: acest lucru era rezervat puterii romane. Iată de ce Evangheliștii menţionează decizia Sinedriului astfel: „iar ei toți au judecat că El este vinovat de moarte” (Mc 14, 64 și Mt 26, 66). De fapt, e într-adevăr vorba de o osândire la moarte, fără nici o circumstanță atenuantă, dar pe care nu au dreptul să o execute. Trebuie să facă appel la guvernatorul roman, să-l facă să confirme legal pedeapsa și să o execute. Sunt atât de mulțumiți că au reușit să-L doboare pe micul rabin din Galileea, că se vor dezlănțui împotriva osânditului: Îl scuipă în față, semn de mare dispreţ, Îl ocărăsc, Îl lovesc cu pumnii și palmele. Și, pentru a se „distra” și a-L ridiculiza și mai mult, îi pun un văl pe față, Îl lovesc și Îi spun: „Prorocește, Hristoase! Spune-ne cine Te-a lovit”. Omul își bate joc și râde de Dumnezeu. Satana se distrează și crede că e biruitor, dar ar fi trebuit să fie atent la conținutul psalmilor. Când ne gândim că membrii acestui „sfat” erau renumiți ca bătrâni, înțelepți, oameni cu frica lui Dumnezeu, ne întrebăm dacă nu cumva visăm: ne apucă amețeala. Omul fără Dumnezeu poate deveni asemenea unei fiare sălbatice.

Apoi Îl dau pe mâna guvernatorului roman Ponțiu Pilat: el singur are puterea de a rosti (sau nu) sentința legală de condamnare la moarte și de a o executa, căci deține această putere politică de la împărat, Tiberiu. Iată de ce Domnul va spune dinaintea soldaților romani care Îl răstignesc: „Părinte, iartă-i, căci nu știu ce fac” (Luca 23, 34). Într-adevăr, soldații păgâni nu puteau ști ce însemna termenul „Hristos”: ei ascultau de ordine. Dar Domnul nu a spus asta dinaintea Sinedriului, pentru că ei știau ce fac: Îl respingeau pe Mesia și-L omorau pe Fiul Omului. Tot ce se va petrece cu Pilat ține de Patima trupească a lui Hristos, pentru că va fi torturat (biciuire, cununa de spini…) înaintea răstignirii Sale. De aceea vom relata aceste evenimente tragice într-un alt articol consacrat Patimii și morții Domnului.

Ca epilog, ne putem pune întrebarea: ce putea Hristos să facă în afară de a spune adevărul? A spus adevărul, pentru că El este Adevărul și Cuvântul lui Dumnezeu, gura Tatălui ceresc. Straniu tribunal: cel care este nevinovat și care a spus adevărul este osândit. Cei care L-au judecat sunt nedrepți, nelegiuiți și răi. Suntem în fața dreptății omenești, care este după firea cea căzută.

Iisus Hristos, Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru, singurul om drept, curat și desăvârșit, dreptul Judecător, a fost judecat chiar de cei pe care Îi pusese judecători (ei își aveau puterea de la Moise, care o avea de la Dumnezeu Însuși). El, singurul Preot, marele nostru preot veșnic, a fost respins de propriii Săi preoți, de clerul Său, care fusese hirotonit de El (prin mijlocirea lui Moise). Mesia a fost respins, judecat, osândit și torturat, nu de niște golani, ci de elita religioasă din Israel: „preoții, cărturarii și fariseii”, adică de cler, de teologi, de asceți. Este o lecție la care Biserica – și oamenii Bisericii – ar face bine să cugete.