Focul din cer

Primul eveniment se petrece la pu­țin timp după Schimbarea la Față, prima vestire a Patimilor și cearta dintre Apos­toli pentru a ști cine este cel mai mare. Este posibil ca el să fi avut loc la Capernaum sau în ținutul dimprejur – în orice caz, s-a petrecut în Galileea. Apostolii sunt cu Învățătorul. Ioan ia cuvântul și Îi spune: „am văzut pe unul care, în numele Tău, scoate demoni si l-am oprit, pentru că nu-Å¢i urmează împreună cu noi”. Åžtim că la evrei existau exorciști, pentru că Fap­telepomenesc despre exorciști ambulanți în comunitatea evreiască de la Efes (FA 19, 13-16). Exorcismul constă în alunga­rea demonilor care asupresc o persoană (sau sunt așezați într-un anume loc) prin formule rituale care invocă puterea dum­nezeiască; un exorcism evreiesc trebuia să se facă neapărat în numele lui Dumne­zeu, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov. În cazul de față avem de-a face cu ceva original, pentru că exorcistul re­spectiv alungă demonii în numele lui Iisus, despre care cu siguranță a auzit vorbindu-se, căci este cel mai vestit rabbi din Is­rael, iar minunile Sale dau mărturie des­pre puterea dumnezeiască¹. Însă acest om nu face parte din grupul de ucenici ai lui Iisus. Apostolii au aici o reacție „de clan” comunitaristă, de apropriere a tot ce-l pri­vește pe rabbi Ieshouah, Învățătorul lor mult iubit. Răspunsul lui Hristos este ui­mitor și admirabil: „Nu-l opriți; căci cine nu este împotriva voastră este pentru voi” (iar la Sfântul Marcu: „Căci cine nu este împotriva noastră este cu noi”, o formu­lare încă și mai puternică). La Sfântul Marcu, Domnul adaugă: „Căci nu e nimeni care, făcând vreo minune în numele Meu, să poată, degrabă, să Mă vorbească de rău”. Hristos arată aici, ca în întreaga Evanghe­lie, o libertate admirabilă, care contrastea­ză cu îngustimea de spirit a ucenicilor, dar și a evreilor, în general.

În timpul celor trei ani ai misiunii Sale, El a arătat mereu libertatea de spirit (li­bertatea în duh, adică lăuntrică) dinain­tea formalismului literal și a rigorismului „preoților, cărturarilor și fariseilor”. A ți­nut întotdeauna seama de ceea ce se afla în inima oamenilor, și nu de aparența lor exterioară. Se poate spune că a fost osân­dit, chinuit și omorât în mare parte din cauza libertății Sale de spirit. Ne-a pus pe drumul „libertății măririi fiilor lui Dum­nezeu” (Rom. 8, 21). Însă, din păcate, sun­tem obligați să constatăm că nu a fost ascultat cu adevărat nici în vremea Sa, și nici acum, în Biserică.

Biserica primelor veacuri era mult mai liberă, mai flexibilă, mai deschisă decât acum². Puțin câte puțin, ea a devenit mai rigidă, mai formalistă, mai închisă; struc­turile au devenit mai apăsătoare; canoa­nele și regulile au căpătat mai multă im­portanță decât viața. Clericalismul³ este expresia acestui lucru. Episcopul Ioan de Saint-Denis⁴ spunea: „Granițele Bisericii sunt mișcătoare”. Această formulă cores­punde cu învățătura pe care Hristos o dă aici Apostolilor. Orice lucru bun, chiar dacă se petrece în afara organizației și a ierarhiei Apostolilor, vine de la Dumnezeu și aparține lui Dumnezeu: „Duhul suflă unde voiește” (In 3, 8). El îi inițiază pe Apostolii Săi în ceea ce numim „iconomie”⁵, și acest duh va inspira Biserica primelor veacuri, Biserica nedespărțită.

Această împrejurare ne mai descope­ră și ceva despre relația Domului cu uce­nicii Săi: simplul fapt că Apostolii s-au purtat astfel din proprie inițiativă arată că Învățătorul avea încredere în ei. Hristos nu Se purta ca un „guru”. Nu-i ceartă prin cuvânt, ci îi învață ceva nou, ca un bun pedagog.

Cel de-al doilea eveniment se petre­ce la începutul „urcării spre Ierusalim”, la capătul căreia Domnul va mântui lumea prin moartea și Învierea Sa. Evanghelia este limpede: „când s-au împlinit zilele înălțării Sale” (acest lucru are două înțe­lesuri: vestește mai întâi moartea Sa, iar apoi Înălțarea), Iisus „s-a hotărât să mear­gă la Ierusalim”. Aceasta înseamnă că El ascultă de Tatăl Său (știe că vremea alea­să de Tatăl Său a venit) și face acest lucru cu „hotărâre”, primind întru totul voia Tatălui. Acest lucru este în deplin acord cu cele relatate de Sfântul Marcu despre călătoria la Ierusalim: „Iar Iisus mergea înaintea lor. Åži ei erau uimiți și cei ce mer­geau după El se temeau” (Mc 10, 32). Domnul e grăbit să mântuiască pe Om și Se urcă la Ierusalim cu energie. Pe unde au mers către Ierusalim este greu de știut, căci Evangheliile nu dau întotdeauna de­talii identice și, mai ales, sunt informații care ne lipsesc. Sigur este însă că Hristos, urmat de un mare număr de oameni (Apostolii, pro­babil cei 72 de ucenici, sfintele femei etc.), a tre­cut prin Samaria și apoi prin Pereea, înainte de a ajunge la Ierusalim prin Ierihon⁶. Aici ne aflăm la începutul călătoriei (pe jos). Domnul Se îngrijeș­te de toți și prevede toate: trimite mesageri înainte pentru a pregăti găzduirea întregului alai (călătoria durează mai multe zile).

Aceștia sosesc într-un sat de samarineni, unde nu sunt bine primiți „pentru că El se îndrepta spre Ierusalim" Samarinenii sunt considerați de către evrei ca eretici și între ei nu există nici o legătură⁷. Ca atare, acest lucru nu este surprin­zător.

Cu toate acestea, trebuie să remarcăm că Hristos va avea totuși legături cu ei, în funcție de împrejurări: la Sichem, Dom­nul va sta îndelung de vorbă cu o femeie samarineancă și va face ucenici; când evreii vor să-l omoare după învierea lui Lazăr, se va refugia la Efrem, în Samaria, fără să mai vorbim despre leprosul sama- rinean vindecat sau despre parabola sa- marineanului milostiv. Samaria nu era un pământ de misiune pentru Hristos, pentru că El venise să mântuiască numai „oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Mt 15, 24)⁸, dar de fapt, atunci când împre­jurările vor îngădui aceasta, Domnul va arăta că nu Se leapădă de nimeni, că Se îngrijește și de cei care nu sunt evrei. Le­găturile Sale cu samarinenii, și încă și mai mult cu „canaanenii” (femeia canaaneancă din Tyr), care sunt păgâni, consti­tuie o prorocie a convertirii Neamurilor: Mântuitorul arată astfel că a venit să mân­tuiască toți oamenii. Dar trebuia mai în­tâi neapărat să-i convertească pe evrei, singurul popor care a ascultat pe adevă­ratul și singurul Dumnezeu („pentru că mântuirea din iudei este”, In 4, 22). Hris­tos nu este rob al obișnuințelor, și adesea depășește canoanele.

Iacov și Ioan Îi fac atunci o propune­re surprinzătoare: „Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer și să-i mistuie?”, ceea ce înseamnă: vrei să distrugem acest sat și locuitorii săi? Iacov și Ioan sunt două personalități energice, cu caractere puter­nice, cărora Hristos le-a dat numele sem­nificativ și simbolic de „Boanerges” (fiii tunetului) când a pus temelia adunării ce­lor Doisprezece (Mc 3, 17). Deși erau apropiați de Hristos, răspunsul Lui este teribil: „I-a certat și le-a zis: Nu știți, oare, fiii cărui duh sunteți?”. Aceasta înseamnă: nu vă dați seama că zicând acestea sunteți inspirați de Satana, și nu de Tatăl Meu ce­resc? Åži adaugă: „Căci Fiul Omului n-a ve­nit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască’. Ce lecție pentru Apostoli, dar și pentru Biserică și pentru toată ome­nirea! Pentru a înțelege reacția Apostolilor, putem să ne gândim la cei 72 de ucenici care, întorcându-se din misiune, arată o bucurie copilărească pentru că „și demo­nii ni se supun în numele Tău” (Lc 10, 17). Faptul de a experimenta atotputer­nicia dumnezeiască, în slăbiciunea firii noastre omenești, poate să ne sminteas­că. Hristos îi aduce de îndată la înțelep­ciune: „Nu vă bucurați de aceasta, că du­hurile [de sub Ceruri] vi se pleacă, ci vă bucurați că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Lc 10, 17-20).

Atitudinea lui Iacov și a lui Ioan ne privește pe toți. Dinaintea răutății, a ne­dreptății, a violenței, avem instinctiv o reacție de apărare, care va fi și ea violen­tă (și chiar nedreaptă, căci a distruge un sat întreg înseamnă a omorî mulți nevi­novați) – cu alte cuvinte, suntem cu to­ții stăpâniți de rău. Hristos ne arată, ne învață și ne dezvăluie o altă cale: aceea de a ne purta ca Dumnezeu. Dacă Dum­nezeu S-ar purta asemenea nouă, n-ar mai exista nimic pe lume: creația ar fi pur și simplu ștearsă de pe fața pământului.

Chiar în cele mai adânci chinuri, în cea mai cumplită nedreptate, trebuie să ne luptăm lăuntric pentru a ne aduce amin­te că Dumnezeu vrea să mântuiască pe toți oamenii, inclusiv pe cei care se poar­tă ca niște dușmani și niște ucigași.

Îndată după ce i-a certat astfel, Hristos spune: să mergem de aici („Åži s-au dus în alt sat”). Domnul ne dă astfel și o altă în­vățătură: să nu rămânem blocați într-o di­ficultate, vrând să învingem cu orice preț, ci să mergem pe altă cale.

Slavă sfintei Înțelepciunii Tale, Doamne!

Note:

1. Se poate observa că pentru prima dată în istoria omenească un exorcism este făcut în numele lui Iisus [Hristos], învingătorul Satanei, iar acest lucru va deveni ulterior tipicul Bisericii. Frumoasă lecție pentru noi, creștinii!
2. Este de ajuns să citim Constituțiile aposto­lice,care dau mărturie despre starea și mo­dul de viață al Bisericii din Răsărit la sfâr­șitul veacului al IV-lea, pentru a ne convinge de acest lucru.
3. Clericalismeste numele unei atitudini ba­zate pe ideea că clerul este mai presus de tot, știe tot și conduce tot; oricine poartă sutană este „sfânt”. Acest clericalism este izvorul tuturor mișcărilor de reformă și de contestare a Bisericii din secolul al XVI-lea, care vor duce la ateism și la ura față de Biserică. Patriarhul Daniel al României l-a condamnat cu tărie. Hristos va spune cuvinte foarte aspre despre clerul evreiesc, care va sfârși prin a-l osândi la moarte.
4. Eugraf Kovalevsky (1905-1970), episcop de Saint-Denis între 1964 și 1970.
5. Etimologic, iconomieînseamnă legea ca­sei. Termenul trebuie înțeles ca un mod de viață familiar, o adaptare a legilor exte­rioare și generale la obiceiurile casei. Iconomia constă în a nu aplica strict regu­lile, ci ținând cont de împrejurări, de vre­muri și de persoane. Este o excepție de la regulă în vederea binelui unei persoane sau unui grup. Modelul perfect al icono- miei este Hristos, care mereu s-a arătat „iconom” în timpul celor trei ani de viață publică. Acest lucru i-a fost reproșat ve­hement de către „preoți, cărturari și fari­sei”, de toți cei ce respectau cu strictețe ri­gorile religiei israelite, de către „păzitorii templului”. Iconomia duhovnicească este una dintre marile bogății ale Ortodoxiei, dar nu este practicată peste tot în același fel.
6. Cu privire la urcarea la Ierusalim,se poa­te vedea articolul despre „Orbul de la Ierihon”, în Apostolia,nr. 58-59 din ianu- arie-februarie 2013.
7. Sfântul Ioan spune, istorisind întâlnirea lui Hristos cu Samarineanca: „Căci iude­ii nu au amestec cu samarinenii” (In 4, 9). Despre samarineni, a se vedea comenta­riul din articolul despre „Samarineanul milostiv”, în Apostolia, nr. 20 din nov. 2009, mai ales nota 2 (p. 6).
8. Åži cu siguranță așa îi învățase și pe uce­nicii Săi: „În calea păgânilor să nu mer­geți, și în vreo cetate de samarineni să nu intrați; ci mai degrabă mergeți către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Mt 10, 5-6).