Cuviosul Arsenie cel Mare (8 mai)

În acele timpuri, la Constantinopol era împărat Teodosie cel Mare, iar la Roma dom­nea Graţian. Teodosie avea doi fii: Arcadie şi Onorie, pentru care căuta un învăţător iscu­sit nu numai în înţelepciunea cea omeneas­că, ci şi în cea dumnezeiască. Trimiţând în toate părţile de sub stăpânirea sa să caute pe unul ca acesta, n-a putut să-l afle, pentru că, deşi trimişii lui au găsit mulţi înţelepţi, totuşi aceştia nu duceau o viaţă plăcută lui Dumnezeu; şi iarăşi, au aflat mulţi plăcuţi lui Dumnezeu, dar care nu erau iscusiţi în înţelepciunea cea dinafară. Astfel, a fost nevoit împăratul Teodosie să-i scrie lui Graţian, îm­păratul Apusului, rugându-l să caute el în păr­ţile sale un bărbat ca acela şi să-l trimită la dânsul ca să-i înveţe copiii.

Sfătuindu-se împăratul Graţian cu papa Damasus în această privinţă, au găsit că sin­gurul om cu adevărat vrednic să corespundă dorinţei lui Teodosie era diaconul Arsenie, însă acesta nicidecum nu voia să primească, spunând că renunţase de mult la învăţătura lumii, încercând să se dedice doar slujirii lui Dumnezeu. În cele din urmă însă a acceptat şi a fost trimis cu mare cinste la Constantinopol, unde, fiind primit cu toată bucuria de Teodosie, acesta l-a prezentat fiilor săi, spunându-le că acesta le va fi mai mult decât el, ca tată, pentru că îi va naşte spre toată învă­ţătura cea bună şi folositoare, iar ei trebuiau să ajungă nişte vrednici ucenici ai Cuviosu­lui, deşi erau fiii împăratului.

Aşa a petrecut Arsenie mult timp povăţuindu-i şi învăţându-i, însă nu era împăcat cu sine, pentru că avea în suflet dorul după slujirea lui Dumnezeu. Mergând în taină la Alexandria cu o corabie, a intrat în schitul pustiei, rugându-i pe părinţii de acolo să-l primească şi pe el şi să-l facă monah. S-a în­făţişat ca un om simplu şi sărac, smerindu-se în toate, primind încuviinţarea de a rămâne acolo şi fiind îndrumat de duhovnicul schi­tului spre o viaţă înaltă şi bineplăcută lui Dumnezeu.

Bineînţeles că împăratul Teodosie s-a mâhnit negăsindu-l şi a trimis slujitori peste tot ca să-l caute, însă Dumnezeu a ocrotit pe robul Său, ţinându-l ascuns până în momen­tul în care a putut fi de folos multora. Dacă la început, înainte de a pleca de la curtea împărătească, o voce l-a îndemnat să porneas­că la drum, spunându-i: „Arsenie, fugi de oa­meni şi te vei mântui!”, iată că şi la schit, pe când se ruga lui Dumnezeu să-l curăţească de patimi, aceeaşi voce i-a spus: „Arsenie, fugi de oameni şi petrece în linişte, căci aceas­ta este rădăcina curăţiei!” Deci, sculându-se, s-a dus mai departe în pustie pentru liniştea sa şi, făcându-şi o chilie mică, locuia singur într-însa, sârguindu-se în tot chipul să păzeas­că tăcerea.

După moartea lui Teodosie s-a făcut îm­părat în Răsărit fiul său Arcadie, iar în Apus era Onorie. Iar Arcadie, auzind de viaţa şi pe­trecerea Cuviosului, l-a rugat printr-un tri­mis să revină la Constantinopol, făgăduindu-i în schimb că toate birurile care se strângeau din Egipt avea să i le dăruiască lui, ca să le împartă mănăstirilor după cum so­cotea de cuviinţă. Răspunsul Cuviosului a fost unul simplu şi concis, arătând că nu avea nevoie de banii împăratului şi rugându-l să înţeleagă că el era mort pentru lume. Şi aşa sălăşluia în chilia sa în rugăciune şi în tăcere, ajutând şi sfătuind pe mulţi fraţi pe calea mân­tuirii. Se spune că era minunat la trup şi în­făţişare, înalt şi cărunt, puţin gârbov de bă­trâneţe. Barba îi ajungea până la pântec, iar chipul îi era îngeresc, precum al lui Iacov. De aceea nici nu dorea să se întâlnească faţă că­tre faţă cu cineva, ci se ferea mereu. Atunci când Arhiepiscopul Teofil a venit la el cu niş­te boieri şi i-au cerut cuvânt de folos, el le-a spus: „Oriunde veţi auzi de Arsenie, să nu ve­niţi”. Şi ei, minunându-se de cuvântul lui, s-au folosit şi s-au dus. Altă dată, Arhiepiscopul a voit iarăşi să-l vadă pe Cuviosul Arsenie şi a trimis la el, întrebându-l dacă îi va deschide chilia când va veni. Iar stareţul a răspuns prin trimis: „De vei veni, îţi voi deschide; iar de-ţi voi deschide ţie, apoi voi deschide tuturor. De aceea nu voi mai şedea aici”. Şi auzind Arhiepiscopul acestea nu s-a mai dus, temându-se să nu plece stareţul din hotarele lor.

Un frate oarecare l-a întrebat pe părinte­le Arsenie ceva pentru folosul sufletului; iar fericitul i-a zis: „Îngrijeşte-te în tot chipul ca cele săvârşite în mintea ta să fie plăcute lui Dumnezeu şi cu înlesnire vei birui păcatele cele din afară”. Alt părinte l-a întrebat pe Cuvios: „Părinte, mie îmi zic gândurile: ce vei face, căci eşti bătrân şi nu poţi să posteşti, posteşti, nici să te osteneşti pentru bătrâne­ţe? Deci, du-te de cercetează bolnavii, pen­tru că acesta este semnul dragostei”. Iar Cuviosul, înţelegând că gândul acesta e din meşteşugire diavolească, a zis acelui stareţ: „Mănâncă, bea, dormi, nu lucra, dar numai să nu ieşi din chilia ta”. Acestea le zicea pen­tru că sfântul ştia că monahul, ieşind din chi­lie şi apropiindu-se de locaşurile mirenilor, va fi încurcat de vrăjmaşul cu multe curse, spre sminteală şi cădere. Deci nu se cuvine aceluia ce a murit pentru lume să iasă afară din chilia şi din mănăstirea sa fără de prici­nă, precum cel mort nu iese afară din mor­mântul său. Iar monahul care umblă afară din mănăstire după voia sa este cu adevărat mort, pentru că a murit cu sufletul.

Un frate a zis Cuviosului: „Părinte, am învăţat cuvinte din cărţi şi din psalmi şi mă sârguiesc să le citesc. Dar, citindu-le, nu am umilinţă, fiindcă nu înţeleg puterea dumne­zeieştii Scripturi şi, din această cauză, mă scârbesc foarte”. Răspuns-a lui fericitul: „Fiule, se cade ca tot timpul să te deprinzi la citirea cuvintelor Domnului, măcar de n-ai umilin­ţă şi nu le înţelegi puterea. Pentru că am au­zit ceea ce zice părintele Pimen şi ceilalţi Sfinţi Părinţi, că descântătorii cei ce s-au obişnuit a descânta şerpii nu înţeleg acele cuvinte pe care le grăiesc; iar şerpii, auzind puterea cu­vintelor, le cunosc cu sfinţenie şi se îmblân­zesc, dându-se în mâinile lor. Aşa facem şi noi. Măcar că nu înţelegem puterea cuvinte­lor dumnezeieştii Scripturi, însă, când le avem neîncetat în gurile noastre, auzindu-le diavo­lii se înfricoşează şi fug de la noi, nesuferind cuvintele Sfântului Duh”.

Când a venit vremea să se despartă de trup, l-au întrebat ucenicii cum se cuvenea să-l îngroape, iar el le-a răspuns: „Dar nu ştiţi să puneţi o funie la picioarele mele şi să mă aruncaţi în munte?”. Şi apoi le-a zis ultimul cuvânt de folos: „Vedeţi, fiilor, în câtă frică mă aflu vrând a ieşi din trup? De când m-am făcut monah n-a lipsit nicidecum de la mine frica aceasta”. Şi îndată şi-a dat în pace sufle­tul lui Dumnezeu. Şi auzind avva Pimen că a adormit, a zis lăcrimând: „Fericit eşti, avvo Arsenie, că te-ai plâns pe tine în lumea aceasta; că acela ce nu se plânge pe sine aici va plânge cu amar dincolo!”.

Cuviosul Arsenie a avut un sfârşit fericit, vieţuind cincizeci şi cinci de ani în osteneli­le călugăreşti şi primind ca binecuvântare de la Domnul o viaţă îndelungată, de peste o sută de ani, fiind cucernic şi credincios, ca un adevărat vas ales al Duhului Sfânt. A avut trei ucenici cunoscuţi astăzi din Patericul egip­tean: mai întâi Alexandru şi Zoil, iar mai apoi Daniel, toţi faraniţi. De la avva Daniel au rămas, în Patericul egiptean, cele mai multe in­formaţii pe care le deţinem despre avva Arsenie cel Mare.

Se spune că odată au venit dracii la avva Arsenie în chilie, necăjindu-l. Şi venind cei ce slujeau lui şi stând afară din chilie, l-au auzit strigând către Dumnezeu şi zicând: „Dumne­zeule, nu mă părăsi! Nimic bun n-am făcut înaintea Ta, dar dă-mi, după bunătatea Ta, să pun început bun!”. Pentru rugăciunile Sfân­tului Părintelui nostru Arsenie, milostiveşte-Te spre noi, Dumnezeule, şi ne miluieşte după mulţimea îndurărilor Tale, ca să punem şi noi început bun pe calea mântuirii. Amin!