Când a împlinit 20 de ani, aprins fiind de râvnă pentru mântuirea sufletelor, a pără­sit cetatea sa, Roma, şi a propovăduit Vestea cea Bună în mai multe locuri din Italia. A adus mulţi păgâni la cunoaşterea Adevărului şi i-a botezat, ca un vrednic urmaş al Apostolilor. După 10 ani, pe când trecea prin oraşul Piacenza, i-a cunoscut pe Sfinţii Ghervasie şi Protasie, care fuseseră întemniţaţi de dregătorul Aulinus şi care erau ves­tiţi în întreaga Italie ca făcători de minuni şi adevăraţi Apostoli ai lui Hristos. Întâlnindu-se, s-au îmbrăţişat cu bucurie şi s-au îmbărbătat unul pe altul, pregătindu-se pentru muce­nicie. Dar dregătorul, aflând despre venirea lui Nazarie, l-a prins şi l-a bătut, izgonindu-l apoi din oraş.

Atunci sfântul a pornit spre Galia. Ajungând în cetatea Cimiez, lângă Nisa, cuvinte­le sale care ardeau de Duh Sfânt au adus o mare parte din popor la credinţă. Atunci so­ţia unui om de vază al cetăţii s-a apropiat de el cu fiul său care avea trei ani şi, punându-l la picioarele sfântului, i-a spus: „Ia cu tine acest copil. Să te urmeze oriunde vei merge, ca să fie învrednicit să stea lângă tronul lui Hristos”. Nazarie a binecuvântat pruncul, l-a botezat Chelsie şi au plecat amândoi să propovăduiască Evanghelia şi în alte regiuni ale Galiei. Prinşi de dregătorul Deinobaus, au fost întrebaţi cine sunt, iar Nazarie a răspuns: „Sunt roman de neam, dar sunt creştin şi-L slăvesc pe Cel Răstignit!”. Atunci dregătorul cel aspru l-a lovit fără milă pe Chelsie, care i-a răspuns cu înţelepciunea unui bătrân: „Dumnezeu, pe care eu Îl iubesc, te va judeca pentru acestea, nedreptule judecător!” Nazarie şi Chelsie au scăpat de acolo prin mijlocirea soţiei dregătorului, care avusese un vis înfricoşător despre ei. Apoi s-au îndreptat spre Treves, propovăduindu-L peste tot pe Hristos şi râzând de idolii neputincioşi, lucru care a atras din nou întemniţarea lor.