publicat in Dicționar Liturgic pe 6 Noiembrie 2015, 22:17
SLUJBA LA IEÅžIREA CU GREU A SUFLETULUI
Această rugăciune se face atunci când o persoană aflată în pragul morții nu poate să-și dea sufletul. Preotul se roagă pentru ca Dumnezeu să-i fie îndurător celui aflat pe patul suferinței și să-i dea iertarea păcatelor, cerând pentru acesta despărțirea sufletului de trup, sfârșit ușor și grabnic, precum și odihnă netulburată după moarte: „Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Atotțiitorule, Cel ce voiești ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină; Care nu voiești moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu, ne rugăm și cu umilință cerem Å¢ie: sufletul robului Tău (N) dezleagă-l de toată legătura și-l slobozește de tot blestemul, căci Tu ești Cel ce dezlegi pe cei legați și ridici pe cei căzuți, nădejdea celor deznădăjduiți. Poruncește, dar, Stăpâne, să se dezlege în pace sufletul robului Tău și să se odihnească în locașurile cele veșnice cu toți sfinții Tăi, prin Unul-Născut Fiul Tău cu Care împreună bine ești cuvântat, cu Preasfântul și bunul și de viață făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”.
CITIREA „STÂLPILOR”
În zilele de până la înmormântare, preotul este chemat de familie, de obicei după-amiaza sau seara, pentru a săvârși slujba „stâlpilor”. Această slujbă este o rugăciune scurtă pentru sufletul celui răposat, la care se adaugă citiri din Sfânta Evanghelie, texte alese care vorbesc despre moarte, înviere și judecată.
ÎNMORMÂNTAREA
Când moare un creștin, se trage clopotul bisericii pentru a vesti celor din parohie că unul dintre dânșii s-a mutat la Domnul. Glasul clopotului, în acest caz, ne duce cu gândul la trâmbița cu care îngerul va vesti sfârșitul acestei lumi și învierea morților pentru judecată (Mt 24, 31; Cor. 15, 52; 1 Tes. 4, 16).
Trupul celui decedat este spălat, în semn de curățire, după pilda primilor creștini (FA 9, 37), și îmbrăcat cu haine noi și curate, închipuind veșmântul cel nou al nestricăciunii, cu care vom învia în ziua judecății (1 Cor. 15, 42-44). Trupul este apoi pus în sicriu și așezat cu fața spre răsărit, ca la Sfântul Botez. Răsăritul este locul spre care privim atunci când ne rugăm lui Hristos, „Răsăritul cel de sus” și „lumina cea adevărată”, și tot de acolo va veni Mântuitorul la judecata viitoare (Mt 24, 27).
La capul celui adormit se aprind lumânări în sfeșnice, lumina fiind, pe de o parte, călăuză a sufletului în drumul către veșnicie și risipind întunericul morții, iar, pe de altă parte, simbolizându-L pe Hristos și Evanghelia Sa, precum El Însuși a zis: „Eu sunt lumina lumii; cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina vieții” (In 8,12). Lumânările simbolizează și candelele aprinse sau lumina faptelor bune cu care creștinul îl va întâmpina pe Mirele Hristos la a doua Sa venire, asemenea fecioarelor înțelepte din Pilda celor zece fecioare (Mt 25, 1-13)1.
Slujba înmormântării cuprinde tropare, cântări specifice cultului funebru, citiri din Noul Testament (Apostolși Evanghelie) și se încheie cu rugăciunile de iertare pentru cel adormit pe care le rostește preotul sau arhiereul, dacă este prezent. Cuprinsul rugăciunilor poate fi diferit, în funcție de vârsta persoanei decedate, de locul său în cadrul Bisericii sau în funcție de timpul liturgic în care se săvârșește slujba. Astfel, avem rânduieli ale slujbei înmormântării adulților, a copiilor, a monahilor, a clericilor sau rânduiala înmormântării în Săptămâna Luminată.
POMENIREA CELOR ADORMIÅ¢I
Conform învățăturii creștine, viața omului nu se sfârșește cu moartea trupului, ci sufletul își continuă existența dincolo de hotarele vieții pământești. De aceea, purtarea de grijă pentru sufletele celor adormiți continuă și după înmormântare prin slujbele de pomenire pe care Biserica le face, rugându-se pentru odihna și iertarea păcatelor lor.
Slujba care se face pentru pomenire se numește parastas, cuvânt care provine din limba greacă (napacracig, ^) și înseamnă înfățișare înaintea cuiva, mijlocire2. Biserica Ortodoxă a stabilit o anumită rânduială pentru pomenirea morților, numită Slujba Parastasului, care se săvârșește la 3, 9, 40 de zile, apoi la 3, 6, 9, 12 luni și apoi în fiecare an până la al șaptelea. Data săvârșirii acestora se calculează totdeauna de la moartea credinciosului. În principiu, este bine ca slujbele de pomenire a celor răposați să le săvârșim exact în ziua în care ele se împlinesc de la moartea celui pomenit. În situații speciale, atunci când eventuale probleme de familie ori sociale ne obligă să nu putem săvârși pomenirea exact în ziua în care cade, este bine ca slujba respectivă să se facă înainte, și nu după trecerea termenului.
Note: