Suferințele părintelui Marcu (Constantin) Dumitru, zis „Fachiru”, de la Sihăstria

La denunțul unui comisar de Siguranță, cum că ar fi complotat împotriva primului ministru Armand Călinescu și chiar a regelui Carol al Il-lea, Con­stantin Dumitru este arestat. Este anchetat la Ploiești și București în condiții groaznice, de nesuportat pentru un om, astfel obținându-și porecla de „Fachiru”. În fapt, el îi cunoștea pe cei care complotaseră. Prin sentința Tri­bunalului Corpului 2 Armată București, tână­rul Dumitru primește o condamnare de 20 ani muncă silnică. Cunoaște penitenciarul de la Jilava, apoi pe cel din Chișinău, de unde este evacuat la cedarea Basarabiei, mutat la Huși, respectiv Văcărești. Pe fondul ascensi­unii legionarilor la putere, la 11 august 1940 este amnistiat, dar eliberat abia la 4 septem­brie. În timpul guvernării legionare refuză conducerea Corpului Muncitoresc legionar de la Ploiești. La rebeliune, în timp ce se afla într-o audiență în biroul prefectului de Pra­hova, este împușcat cu trei gloanțe: două în spate și unul în cap. Este operat într-un spi­tal din Ploiești, pentru glontele din cap medi­cii refuzând să intervină. Deoarece organele antonesciene declanșaseră seria arestărilor în rândul legionarilor, după trei săptămâni de spitalizare Constantin Dumitru fuge din Plo­iești. Timp de doi ani se ascunde pe Valea Prahovei și în București. Pentru că luase legă­tura cu un legionar, ulterior reținut, la 10 noiembrie 1943 este arestat de Siguranță. Este anchetat asupra presupuselor încercări de reorganizare pe linie legionară, refuzând să recunoască acuzațiile. Printr-o sentință a Curții Marțiale București din 24 decembrie 1943 primește o condamnare de 10 ani muncă silnică. Este trimis la Aiud, unde se alătură „grupului misticilor”, din care făceau parte: Traian Trifan, Marin Naidim, Ioan Ianolide și Anghel Papacioc. După război muncește în cadrul fermelor arendate de penitenciar de la Galda, Unirea și Ciugudel. I se reduce pedeapsa cu doi ani și jumătate. La expira­rea pedepsei nu este eliberat. După un tran­zit în lagărul Ghencea-București, la 17 sep­tembrie 1951 este internat pentru 24 luni în colonia de muncă de la Bicaz, unde se ridica hidrocentrala. Aici a lucrat din greu, făcând mai multe norme pe zi în condiții periculoase și scăpând cu viață în nenumă­rate rânduri. Așa a devenit cunoscut printre deținuți cu numele de „Costică, omul lui Dumnezeu”. În noiembrie 1953 este mutat în colonia de la Borzești, apoi în martie 1954 la Onești și, în mai același an, din nou la Borzești. De aici, la 8 iunie 1954 este trimis în ancheta Securității din Ploiești și rearestat. La controlul medical i se depistează o „dis­trofic alimentară, edeme corectice ale mem­brilor inferioare”. Este anchetat pentru „mal­tratarea evreilor” în timpul rebeliunii legionare. În fapt, era victima unei neferi­cite confuzii cu un legionar, contabil de meserie, care în timpul guvernării legionare făcuse parte din poliția legionară, iar în iunie 1949 primise o condamnare în lipsă de 20 ani muncă silnică (lot format din foști mem­bri ai poliției legionare). În cele din urmă, Securitatea face identificarea corectă a per­soanei în cauză, cu numele de Constantin Dumitrescu, apoi o trimite în penitenciarul Aiud. Cu toate acestea, la 18 ianuarie 1955, Constantin Dumitru este trimis în penitenciarul Ploiești, iar la 18 februarie același an mutat la Gherla.

Aflat în Gherla, la 22 februarie 1955 Constantin Dumitru înaintează un memoriu către conducerea Ministerului Afacerilor Interne în care explică abuzurile la care fuse­se supus de către Securitate. În iulie 1955 este mutat la Jilava, în vederea procesului de la București. Conform Decretului nr. 421/1955, prin Decizia penală nr. 1412 din 17 decem­brie 1955 este grațiat. Este eliberat la 15 apri­lie 1956 din penitenciarul Jilava.

Încă din timpul detenției de la Aiud, Constantin Dumitru se gândise să intre în viața monahală. Vizitează mănăstirile Plumbuita și Antim, se întâlnește cu Felix Dubneac, îl găsește pe părintele Benedict Ghiuș, care îi recomandă să meargă la Cernica pentru încercarea duhovnicească. Totuși, o vreme locuiește la domiciliul din Ploiești, in­trând în legătură cu foști cunoscuți din peri­oada interbelică sau din vremea detenției. În duminici și sărbători sau în alte ocazii se în­tâlnește cu aceștia, mai ales în biserici din Ploiești. Îl regăsește pe bunul său prieten din temnița Aiudului, Anghel Papacioc, acum duhovnicul Arsenie de la mănăstirea Slatina. Îi devine ucenic părintelui Arsenie, pentru care la 15 august 1957 intră ca frate în Slatina voievodală.

În noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, după Sfânta Liturghie din mănăstire, este arestat alături de duhovnicul său. După o perchezi­ție, cei doi sunt trimiși, mai întâi la Suceava, apoi spre București. Fratele Constantin Dumitru este lăsat la Securitatea Ploiești, în timp ce Arsenie Papacioc trimis în ancheta de la București pentru apartenența la Rugul Aprins. Constantin Dumitru este anchetat timp de un an, în condiții îngrozitoare. Principala acuzație era de reorganizare a miș­cării legionare „din fostul județ Prahova” după eliberarea din 1956. Era un nou scenariu pus la cale de Securitate, la ordinul partidului. Anchetatorii susțineau că, prin legăturile sale cu foști legionari și clerici, unii din Rugul Aprins, cum era considerat Arsenie Papacioc, fratele Constantin ar fi participat la regrupa­rea legionarilor din Prahova. El a refuzat să recunoască toate acuzațiile, inclusiv cele pen­tru care fusese anchetat de Siguranța carlistă și cea antonesciană, în 1939 și 1943. Cu toate maltratările fizice și psihice la care a fost supus, el a refuzat să accepte acuzațiile și de­clarațiile date de ceilalți anchetați în lot, sus­ținând că abandonase lupta politică, pentru a se dedica vieții monahale. Prin Sentința nr. 3 din 16 ianuarie 1960 a Tribunalului Militar București, el a fost condamnat la 22 ani mun­că silnică, pentru „uneltire contra ordinii so­ciale”. A fost trimis la Jilava (25 octombrie 1959), unde i s-a luat dulama, apoi la Aiud, unde a cunoscut rigorile reeducării orches­trate de colonelul Gheorghe Crăciun. Majoritatea detenției o suportă în Zarcă, dar mai ales la Izolator, atunci când primea pe­depse. De pildă, la 1 august 1960 este sur­prins de gardian în timp ce „scria probleme de religie” pe o bucată de săpun. Pentru fap­ta sa a primit „5 zile de izolare cu regim se­ver”. A refuzat categoric să participe la reedu­care, după cum arăta într-o declarație dată colonelului Crăciun. De aceea, a fost eliberat abia la 31 iulie 1964 din penitenciarul Aiud.