Joia din săptămâna a douăzeci şi una după Rusalii (Lc 9, 49-56)

Această Evanghelie pomeneşte două evenimente din viaţa lui Hristos care nu au nici o legătu­ră între ele, în afara cronologiei Sfântului Luca. Faptul că sunt citite împreună ţine de tipicul răsăritean de a face o lectură continuă, şi nu una selectivă, a celor pa­tru Evanghelii de-a lungul întregului an. Primul eveniment, (la Lc 9, 49-50), este menţionat şi de către Sfântul Marcu (9, 38-41), cu ceva mai multe detalii. Al doi­lea, care relatează proasta primire pe care o face Mântuitorului un sat samarinean, nu apare decât la Sfântul Luca (9, 51-56). Este puţin probabil ca aceste evenimente să fie concomitente, dar s-au petrecut apro­ximativ în aceeaşi perioadă a vieţii lui Hris­tos, între sfârşitul apostolatului Său în Galileea şi urcarea Sa la Ierusalim. Aceste două episoade sunt minore, aproape anec­dotice, dar cu toate acestea au un conţi­nut duhovnicesc bogat.

Primul eveniment se petrece la pu­ţin timp după Schimbarea la Faţă, prima vestire a Patimilor şi cearta dintre Apos­toli pentru a şti cine este cel mai mare. Este posibil ca el să fi avut loc la Capernaum sau în ţinutul dimprejur – în orice caz, s-a petrecut în Galileea. Apostolii sunt cu Învăţătorul. Ioan ia cuvântul şi Îi spune: „am văzut pe unul care, în numele Tău, scoate demoni si l-am oprit, pentru că nu-Ţi urmează împreună cu noi”. Ştim că la evrei existau exorcişti, pentru că Fap­telepomenesc despre exorcişti ambulanţi în comunitatea evreiască de la Efes (FA 19, 13-16). Exorcismul constă în alunga­rea demonilor care asupresc o persoană (sau sunt aşezaţi într-un anume loc) prin formule rituale care invocă puterea dum­nezeiască; un exorcism evreiesc trebuia să se facă neapărat în numele lui Dumne­zeu, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov. În cazul de faţă avem de-a face cu ceva original, pentru că exorcistul re­spectiv alungă demonii în numele lui Iisus, despre care cu siguranţă a auzit vorbindu-se, căci este cel mai vestit rabbi din Is­rael, iar minunile Sale dau mărturie des­pre puterea dumnezeiască¹. Însă acest om nu face parte din grupul de ucenici ai lui Iisus. Apostolii au aici o reacţie „de clan” comunitaristă, de apropriere a tot ce-l pri­veşte pe rabbi Ieshouah, Învăţătorul lor mult iubit. Răspunsul lui Hristos este ui­mitor şi admirabil: „Nu-l opriţi; căci cine nu este împotriva voastră este pentru voi” (iar la Sfântul Marcu: „Căci cine nu este împotriva noastră este cu noi”, o formu­lare încă şi mai puternică). La Sfântul Marcu, Domnul adaugă: „Căci nu e nimeni care, făcând vreo minune în numele Meu, să poată, degrabă, să Mă vorbească de rău”. Hristos arată aici, ca în întreaga Evanghe­lie, o libertate admirabilă, care contrastea­ză cu îngustimea de spirit a ucenicilor, dar şi a evreilor, în general.

În timpul celor trei ani ai misiunii Sale, El a arătat mereu libertatea de spirit (li­bertatea în duh, adică lăuntrică) dinain­tea formalismului literal şi a rigorismului „preoţilor, cărturarilor şi fariseilor”. A ţi­nut întotdeauna seama de ceea ce se afla în inima oamenilor, şi nu de aparenţa lor exterioară. Se poate spune că a fost osân­dit, chinuit şi omorât în mare parte din cauza libertăţii Sale de spirit. Ne-a pus pe drumul „libertăţii măririi fiilor lui Dum­nezeu” (Rom. 8, 21). Însă, din păcate, sun­tem obligaţi să constatăm că nu a fost ascultat cu adevărat nici în vremea Sa, şi nici acum, în Biserică.

Biserica primelor veacuri era mult mai liberă, mai flexibilă, mai deschisă decât acum². Puţin câte puţin, ea a devenit mai rigidă, mai formalistă, mai închisă; struc­turile au devenit mai apăsătoare; canoa­nele şi regulile au căpătat mai multă im­portanţă decât viaţa. Clericalismul³ este expresia acestui lucru. Episcopul Ioan de Saint-Denis⁴ spunea: „Graniţele Bisericii sunt mişcătoare”. Această formulă cores­punde cu învăţătura pe care Hristos o dă aici Apostolilor. Orice lucru bun, chiar dacă se petrece în afara organizaţiei şi a ierarhiei Apostolilor, vine de la Dumnezeu şi aparţine lui Dumnezeu: „Duhul suflă unde voieşte” (In 3, 8). El îi iniţiază pe Apostolii Săi în ceea ce numim „iconomie”⁵, şi acest duh va inspira Biserica primelor veacuri, Biserica nedespărţită.

Această împrejurare ne mai descope­ră şi ceva despre relaţia Domului cu uce­nicii Săi: simplul fapt că Apostolii s-au purtat astfel din proprie iniţiativă arată că Învăţătorul avea încredere în ei. Hristos nu Se purta ca un „guru”. Nu-i ceartă prin cuvânt, ci îi învaţă ceva nou, ca un bun pedagog.

Cel de-al doilea eveniment se petre­ce la începutul „urcării spre Ierusalim”, la capătul căreia Domnul va mântui lumea prin moartea şi Învierea Sa. Evanghelia este limpede: „când s-au împlinit zilele înălţării Sale” (acest lucru are două înţe­lesuri: vesteşte mai întâi moartea Sa, iar apoi Înălţarea), Iisus „s-a hotărât să mear­gă la Ierusalim”. Aceasta înseamnă că El ascultă de Tatăl Său (ştie că vremea alea­să de Tatăl Său a venit) şi face acest lucru cu „hotărâre”, primind întru totul voia Tatălui. Acest lucru este în deplin acord cu cele relatate de Sfântul Marcu despre călătoria la Ierusalim: „Iar Iisus mergea înaintea lor. Şi ei erau uimiţi şi cei ce mer­geau după El se temeau” (Mc 10, 32). Domnul e grăbit să mântuiască pe Om şi Se urcă la Ierusalim cu energie. Pe unde au mers către Ierusalim este greu de ştiut, căci Evangheliile nu dau întotdeauna de­talii identice şi, mai ales, sunt informaţii care ne lipsesc. Sigur este însă că Hristos, urmat de un mare număr de oameni (Apostolii, pro­babil cei 72 de ucenici, sfintele femei etc.), a tre­cut prin Samaria şi apoi prin Pereea, înainte de a ajunge la Ierusalim prin Ierihon⁶. Aici ne aflăm la începutul călătoriei (pe jos). Domnul Se îngrijeş­te de toţi şi prevede toate: trimite mesageri înainte pentru a pregăti găzduirea întregului alai (călătoria durează mai multe zile).

Aceştia sosesc într-un sat de samarineni, unde nu sunt bine primiţi „pentru că El se îndrepta spre Ierusalim" Samarinenii sunt consideraţi de către evrei ca eretici şi între ei nu există nici o legătură⁷. Ca atare, acest lucru nu este surprin­zător.

Cu toate acestea, trebuie să remarcăm că Hristos va avea totuşi legături cu ei, în funcţie de împrejurări: la Sichem, Dom­nul va sta îndelung de vorbă cu o femeie samarineancă şi va face ucenici; când evreii vor să-l omoare după învierea lui Lazăr, se va refugia la Efrem, în Samaria, fără să mai vorbim despre leprosul sama- rinean vindecat sau despre parabola sa- marineanului milostiv. Samaria nu era un pământ de misiune pentru Hristos, pentru că El venise să mântuiască numai „oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Mt 15, 24)⁸, dar de fapt, atunci când împre­jurările vor îngădui aceasta, Domnul va arăta că nu Se leapădă de nimeni, că Se îngrijeşte şi de cei care nu sunt evrei. Le­găturile Sale cu samarinenii, şi încă şi mai mult cu „canaanenii” (femeia canaaneancă din Tyr), care sunt păgâni, consti­tuie o prorocie a convertirii Neamurilor: Mântuitorul arată astfel că a venit să mân­tuiască toţi oamenii. Dar trebuia mai în­tâi neapărat să-i convertească pe evrei, singurul popor care a ascultat pe adevă­ratul şi singurul Dumnezeu („pentru că mântuirea din iudei este”, In 4, 22). Hris­tos nu este rob al obişnuinţelor, şi adesea depăşeşte canoanele.

Iacov şi Ioan Îi fac atunci o propune­re surprinzătoare: „Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie?”, ceea ce înseamnă: vrei să distrugem acest sat şi locuitorii săi? Iacov şi Ioan sunt două personalităţi energice, cu caractere puter­nice, cărora Hristos le-a dat numele sem­nificativ şi simbolic de „Boanerges” (fiii tunetului) când a pus temelia adunării ce­lor Doisprezece (Mc 3, 17). Deşi erau apropiaţi de Hristos, răspunsul Lui este teribil: „I-a certat şi le-a zis: Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi?”. Aceasta înseamnă: nu vă daţi seama că zicând acestea sunteţi inspiraţi de Satana, şi nu de Tatăl Meu ce­resc? Şi adaugă: „Căci Fiul Omului n-a ve­nit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască’. Ce lecţie pentru Apostoli, dar şi pentru Biserică şi pentru toată ome­nirea! Pentru a înţelege reacţia Apostolilor, putem să ne gândim la cei 72 de ucenici care, întorcându-se din misiune, arată o bucurie copilărească pentru că „şi demo­nii ni se supun în numele Tău” (Lc 10, 17). Faptul de a experimenta atotputer­nicia dumnezeiască, în slăbiciunea firii noastre omeneşti, poate să ne sminteas­că. Hristos îi aduce de îndată la înţelep­ciune: „Nu vă bucuraţi de aceasta, că du­hurile [de sub Ceruri] vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Lc 10, 17-20).

Atitudinea lui Iacov şi a lui Ioan ne priveşte pe toţi. Dinaintea răutăţii, a ne­dreptăţii, a violenţei, avem instinctiv o reacţie de apărare, care va fi şi ea violen­tă (şi chiar nedreaptă, căci a distruge un sat întreg înseamnă a omorî mulţi nevi­novaţi) – cu alte cuvinte, suntem cu to­ţii stăpâniţi de rău. Hristos ne arată, ne învaţă şi ne dezvăluie o altă cale: aceea de a ne purta ca Dumnezeu. Dacă Dum­nezeu S-ar purta asemenea nouă, n-ar mai exista nimic pe lume: creaţia ar fi pur şi simplu ştearsă de pe faţa pământului.

Chiar în cele mai adânci chinuri, în cea mai cumplită nedreptate, trebuie să ne luptăm lăuntric pentru a ne aduce amin­te că Dumnezeu vrea să mântuiască pe toţi oamenii, inclusiv pe cei care se poar­tă ca nişte duşmani şi nişte ucigaşi.

Îndată după ce i-a certat astfel, Hristos spune: să mergem de aici („Şi s-au dus în alt sat”). Domnul ne dă astfel şi o altă în­văţătură: să nu rămânem blocaţi într-o di­ficultate, vrând să învingem cu orice preţ, ci să mergem pe altă cale.

Slavă sfintei Înţelepciunii Tale, Doamne!

Note:

1. Se poate observa că pentru prima dată în istoria omenească un exorcism este făcut în numele lui Iisus [Hristos], învingătorul Satanei, iar acest lucru va deveni ulterior tipicul Bisericii. Frumoasă lecţie pentru noi, creştinii!
2. Este de ajuns să citim Constituţiile aposto­lice,care dau mărturie despre starea şi mo­dul de viaţă al Bisericii din Răsărit la sfâr­şitul veacului al IV-lea, pentru a ne convinge de acest lucru.
3. Clericalismeste numele unei atitudini ba­zate pe ideea că clerul este mai presus de tot, ştie tot şi conduce tot; oricine poartă sutană este „sfânt”. Acest clericalism este izvorul tuturor mişcărilor de reformă şi de contestare a Bisericii din secolul al XVI-lea, care vor duce la ateism şi la ura faţă de Biserică. Patriarhul Daniel al României l-a condamnat cu tărie. Hristos va spune cuvinte foarte aspre despre clerul evreiesc, care va sfârşi prin a-l osândi la moarte.
4. Eugraf Kovalevsky (1905-1970), episcop de Saint-Denis între 1964 şi 1970.
5. Etimologic, iconomieînseamnă legea ca­sei. Termenul trebuie înţeles ca un mod de viaţă familiar, o adaptare a legilor exte­rioare şi generale la obiceiurile casei. Iconomia constă în a nu aplica strict regu­lile, ci ţinând cont de împrejurări, de vre­muri şi de persoane. Este o excepţie de la regulă în vederea binelui unei persoane sau unui grup. Modelul perfect al icono- miei este Hristos, care mereu s-a arătat „iconom” în timpul celor trei ani de viaţă publică. Acest lucru i-a fost reproşat ve­hement de către „preoţi, cărturari şi fari­sei”, de toţi cei ce respectau cu stricteţe ri­gorile religiei israelite, de către „păzitorii templului”. Iconomia duhovnicească este una dintre marile bogăţii ale Ortodoxiei, dar nu este practicată peste tot în acelaşi fel.
6. Cu privire la urcarea la Ierusalim,se poa­te vedea articolul despre „Orbul de la Ierihon”, în Apostolia,nr. 58-59 din ianu- arie-februarie 2013.
7. Sfântul Ioan spune, istorisind întâlnirea lui Hristos cu Samarineanca: „Căci iude­ii nu au amestec cu samarinenii” (In 4, 9). Despre samarineni, a se vedea comenta­riul din articolul despre „Samarineanul milostiv”, în Apostolia, nr. 20 din nov. 2009, mai ales nota 2 (p. 6).
8. Şi cu siguranţă aşa îi învăţase şi pe uce­nicii Săi: „În calea păgânilor să nu mer­geţi, şi în vreo cetate de samarineni să nu intraţi; ci mai degrabă mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Mt 10, 5-6).