Eu intru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru Unime (In 17, 23)

Când omul s-a desprins de Dumnezeu, atunci au început toate suferinţele şi nenorocirile neamului omenesc, de la Adam până în zilele noastre. Căci Dumnezeu fiind singurul izvor al Binelui, al Adevărului şi al Vieţii, desprinzându-se de El omul nu putea afla decât răul, minciuna şi moartea. Acest act sinucigaş a fost săvârşit în momentul în care omul a făcut voinţa lui proprie, potrivnică voinţei lui Dumnezeu. Voinţa lui Dumnezeu ne-a dat Fiinţa şi Viaţa, prin urmare cel ce se împotriveşte voinţei Lui este vrăjmaşul fiinţei şi vieţii noastre: „Atunci când voinţa noastră proprie nu se supune lui Dumnezeu, ea se supune vrăjmaşului Său” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări duhovniceşti).

Făptura omenească este unită cu Dumnezeu tot aşa cum trupul este unit cu sufle­tul: „Viaţa sufletului este unirea cu Dumnezeu, precum viaţa trupului este unirea cu sufle­tul” (Sf. Grigorie Palama). Aşa cum un trup lipsit de suflet este un trup fără viaţă, tot aşa un suflet care s-a desprins de Dumnezeu este un suflet mort. Căci omul, neavând putinţa să-şi dea sieşi fiinţa şi viaţa, atunci când se îndepărtează sau se desprinde de Dumnezeu nu poate afla niciun alt izvor de viaţă, nici în lumea din afară, nici în pro­priul lui duh: „Ceea ce se întâmplă cu peştele care a ieşit din apă se întâmplă cugetului care nu-şi mai aminteşte de Dumnezeu” (Sf. Isaac Sirul, op. cit.).

Nimic nu poate exista fără Dumnezeu, singura Fiinţă reală, neschimbătoare şi veş­nică, Care Se află pretutindeni unde ceva există şi ne însoţeşte oriunde ne-am duce şi în orice clipă a vieţii: „Atunci când închizi uşa casei tale şi când eşti singur, să ştii că înge­rul atribuit de Dumnezeu fiecărui om este acolo cu tine. (...) El nu doarme niciodată şi nu poate fi nicidecum înşelat. El este întotdeauna cu tine, vede tot, iar întunericul nu-i acoperă vederea. Împreună cu el, Dumnezeu este pretutindeni. Căci nu există niciun loc şi nicio sub­stanţă în care Dumnezeu să nu fie, de vreme ce El este mai mare decât toate şi ţine toate fi­inţele în mâna Lui” (Sf. Antonie cel Mare, Îndemnuri duhovniceşti).

A considera că făptura omenească este o fiinţă autonomă şi suficientă sieşi este tot atât de absurd ca a crede că personajul unui roman s-a creat el însuşi sau a fost zămis­lit prin înmulţirea naturală a caracterelor tipografice... Însă, spre deosebire de un per­sonaj literar, omul a fost înzestrat de Creatorul lui cu o conştiinţă proprie şi cu o vo­inţă personală, astfel încât el să poată participa la propria lui facere, devenind astfel aidoma Celui ce l-a făcut: „Omul înzestrat cu raţiune, amintindu-şi că este părtaş al dum- nezeirii şi că este unit cu aceasta, nu va iubi niciun lucru pământesc şi necurat. Cugetul lui se îndreaptă către cele cereşti şi veşnice. El ştie că voinţa lui Dumnezeu este mântuirea oa­menilor, dat fiind că Dumnezeu este pentru oameni cauza oricărui bine şi izvorul fericirii depline şi nemuritoare” (Sf. Antonie cel Mare, op. cit.).

De fiecare dată când voinţa omului se îndepărtează de voinţa lui Dumnezeu, ea se îndepărtează de Bine, căci nu există ni- ciun alt bine în afară de cel care vine de la Dumnezeu. Asa încât „singura cauză a pierzaniei noastre este propria noastră vo­inţă” (Sf. Petru Damaschinul). Făcând propria sa voinţă, omul crede că stie mai bine decât Dumnezeu ce este bun si folo­sitor pentru el si pentru ceilalţi. Dar, în re­alitate, el nu face niciodată voinţa lui pro­prie, ci voinţa vrăjmasului său, care, neputând crea nimic, ar voi să nimiceas­că toate făpturile si lucrurile ce există, dar nici aceasta nu o poate face, dat fiind că nimeni si nimic nu poate distruge ceea ce a fost făcut de Dumnezeu. Însusi faptul de a se desprinde de Dumnezeu este o nă­lucire si o viclenie a celui rău, dat fiind că legătura omului cu Dumnezeu este vesni- că si inseparabilă de fiinţa omenească, fă­cută după chipul si asemănarea lui Dumnezeu: „Nu există niciodată niciun fel de condiţii nu numai exterioare, dar şi lăun­trice care să vă poată despărţi de Dumnezeu. Te poţi desprinde de El întorcându-I spate­le, astupându-ţi urechile, fugind cât mai de­parte de El, dar asta e greşeala ta. Oricât de netrebnic te-ai simţi, nimic, nimic – în mod necondiţionat şi absolut – nu te poate înde­părta de Dumnezeu. Viaţa religioasă înce­pe în ziua în care se naşte în tine convinge­rea că te poţi arunca în braţele lui Dumnezeu aşa cum eşti” (Arnaud Desjardins, Recitind Evangheliile).

A renunţa la voinţa proprie pentru a ne uni cu voinţa si Duhul lui Dumnezeu nu este nicidecum o pierdere, nici un sa­crificiu, tot asa cum un bolnav nu pierde si nu sacrifică nimic atunci când se leapă­dă de boala sa. Omul al cărui cuget se unește cu Duhul lui Dumnezeu nu pierde alt­ceva decât natura lui muritoare, pentru a-si regăsi adevărata lui fiinţă, indestruc­tibilă si vesnică. Căci „aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In 17, 3).

Dar cel viclean ne poate face să cre­dem că voinţa proprie este totuna cu vo­inţa lui Dumnezeu. Aceasta se întâmplă de fiecare dată când săvârsim o faptă pe care o credem bună, dar care dă rezultate duhovnicesti negative: amărăciune, dez­binare, mânie, descurajare etc., „căci nici­odată nu se stârneşte în tine vreo tulburare care să nu-şi afle obârşia în voinţa proprie, fie că eşti sau nu conştient de aceasta” (Meister Eckhart, Predici).

Dat fiind că necuratul poate să ne tul­bure mintea si să ne întunece judecata, „cum putem şti dacă trăim conform voinţei lui Dumnezeu? Iată o indicaţie: dacă lipsa unui lucru anume te întristează, aceasta în­seamnă că nu te-ai încredinţat cu totul vo­inţei lui Dumnezeu, deşi poate ai impresia că trăieşti conform voinţei Lui.

Cel care trăieşte conform voinţei lui Dumnezeu nu-şi face griji pentru nimic. Iar dacă are nevoie de ceva, el se încrede în Dumnezeu şi Îi încredinţează acel lucru; şi dacă nu obţine ce îi este de trebuinţă, el îşi păs­trează calmul, ca şi cum ar avea acel lucru.

Omul care s-a încredinţat voinţei lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de fur­tună, nici de tâlhari, de nimic. Si orice s-ar întâmpla, el îşi spune: «Aşa este pe placul lui Dumnezeu». (...) În acest fel ne păstrăm pacea sufletului şi a trupului. (...) Cea mai bună lucrare este de a ne încredinţa voinţei lui Dumnezeu şi de a îndura toate încercă­rile cu nădejde” (Sf. Siluan, Despre voin­ţa lui Dumnezeu şi despre libertate).

Dacă credinţa noastră ar fi desăvârsită, voinţa lui Dumnezeu ar deveni propria noastră voinţă: „Când un suflet s-a încredin­ţat în întregime lui Dumnezeu, Domnul Însuşi începe să-l călăuzească” (Sf. Siluan, op. cit.). Dumnezeu fiind Binele absolut, nimic nu poate fi mai bun si mai de folos pentru noi decât a ne supune cu totul si întotdeauna voinţei lui Dumnezeu. A crede în Dumnezeu însemnă a crede în orice împrejurare si fără nicio restricţie că tot ce vine de la El este spre binele nostru. În măsura în care nu o putem face si suntem nemulţumiţi de soar­ta noastră, credinţa noastră este insuficien­tă, sovăielnică si supusă influenţei sarpelui, care reînnoieste cu fiecare din noi ispita care a pricinuit căderea lui Adam, făcându-ne să credem că Dumnezeu este vrăjmașul nostru si că ar fi mult mai avantajos pentru noi să ne împotrivim voinţei Lui. Toate poverile si suferinţele omului căzut în păcat, si moartea însăsi, sunt urmarea acestei dezbinări satanice între om si Dumnezeu: „Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu, şi Îl caut vărsând lacrimi / Cum oare aş putea să nu-L caut? / Când eram cu El, sufletul meu era bucuros şi senin, / Si Vrăjmaşul nu avea nicio putere asupra mea; / Dar acum am căzut sub stăpânirea duhu­lui rău / Care îmi tulbură şi îmi chinuie su­fletul” (Sf. Siluan, Tânguirile lui Adam).

Mâncând trupul lui Hristos si bând sângele Lui, restabilim unitatea iniţială în­tre om si Dumnezeu, între carne si duh, între făptura muritoare si viaţa vesnică. „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viezpentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine” (In 6, 56-57). Voinţa lui Dumnezeu si dragostea sunt unul si acelasi lucru: „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; ră­mâneţi întru iubirea Mea” (In 15, 9). A ră­mâne în dragostea lui Hristos înseamnă a ne uni cu Duhul lui Dumnezeu si cu via­ţa vesnică ce vine de la El, pe care ne-a dat-o din dragoste pentru om: „Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom. 8, 38-39).