Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 5 Septembrie 2015 Ora: 15:14

Cuvânt pentru o Ortodoxie trăită autentic

Interviu cu Virgiliu Gheorghe
(partea a 2-a)

O altă problemă care preocupă Familia Ortodoxăeste creşterea copiilor. Lumea în care trăim astăzi nu este propice dezvoltă­rii copiilor, pentru că sunt foarte multe pro­vocări, pentru că toată cultura noastră s-a dezvoltat în sensul de a seduce, de a capti­va, de a fascina (cuvântul vine din italiană, de la „a lega”). Deci e o cultură care te lea­gă uşor. Copiii n-au discernământ. Dacă intră în contact cu aceste izvoare, uşor de tot sunt seduşi şi „legaţi”, în sensul că ei capătă dependenţă. Asta înseamnă că-şi pierd libertatea. Ei, săracii, vor spune că „vor”, dar nu ştiu ce vor, pentru că şi-au pierdut libertatea. Şi eu, ca părinte, sunt îndreptăţit, ba chiar am datoria, mai mult decât îndreptăţirea, să-mi protejez copilul. Şi de aceea încercăm să-i facem pe oameni să înţeleagă că, pentru a-ţi creşte copilul astăzi, trebuie să ai înţelepciune, să înţelegi care sunt provocările, care sunt riscurile, ispitele. De aceea publicăm des materiale care atenţionează asupra unui pericol sau a altuia, fie că este vorba de smartphone, de televizor, de internet, de jocuri pe cal­culator, de pornografie; toate acestea îi însemnează pe copiii noştri. Pe urmă, este vorba de psihologia vieţii de familie: care sunt relaţiile de autoritate, cum să ne câş­tigăm autoritatea. Nu mai ştim astăzi cum să ne creştem copiii. De ce nu mai ştim? Înainte oamenii ştiau, şi azi nu mai ştiu. Pentru că nu mai există legătura de tradi­ţie cu trecutul, cu rânduielile de bună-creştere din vremea dinainte, prin care părin­ţii învăţau de la părinţii lor cum să-şi crească copiii. Lucrurile erau toate într-o rânduială şi era foarte simplu. Astăzi nu mai este simplu. Citim foarte mult, intrăm pe reţele de socializare unde oricine are dreptul să se exprime şi vine câte un trăs­nit şi-şi spune părerea şi sminteşte o mie odată. Sunt teorii dintre cele mai ciudate în mass-media şi o mulţime de publicaţii, unele care sunt contradictorii cu totul şi omul alege una şi strică creierul copilului, şi iarăşi, alege alta şi îl strică şi mai rău. Şi atunci ne străduim, în măsura în care putem, să căutăm cele mai bune sfaturi pentru a-i ajuta pe părinţi să înţeleagă cum trebuie să procedeze într-o situaţie sau alta pentru a-şi salva copiii, pentru a-i proteja, pentru a-i creşte cum trebuie.

A.I.: La noi întâlnim chiar un simptom al ruperii părinţilor de trecutul lor, şi anu­me faptul că unii nu mai vorbesc cu copiii lor în limba română.

V.G.:Eu cred că aceasta e o problemă din mai multe puncte de vedere: în pri­mul rând, orice copil trebuie să aibă o lim­bă maternă. Limba pe care eu i-o pot trans­mite cel mai bine este limba română, pentru că eu gândesc în română. Nimeni n-o să-i poată învăţa mai bine decât mine româna. N-o să-i pot învăţa cel mai bine franceza sau engleza...

A.I.: Limbajul iubirii e transmis cel mai bine de mamă în limba în care a fost ea în­săşi legănată...

V.G.:Simţi lucrul acesta. Nativul sim­te cuvântul, şi-ţi atrage cuvântul care tre­buie din mintea ta, pentru că îl are în el.

Se spune că în ultimul an, sau în ulti­mii doi ani de viaţă, Cioran a înnebunit puţin, adică a făcut Alzheimer şi a uitat limba franceză. El a fost unul dintre cei mai mari stilişti ai limbii franceze din se­colul al douăzecilea. De ce a uitat limba franceză? Pentru că orice limbă străină este învăţată pe baza matricială a limbii materne. Deci poţi să uiţi tot, dar nu aceasta – vorba cuiva care trăia în străi­nătate – când mi s-a întâmplat ceva am început să strig: mamă! Deci n-a strigat în limba ţării respective, ci a strigat în limba lui. Pe de altă parte, noi, ca români, nu întâmplător ne-am născut într-un spa­ţiu (care e un spaţiu cultural), şi mai ales aparţinem de un neam. Noi ne realizăm foarte bine în condiţiile neamului nos­tru, care au un anumit specific. Românul are o fire a lui. Omul născut într-o fami­lie de români se dezvoltă cel mai bine, mi se pare mie, în graniţele firii româ­neşti. Şi ca să dezvolţi firea românească, trebuie în primul rând să cunoşti limba românească. Nu există nimic care să de­finească mai bine un popor decât limba. Dacă l-ai învăţat limba, deja pe copilul respectiv l-ai făcut român. Dacă l-ai în­văţat altă limbă, n-o să-l faci nici francez, nici englez, nici chinez, el va rămâne un român cu o anumită problemă. Cred că românul va ajunge la mari performanţe ca român. Şi într-o lume a francezilor, şi într-o lume a englezilor va avea ce spu­ne, pentru că el e o persoană, până nu ne cheamă lumea aceasta la a ne omogeni­za şi depersonaliza – şi a mă personaliza este cu atât mai frumos, dacă sunt român în Franţa, sau în Anglia, sau în Germania. Dar rămân român, şi am o demnitate de român. Să ne gândim că şi astăzi româ­nii au cei mai mulţi inventatori din lume. După ce şcoala românească a fost dărâ­mată, aproape. Dar dacă te uiţi în seco­lul douăzeci, la inventică, şi nu numai, şi în ştiinţă, avem oameni care au făcut ceva, care au gândit ceva. La fel, în biserică. Până la urmă, identitatea ţi-o găseşti într-un context personal. Ortodoxia este universală, dar eu vin ca persoană în această relaţie cu lumea, nu vin ca indi­vid lipsit de personalitate, ci ca persoa­nă. Tendinţa românului, dintr-un com­plex de inferioritate pe care, iertaţi-mă, comunismul l-a sădit în poporul român, şi l-a dezvoltat cultura post-decembristă, cultura manelistă, este de a se lepăda foarte uşor de identitatea lui. Dar el nu câştigă altă identitate, şi ajunge un fel de struţo-cămilă, nici român, nici chinez. Şi nu se poate realiza uşor, şi are complexe, are frustrări, are tensiuni. Uitaţi-vă la greci – grecul rămâne grec oriunde s-ar duce. Am cunoscut o grecoaică care a stat în Australia 60 de ani şi nu ştia limba en­gleză. Şi cum vă descurcaţi, doamnă? Când e ceva, chem un instalator grec. Au comunităţi greceşti foarte puternice. Dar grecii, când se duc într-o ţară străină, cum zicea bătrânul Dionisie, primul lucru pe care-l fac este o mai întâi o biserică, apoi o şcoală, şi apoi taverna. Şi taverna este centrul de socializare. Taverna la ei nu e locul în care se bea. Grecii beau foarte puţin, ei beau o cafea, apă, dar stau şi vor­besc. Şi este locul în care reflectează, au schimburi, socializează. Şi aşa au rezis­tat ei. Deci eu cred că acesta este mode­lul pe care trebuie să-l urmăm şi noi.

Interviu realizat de Andreea Ionescu

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni