ÃŽntâlnire între arhimandritul Simeon de la Maldon și părintele Teofil de la Sâmbăta de Sus (I)

 

Arhimandritul Simeon: Cum este privită Sfânta Împărtășanie în România? În Europa Occidentalătendința este să ne împartășim des.

Părintele Teofil: În România, Biserica ortodoxă a păstrat tradiția care recomandă împărtășania mai ales în timpul Postului Mare și de Paște. Alți credincioși se împărtășesc și în celelalte posturi. Altădată, pentru a primi Împărtășania, credincioșii trebuiau întotdeauna să se spovedească. Acum există alte tendințe, ca aceea, de exemplu, de a te împărtăși și în alte momente ale anului, în afara perioadei de post.

Părerile sunt împărțite în ceea ce privește acest lucru. Acum sunt însă credincioși care vor să se împărtășească la fiecare Liturghie, adică în toate duminicile și zilele de sărbătoare. Biserica nu dă rețete precise legate de acest lucru; aceasta ține mult de concepția preotului, a duhovnicului.

În anumite regiuni ale țării noastre, tradiția este strict respectată, de exemplu în Moldova, unde se spune că trebuie să treacă o perioadă de patruzeci de zile înainte de a te împărtăși din nou. Însă, la fiecare Liturghie suntem chemați la împărtășanie, așa cum exprimă cuvintele preotului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă.” La noi nu e ca în Grecia sau în Occident unde credincioșii se împărtășesc fără pregătire, doar citind canonul Sfintei Împărtășanii.

În ce mă privește, îi sfătuiesc pe credincioși să se împărtășească cât mai des posibil și, mai ales, să se spovedească cât mai des posibil. Vă dau exemplul unui credincios care a venit să se spovedească la mine în timpul Postului Mare și pe care l-am îndrumat să se spovedească în fiecare post; această persoană a revenit în anul următor și l-am întrebat: „Când te-ai spovedit ultima oară ?” El mi-a răspuns: "În Postul Mare de anul trecut.” – „La cine te-ai spovedit ?” Răspuns: „La dumneavoastră”. Or, eu știam foarte bine că-i spusesem să se spovedească în fiecare post. În anul următor, același credincios reveni să se spovedească la mine. I-am spus: „Åžtii că te sfătuisem să mergi să te spovedești în fiecare post.” „Da, știu.” „De ce nu te-ai dus ?” Credinciosul îmi răspunse că nu a avut motive. În această situație specială, dacă acest credincios duce o viață ordonată, dacă merge la biserică regulat, dacă ține post, dacă se roagă dimineața, seara și înaintea fiecărei mese, dacă nu are relații intime cu cineva, îi dau binecuvântare pentru a se împărtăși cu condiția ca pe viitor să meargă să se spovedească în fiecare post. Dacă anul următor nu va fi urmat sfaturile mele, mai bine să nu mai vină să mă vadă.

Cât privește regulile pentru împărtășanie, acestea prevăd cel puțin trei zile de post. Nu putem cere acest lucru persoanelor care se împărtășesc des, pentru că ar însemna ca aceștia să postească tot timpul. Ori, dacă un preot vrea să se împărtășească fără să fi postit trei zile, același lucru ar putea să-l facă și credincioșii. Dacă postesc luni, miercuri și vineri, asta înseamnă trei zile de post, dar postul de luni nu e obligatoriu. Practicarea deasă a împărtășaniei nu este încă foarte răspândită. Există preoți care recomandă împărtășania la fiecare patruzeci de zile. Alți preoți permit credincioșilor să se împărtășească atât de des cât vor, mai ales celor care duc o viață conformă vieții creștine. Sunt de părere că trebuie să ne împărtășim des, accept și ca unii credincioși să se împărtășească fără a se spovedi, pentru că sunt persoane care nu au nimic de spus la spovedanie și, în plus, împărtășania are puterea de a ierta păcatele; ea este dată spre iertarea păcatelor și spre viața veșnică.

Sfântul Apostol Pavel spune că omul trebuie să se pună sub semnul întrebării, să se concentreze asupra lui însuși pentru că ne apropiem de Împărtășanie doar cu vrednicie. Cel care nu e vrednic, bea și mănâncă propria osândire. De aceea apostolul Pavel spune: „Mulți dintre voi sunt slabi și bolnavi și mor.” E important să primim Împărtășania cu dreaptă măsură, și nu să o folosim ca pe ceva obișnuit. Nu doresc să se creeze o modă din acest lucru.

Arhimandritul Simeon: „În pliantul despre Academia de la mănăstirea Sâmbăta există un program privind ecumenismul; ce părere aveți despre acest lucru?”

Părintele Teofil: Ecumenismul vrea să realizeze unitatea tuturor creștinilor, ceea ce nu este posibil prin puterea oamenilor. Până în prezent, ecumenismul a realizat o apropiere socială. În ceea ce privește unificarea religioasă esențială, până acum nu am realizat nimic. În țara noastră există trei curente sau grupări religioase: ortodocșii, catolicii și greco-catolicii. Greco-catolicii sărbătoresc Paștele o dată cu noi, sunt un fel de ortodocși uniți cu Roma, fac semnul crucii de la dreapta la stânga, ca ortodocșii. Ei nu sărbătoresc Paștele în același timp cu catolicii; deci nu sunt nici pe deplin catolici, nici pe deplin ortodocși, sunt o formă puțin hibridă.

Ce aș fi așteptat eu de la ecumenism ar fi fost ca Paștele să fie sărbătorit în același timp de toți creștinii. Dacă nu se realizează asta, niciun alt lucru nu se va putea realiza. Un ierarh contemporan a scris un articol în care povestește o anecdotă trăită în timpul studiilor sale de medicină: locuia cu un greco-catolic și în timpul rugăciunii de seară nu se așezau față-n față ca să se roage, ci spate-n spate. E exact ceea ce facem noi când ne rugăm: fiecare din noi face la fel, fiecare merge la biserica lui, întorcând spatele celorlalți. Până în prezent nu am putut realiza o apopiere interioară, însă ne rugăm unii pentru alții, cerem unificarea credinței și a Duhului Sfânt și fiecare din noi are datoria de a-și oferi viața lui Iisus Hristos. Dar nu există multe rezultate pe plan social. Nu există uniune între creștini.

Ceea ce ne separă este mai puțin important decât ceea ce ne unește, însă punem întotdeauna accentul pe ceea ce ne separă. Pentru moment nu mai aștept nimic de la ecumenism. Însă, mi-ar plăcea să putem sărbători Paștele împreună. Se vorbește prea mult de ecumenism și unii îl consideră o erezie. Ecumenismul nu este o erezie pentru că ecumenismul nu este o religie: este mai degrabă o politică religioasă. E tot ce am de spus despre asta.

Arhimandritul Simeon: Ce așteptați și de ce vă temeți dumneavoastră, Părinte Teofil, și Biserica românească din partea Uninunii europene?

Părintele Teofil: Uniunea europeană nu este o chestiune religioasă, este o chestiune laică, este o chestiune politică, o problemă de organizare. În UE fiecare se angajează cu capacitățile sale, cu ceea ce s-a realizat până în acel moment.

Eu vin dintr-un sătuc de langa Sibiu. În satul meu trăia un olar, care era maghiar. Bunica mi-a povestit că în 1919, după primul razboi mondial, acest olar revenise pentru a-și vinde oalele, ca de obicei. Un sătean merse să-i spună că acum Ungaria nu mai exista, că exista doar „România mare”. Olarul îi răspunse: „Eu tot oale fac”. Iată ce se-ntâmplă cu noi în raport cu UE: continuăm să facem ce avem de făcut, ce am făcut dintotdeauna.

Din punct de vedere religios, nu există niciun câștig. S-ar putea întâmpla să nu fie benefică; noi suntem obligați să facem ce fac masele, dar nu servește la nimic să mergem contra curentului, lucrurile merg de la sine. Asta e tot.

(va urma)