Eu intru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru Unime (In 17, 23)

Când omul s-a desprins de Dumnezeu, atunci au început toate suferințele și nenorocirile neamului omenesc, de la Adam până în zilele noastre. Căci Dumnezeu fiind singurul izvor al Binelui, al Adevărului și al Vieții, desprinzându-se de El omul nu putea afla decât răul, minciuna și moartea. Acest act sinucigaș a fost săvârșit în momentul în care omul a făcut voința lui proprie, potrivnică voinței lui Dumnezeu. Voința lui Dumnezeu ne-a dat Ființa și Viața, prin urmare cel ce se împotrivește voinței Lui este vrăjmașul ființei și vieții noastre: „Atunci când voința noastră proprie nu se supune lui Dumnezeu, ea se supune vrăjmașului Său” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări duhovnicești).

Făptura omenească este unită cu Dumnezeu tot așa cum trupul este unit cu sufle­tul: „Viața sufletului este unirea cu Dumnezeu, precum viața trupului este unirea cu sufle­tul” (Sf. Grigorie Palama). Așa cum un trup lipsit de suflet este un trup fără viață, tot așa un suflet care s-a desprins de Dumnezeu este un suflet mort. Căci omul, neavând putința să-și dea sieși ființa și viața, atunci când se îndepărtează sau se desprinde de Dumnezeu nu poate afla niciun alt izvor de viață, nici în lumea din afară, nici în pro­priul lui duh: „Ceea ce se întâmplă cu peștele care a ieșit din apă se întâmplă cugetului care nu-și mai amintește de Dumnezeu” (Sf. Isaac Sirul, op. cit.).

Nimic nu poate exista fără Dumnezeu, singura Ființă reală, neschimbătoare și veș­nică, Care Se află pretutindeni unde ceva există și ne însoțește oriunde ne-am duce și în orice clipă a vieții: „Atunci când închizi ușa casei tale și când ești singur, să știi că înge­rul atribuit de Dumnezeu fiecărui om este acolo cu tine. (...) El nu doarme niciodată și nu poate fi nicidecum înșelat. El este întotdeauna cu tine, vede tot, iar întunericul nu-i acoperă vederea. Împreună cu el, Dumnezeu este pretutindeni. Căci nu există niciun loc și nicio sub­stanță în care Dumnezeu să nu fie, de vreme ce El este mai mare decât toate și ține toate fi­ințele în mâna Lui” (Sf. Antonie cel Mare, Îndemnuri duhovnicești).

A considera că făptura omenească este o ființă autonomă și suficientă sieși este tot atât de absurd ca a crede că personajul unui roman s-a creat el însuși sau a fost zămis­lit prin înmulțirea naturală a caracterelor tipografice... Însă, spre deosebire de un per­sonaj literar, omul a fost înzestrat de Creatorul lui cu o conștiință proprie și cu o vo­ință personală, astfel încât el să poată participa la propria lui facere, devenind astfel aidoma Celui ce l-a făcut: „Omul înzestrat cu rațiune, amintindu-și că este părtaș al dum- nezeirii și că este unit cu aceasta, nu va iubi niciun lucru pământesc și necurat. Cugetul lui se îndreaptă către cele cerești și veșnice. El știe că voința lui Dumnezeu este mântuirea oa­menilor, dat fiind că Dumnezeu este pentru oameni cauza oricărui bine și izvorul fericirii depline și nemuritoare” (Sf. Antonie cel Mare, op. cit.).

De fiecare dată când voința omului se îndepărtează de voința lui Dumnezeu, ea se îndepărtează de Bine, căci nu există ni- ciun alt bine în afară de cel care vine de la Dumnezeu. Asa încât „singura cauză a pierzaniei noastre este propria noastră vo­ință” (Sf. Petru Damaschinul). Făcând propria sa voință, omul crede că stie mai bine decât Dumnezeu ce este bun si folo­sitor pentru el si pentru ceilalți. Dar, în re­alitate, el nu face niciodată voința lui pro­prie, ci voința vrăjmasului său, care, neputând crea nimic, ar voi să nimiceas­că toate făpturile si lucrurile ce există, dar nici aceasta nu o poate face, dat fiind că nimeni si nimic nu poate distruge ceea ce a fost făcut de Dumnezeu. Însusi faptul de a se desprinde de Dumnezeu este o nă­lucire si o viclenie a celui rău, dat fiind că legătura omului cu Dumnezeu este vesni- că si inseparabilă de ființa omenească, fă­cută după chipul si asemănarea lui Dumnezeu: „Nu există niciodată niciun fel de condiții nu numai exterioare, dar și lăun­trice care să vă poată despărți de Dumnezeu. Te poți desprinde de El întorcându-I spate­le, astupându-ți urechile, fugind cât mai de­parte de El, dar asta e greșeala ta. Oricât de netrebnic te-ai simți, nimic, nimic – în mod necondiționat și absolut – nu te poate înde­părta de Dumnezeu. Viața religioasă înce­pe în ziua în care se naște în tine convinge­rea că te poți arunca în brațele lui Dumnezeu așa cum ești” (Arnaud Desjardins, Recitind Evangheliile).

A renunța la voința proprie pentru a ne uni cu voința si Duhul lui Dumnezeu nu este nicidecum o pierdere, nici un sa­crificiu, tot asa cum un bolnav nu pierde si nu sacrifică nimic atunci când se leapă­dă de boala sa. Omul al cărui cuget se unește cu Duhul lui Dumnezeu nu pierde alt­ceva decât natura lui muritoare, pentru a-si regăsi adevărata lui ființă, indestruc­tibilă si vesnică. Căci „aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In 17, 3).

Dar cel viclean ne poate face să cre­dem că voința proprie este totuna cu vo­ința lui Dumnezeu. Aceasta se întâmplă de fiecare dată când săvârsim o faptă pe care o credem bună, dar care dă rezultate duhovnicesti negative: amărăciune, dez­binare, mânie, descurajare etc., „căci nici­odată nu se stârnește în tine vreo tulburare care să nu-și afle obârșia în voința proprie, fie că ești sau nu conștient de aceasta” (Meister Eckhart, Predici).

Dat fiind că necuratul poate să ne tul­bure mintea si să ne întunece judecata, „cum putem ști dacă trăim conform voinței lui Dumnezeu? Iată o indicație: dacă lipsa unui lucru anume te întristează, aceasta în­seamnă că nu te-ai încredințat cu totul vo­inței lui Dumnezeu, deși poate ai impresia că trăiești conform voinței Lui.

Cel care trăiește conform voinței lui Dumnezeu nu-și face griji pentru nimic. Iar dacă are nevoie de ceva, el se încrede în Dumnezeu și Îi încredințează acel lucru; și dacă nu obține ce îi este de trebuință, el își păs­trează calmul, ca și cum ar avea acel lucru.

Omul care s-a încredințat voinței lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de fur­tună, nici de tâlhari, de nimic. Si orice s-ar întâmpla, el își spune: «Așa este pe placul lui Dumnezeu». (...) În acest fel ne păstrăm pacea sufletului și a trupului. (...) Cea mai bună lucrare este de a ne încredința voinței lui Dumnezeu și de a îndura toate încercă­rile cu nădejde” (Sf. Siluan, Despre voin­ța lui Dumnezeu și despre libertate).

Dacă credința noastră ar fi desăvârsită, voința lui Dumnezeu ar deveni propria noastră voință: „Când un suflet s-a încredin­țat în întregime lui Dumnezeu, Domnul Însuși începe să-l călăuzească” (Sf. Siluan, op. cit.). Dumnezeu fiind Binele absolut, nimic nu poate fi mai bun si mai de folos pentru noi decât a ne supune cu totul si întotdeauna voinței lui Dumnezeu. A crede în Dumnezeu însemnă a crede în orice împrejurare si fără nicio restricție că tot ce vine de la El este spre binele nostru. În măsura în care nu o putem face si suntem nemulțumiți de soar­ta noastră, credința noastră este insuficien­tă, sovăielnică si supusă influenței sarpelui, care reînnoieste cu fiecare din noi ispita care a pricinuit căderea lui Adam, făcându-ne să credem că Dumnezeu este vrăjmașul nostru si că ar fi mult mai avantajos pentru noi să ne împotrivim voinței Lui. Toate poverile si suferințele omului căzut în păcat, si moartea însăsi, sunt urmarea acestei dezbinări satanice între om si Dumnezeu: „Sufletul meu tânjește după Dumnezeu, și Îl caut vărsând lacrimi / Cum oare aș putea să nu-L caut? / Când eram cu El, sufletul meu era bucuros și senin, / Si Vrăjmașul nu avea nicio putere asupra mea; / Dar acum am căzut sub stăpânirea duhu­lui rău / Care îmi tulbură și îmi chinuie su­fletul” (Sf. Siluan, Tânguirile lui Adam).

Mâncând trupul lui Hristos si bând sângele Lui, restabilim unitatea inițială în­tre om si Dumnezeu, între carne si duh, între făptura muritoare si viața vesnică. „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu și Eu viezpentru Tatăl, și cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine” (In 6, 56-57). Voința lui Dumnezeu si dragostea sunt unul si acelasi lucru: „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi; ră­mâneți întru iubirea Mea” (In 15, 9). A ră­mâne în dragostea lui Hristos înseamnă a ne uni cu Duhul lui Dumnezeu si cu via­ța vesnică ce vine de la El, pe care ne-a dat-o din dragoste pentru om: „Căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom. 8, 38-39).