Mărţisorul este o sărbătoare tradiţională care marchează începutul primăverii şi cores­punde zilei de 1 Martie. Ea se celebrează în Moldova, Bulgaria, Macedonia, Grecia, dar mai ales în România. Cuvântul „mărţişor” este un diminutiv al lui Martie, în greacă Mdptr|? (Martis). În această zi se oferă mici cadouri fii­celor, mamelor sau surorilor. Aceste cadouri reprezintă, în general, simboluri de animale, flori, inimioare; darurile sunt legate cu un şnur de culoare albă şi roşie, care din punct de ve­dere simbolic exprimă dragostea şi nobleţea.

Originea sărbătorii Mărţişorului face obiec­tul multor dezbateri. Se ştie că era o sărbătoare de origine daco-tracă, anterioară romanizării poporului român. Pe vremea dacilor, celor apro­piaţi li se ofereau amulete, despre care strămo­şii noştri credeau că aduc frumuseţe şi fertilita­te. Acestea erau confecţionate încă din timpul iernii şi se purtau doar începând cu 1 Martie. Amuletele erau la vremea aceea pietre albe sau roşii înşirate pe o aţă; cei ce aveau o situaţie ma­terială mai bună puteau oferi celor dragi mone­de din aur sau din argint. Aceste daruri consti­tuiau, în fond, urări de sănătate şi prosperitate în noul an; ele erau purtate de la venirea primă­verii până când copacii începeau să înflorească, apoi erau atârnate de crengile lor.

Unii cercetători consideră că sărbătoarea Mărţişorului a apărut pe vremea Imperiului Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte, care era zeul războiului, dar şi al fertilităţii şi vegetaţiei. Însă cercetările arheologice efectuate în România, la Schela Caldovei, au scos la iveală amulete fă­cute din pietricele albe şi roşii, asemănătoare mărţişoarelor de azi, care se purtau la gât şi care datează de acum circa 8000 de ani¹.

În tradiţia poporului român, cele două cu­lori au semnificaţii aparte. Roşul corespunde pielii rumene, deci sănătăţii şi vitalităţii, iar albul este asociat luminii, înţelepciunii şi credin­ţei. Din punct de vedere teologic creştin, albul este culoarea luminii solare şi a puterii, fiind culoarea care-L reprezintă pe Hristos. În mul­te culturi, hainele albe erau veşminte purtate de preoţi, căci această culoare semnifică puri­tatea şi adevărul². Neofiţii creştini din vechime, ca şi cei de astăzi, după Taina Sfântului Botez se îmbracă în veşminte albe, simbolul curăţirii. De asemenea, în momentul Schimbării la Faţă a Mântuitorului Iisus Hristos, se spu­ne că veşmintele Sale erau albe ca zăpada, iar Duhul Sfânt este descris în chip de porumbel alb. În ceea ce priveşte arta creştină tradiţională, roşul este culoarea sângelui jertfit al Domnului şi al sfinţilor mucenici, dar şi sim­bolul Duhului Sfânt care se coboară în chip de limbi de foc asupra Apostolilor. În tradiţia po­pulară, roşul este culoarea dragostei, fiind aso­ciat cu florile de culoare roşie, mai ales cu tran­dafirul roşu³.

Zilele Babei sau Babele sunt primele nouă sau douăsprezece zile ale lunii martie. Ele mar­chează sfârşitul iernii şi anunţă începutul pri­măverii, perioadă în care vremea este adesea foarte schimbătoare. Tradiţia profană leagă aceste zile de Baba Dochia sau Odochia (cea care leapădă cojoacele), personaj din mitolo­gia populară. Este posibil ca numele ei să fie derivat de la Sfânta Evdochia, care a trăit pe vremea împăratului Traian şi care este sărbă­torită la 1 martie. În anumite versiuni ale mi­tului, Baba Dochia este o bătrână care a plecat cu oile la munte îmbrăcată cu nouă cojoace. La venirea primăverii, a început să le lepede unul câte unul, dar apoi un îngheţ neaşteptat a dat peste ea, transformând-o în stană de pia­tră. O altă variantă foarte cunoscută este mi­tul lui Traian si al Dochiei, pe care criticul literar George Călinescu îl numeşte „rezulta­tul unei întregi experienţe de viaţă a poporu­lui român”. Acesta trimite la formarea poporului român prin unirea dacilor cu romanii. Dochia, fiica lui Decebal, era o fată extraordi­nar de frumoasă. După cucerirea Daciei, Traian, vrăjit de farmecul ei, a vrut să o ia de nevastă şi să dea astfel un exemplu romanilor în ceea ce priveşte asimilarea populaţiei dacice. Dar ea, împotrivindu-se, a fugit în munţi şi s-a as­cuns printre stâncile Ceahlăului. Ca să nu fie prinsă de urmăritorii ei, Dochia i-a cerut zeu­lui Zamolxis (sau, în versiunile de după creş­tinarea poporului român, Maicii Domnului) să o prefacă în stană de piatră.

În tradiţia populară se spune: „În ziua de Dochia se face mărţişor, un fir de mătasă sau lână roşă, înpletucit cu un alt fir alb, care apoi se pune la gât, pentru ca purtătoarea să fie ru­menă şi albă peste an. Se poartă până în ziua de Sânt’ Gheorghe şi atuncea îl pune pe un trandafir sau pe o creangă de cireş înflorit”⁴.

Legendele populare au asociat mărţişorul purtat tradiţional de fetele şi femeile tinere la 1 Martie cu înnoirea timpului şi strălucirea soarelui de primăvară, cu naşterea şi moartea simbolică a Dochiei. Firul mărţişorului a fost numit şi „funia timpului”, pentru că adună îm­preună săptămânile şi lunile în cele două ano­timpuri străvechi ale calendarului popular, iar­na şi primăvara. Funia ar fi fost toarsă chiar de Baba Dochia înainte de a urca cu oile la mun­te, unde a murit de frig după ce şi-a dezbrăcat cojoacele.

Note: