Festivalul a beneficiat și de data aceasta de prezența unor personalități ale vieții cul­turale românești, unele dintre ele chiar de renume, nume sonore, capete de afiș,altele mai tainice, mai puțin vizibile, dar nu mai puțin substanțiale, precum și de participarea câtorva invitați străini. Au fost conferențiari și artiști mai mult sau mai puțin atașați unei continuități liturgice, dar, oricum, cu res­pect pentru Biserică și pentru slujirea ei de neam.

Au fost reprezentate cam toate artele. Cu osebire muzica. Muzica de factură po­pulară, uneori cu prelucrări simfonice, prin celebrul Gheorghe Zamfir, acompaniat la pian de Alberta Alexandrescu, „cea mai mare pianistă a lumii la ora actuală”, cum a pre­zentat-o maestrul cu toată seriozitatea po­sibilă. Muzica de factură țărănească prin doi excepționali ceterași din Gherla, Emil Mihaiu și Zenu Oliver Zanc, ilustrând, în parte, con­ferința etnomuzicologului de la Muzeul Å¢ăranului Român, Costin Moisil. Tot aici putem încadra prestația maestrului Grigore Leșe, cu spectacolul său de tip one man show, un spectacol consolidat în decursul ultimi­lor ani, cu care reușește să comunice îndea­proape cu publicul și să-i transmită propriul mesaj muzical, cucerindu-l. Muzica de fac­tură psaltică, prin arhidiaconul Mihai Bucă de la Patriarhia Română și grupul lui de psalți, adică prin reprezentanții de vârf ai domeniului. Åži muzica de factură mai leje­ră, un fel de jazz combinat cu latino, prin Tcha Limberger și formația sa, „Les Violons de Bruxelles”. A fost apoi și destulă poezie dramatizată, reprezentată prin actrița Maria Ploae, mereu frumoasă și mereu emoționan­tă, recitând îndeosebi din poezia scrisă în temnițele comuniste, precum și prin acto­rul basarabean Vasile Butnaru, cu un spec­tacol intitulat Lacrima Basarabiei,constru­it exclusiv pe versuri aparținând lui Grigore Vieru. Distinsa doamnă Anne Marie Velu, a fost cea care a slujit domeniul iconogra­fic prin conferința ei, Icoana sau Cuvântul pentru ochi,în care a vorbit mult, între alte­le, despre lumina din icoane. Au fost și pro­iecții de film. Regizorul Nicolae Mărgineanu a prezentat un film documentar despre tatăl său, Nicolae Mărgineanu, cunoscut psi­holog, care a făcut 16 ani de temniță comu­nistă. În domeniul literaturii, festivalul a beneficiat de aportul acad. Eugen Simion, care a avut o expunere despre credință și ne­credință la Emil Cioran și Eugen Ionescu. Nu au lipsit artele vizuale, fiind vernisate două excelente expoziții, una de pictură și sculptură aparținând doamnei Silvia Radu (Grădina cu îngeri)și una de pictură cu lu­crări de doamna Milița Sion (Cer si pământ). În fine, pe un plan paralel cu cel al specta­colului, a existat la matineu, sâmbătă, 16 mai, o mică secțiune teologică. Costion Nicolescu și părintele Cyrille de la mănăs­tirea Chevtogne au vorbit pe marginea te­mei cultului și a culturii în contextul frumu­seții. Contribuțiile teologice cele mai consistente au aparținut, însă, în cadrul a multiple intervenții inspirate, Părintelui Mitropolit Iosif.

Concertul din prima seară s-a desfășu­rat într-o frumoasă biserică gotică, păstrând un abur de romanic. A aparținut mai înain­te unei vechi mănăstiri catolice, Abbaye de la Cambre, aflată în cartierul rezidențial Ixelles. Acum a devenit biserică de parohie și este închiriată pentru manifestări cultural-artistice de felul celor ale Festivalului. Manifestările de a doua zi au avut loc într-o sală de la Bibliotheka Wittockiana, unde se află și un muzeu al legăturilor de cărți. Liturghia de duminică s-a desfășurat în bi­serica Sfântul Nicolae, iar două dintre săli­le anexă ale acesteia au adăpostit cele două expoziții de artă vizuală. În seara aceleiași zile, spectacolele au fost găzduite de teatrul Marni, tot în Ixelles, un fost cinematograf recondiționat și salvat de la distrugere de un grup de tineri, un locaș plăcut, amenajat cu inteligență și profesionalism.

Festivalul a atins cote dintre cele mai în­alte și a constituit, în mod evident, o fru­moasă reușită. În spatele acestei reușite se ascunde o muncă titanică și consecventă, îndelungă și intensă, depusă în primul rând de doamna Simona Ivanciu. Totul a început în vara anului precedent cu prospectarea po­sibililor invitați, continuată apoi de o comu­nicare susținută cu aceștia, de căutarea unor locații adecvate, de stabilirea și urmărirea unei bune desfășurări a tot ceea ce a însem­nat logistica destul de complicată a unui ast­fel de eveniment. Apar mereu situații nepre­văzute care se cer ținute sub control și rezolvate cu promptitudine. Chiar dacă, pen­tru un oaspete neavizat, Simona Ivanciu se ascundea în spatele prezentatoarei în limba franceză a invitaților, participanții implicați direct știau că ea este protosulacestei slujiri, că la pupitrul de comandă și de dirijat se află ea. Cred că Festivalul acesta a fost și un pa­riu cu ea însăși, în ceea ce privește capacita­tea de a strânge nume bune și de a-l organi­za. Acum se poate aprecia, deplin justificat, că a fost un pariu câștigat cu brio. Åži asta și pentru că i-am văzut pe toți, invitați și spec­tatori, plecând foarte mulțumiți și dorindu-și repetarea unor astfel de evenimente culturale.

Cuvinte de apreciere și recunoștință se cuvin părintelui Patriciu Vlaicu, preot paroh al Bisericii Sfântul Nicolae din Bruxelles, care a fost omniprezent, mereu zâmbitor, mereu prevenitor, atent la detaliile organizatorice, la comunicarea cu invitații și cu participan­ții. Åži, nu în ultimul rând, organizației tineri­lor ortodocși din cadrul Mitropoliei, Nepsis, căreia îi datorăm buna desfășurare a agape­lor. Bucatele, pregătite cu drag și mare price­pere, au fost delicioase. Tot așa, foarte bune și vinurile care le-au însoțit.

Remarcabilă implicarea Excelenței Sale, domnul ambasador Åžtefan Tinca, care a asis­tat la majoritatea manifestărilor, inclusiv la slujba arhierească de duminică. Sâmbătă sea­ra a oferit pentru toți invitații o caldă recep­ție în frumoasele și distinsele saloane ale ambasadei, o maison de maîtreconstruită în 1912 de celebrul arhitect belgian Alban Chambon, devenită proprietate a statului român în 1932. Excelența Sa este o persoană delicată, iubi­toare de cultură, o excelentă gazdă...

Pentru mine, ori de câte ori sunt în preaj­ma Mitropolitului Iosifeste sărbătoare. Merită cu prisosință apelativul de Monseigneur,este un domn al duhului și este al fiecăruia dintre cei pe care-i păstorește. Simți, fără vreo ezi­tare sau vreo împiedicare, dorința de a-l urma în viețuire liturgică, fie în interiorul bisericii, fie în afara ei, în ceea ce atât de inspirat s-a numit Liturghia de după Liturghie.A fost pre­zent la toate evenimentele, fără excepție. Cei care nu-l cunosc s-ar putea mira de această jertfitoare smerenie. Festivalul a fost frumos, presărat cu intervențiile Înaltpreasfințitului în diverse momente, de la deschidere până la încheiere. Cuvântul său este limpede, la obiect, stâmpărător de sete a duhului. Existența aces­tui Festival, precum și reușita remarcabilă a celor cinci ediții ale lui se datorează în mare măsură și rugăciunilor bunului Ierarh și păs­toririi sale atente și implicate.

Se preconizează ca la ediția din anul 2016 una dintre secțiuni să se desfășoare la Londra – eventual, și de dorit, fără ca orașele orga­nizatoare de până acum să renunțe la pro­pria lor secțiune de Festival.