Cuvânt la Nașterea Domnului

Am trăit în aceste zile ale Săp­tămânii Patimilor momente foarte intense și importante pentru viața noastră crești­nă de următori ai lui Hristos și de ucenici ai Lui. Ne-am aplecat în ru­găciunea și Liturghia din fiecare zi asupra tuturor suferințelor, dar și nedreptăților noastre omenești luate asupră-Åži de către Domnul Hristos, Care le-a primit pentru noi pe Cruce. „Să fie răstignit” (Mt 27, 23), strigau odinioară cei pe care El îi iubea și pentru care Se răstignea, dar strigăm și noi astăzi prin aceea că facem păcatul. Toți L-au părăsit atunci, precum și noi Îl pără­sim prin păcat, chiar dacă ne numim ca fi­ind prietenii Săi. Când confortul și viața noastră sunt în joc, când ne sunt atinse propriile interese, ne lepădăm, Îl părăsim, nu-L mai cunoaștem, ne îndepărtăm, ne ascundem, ne spălăm pe mâini de El și de cele pe care Îl facem să le sufere, precum Pilat. Ne dezicem de cuvintele Lui, de dra­gostea Lui, de faptele Lui pentru noi, de aceea că doar în El se lucrează mântuirea oamenilor, căutăm la alte lucruri salvatoa­re, la iluziile și conforturile noastre de fi­ecare zi, la legile și neputințele omenești care ne-ar putea salva oarecum din singu­rătatea și suferința interioară la care ne condamnă păcatul ca îndepărtare de Dum­nezeu și de adevăr. Nici în cele mai grele chinuri pe care omul I le-a procurat, Hristos nu S-a dezis de om, nu l-a lepădat, nu l-a batjocorit, nu l-a uitat, nu l-a înjosit, nu l-a luat în râs, Se face frate al celor mici si năpăstuiți, la toți le întinde mâna Sa cea puternică prin milă, mângâietoare prin dragoste, împreună-suferind cu noi și împreună-murind cu noi.

Desi căutăm cu disperare dragostea Lui, izvor a toată dragostea, slăbiciunea noastră face să ne lepădăm de El ca odi­nioară Petru si toți Apostolii, să ne îndo­im de El, să Îl negăm, desi El nu ne părăsește, nu ne leapădă, deși El nu se îndoiește de noi. Au făcut-o până și Apos­tolii, atunci când viața lor a fost amenin­țată, dar repede și-au venit în fire și au măr­turisit apoi cu prețul vieții dragostea lor pentru Hristos Cel Răstignit și Înviat.

Sfântul Pavel, cel care i-a persecutat pe Apostoli, urmărindu-i ca să-i omoa­re, a ajuns să predice lumii întregi Învierea Celui pe Care Îl prigonea odinioară. Åži de-a lungul veacurilor, următori Sfântului Pavel, Hristos Domnul a făcut din dușmani aliații Săi, din persecutori, perse­cutați, din cei slabi, puternici, din cei ui­tați si neluați în seamă de nimeni, vestitori ai Evangheliei în toată lumea. Îi face pe cei îndoielnici prieteni, pe cei de neier­tat, moștenitori ai raiului, sufletele arse de păcat și neputințe și de dorul după adevăr și dragostea lui Dumnezeu le-a înălțat și le-a dăruit frumusețea cerească netrecătoare. Orbii și surzii au văzut și auzit Cuvântul Lui și muții l-au spus lu­mii întregi. În Botezul pe care l-am pri­mit, moartea a devenit viață, păcatul l-a sters și întunericul l-a transformat în lu­mină, dându-ne vederea celor cerești, ne­trecătoare. A schimbat omul cu dragos­tea Lui, însă doar pe cel care se lasă cucerit și schimbat de ea. A schimbat lu­mea întreagă și curgerea istoriei morții a preschimbat-o cu dragostea Lui în isto­ria Învierii.

Hristos a făcut din noi mădulare ale Trupului Său care este Biserica, cea care de 2000 de ani stă mărturie a dragostei Lui pentru omenire. Dragostea pentru omul chemat la demnitatea cerească și la frumusețea dumnezeiască l-a urcat pe Hristos pe Cruce, de unde neîncetat stri­gă Părintelui ceresc, spre iertarea noastră: „Părinte, iartă lor, că nu știu ce fac” (Lc 23, 34). Ne împacă neîncetat cu Părintele ce­resc, redă sufletului nostru, omului lăun­tric, lumina frumuseții dumnezeiești prin iertare, dar și trupului nostru strălucirea Trupului Său înviat, precum ne spune și Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă trupul nostru este mădular al lui Hristos, și dacă Hristos a înviat, apoi negreșit că și trupul va urma Capului” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Cu tot cel ce stă înaintea lui Dumnezeu Tatăl, în Taina Spovedaniei, mărturisindu-și păcatele și neputințele, Hristos Însuși stă cu el înaintea Tatălui cu Care îl împa­că și îl ridică, îl învie. Pentru fiecare dintre noi coasta Lui izvorăste iertare și hrană cerească, dându-i-Se în Sfânta Împărtășanie, care ne spală și ne învie, prin care primim iertarea și ne sălăsluim în cer, devenim cerești și pământești în același timp, deve­nim cerești, dar și mai umani, pentru că învă­țăm de la Hristos să iubim pe fratele nos­tru precum El ne iubește. Roada Învierii lui Hristos se vede nu numai în veșnicie, ci și aici și acum, imedi­at, noi fiind purtători în faptele noastre ai realității Învierii, măr­turisitori prin faptă, prin iubire, ai Învierii care deja lucrează în noi și care ne face liberi față de păcat.

Să zicem și astăzi, la această Sărbătoare a sărbătorilor, lui Hristos Cel Înviat din morți, Paștile nostru, Pâinea noastră de via­ță veșnică dătătoare, împreună cu Sfântul Simeon Noul Teolog:

„Tu, Hristoase - Împă­răție Cerească, Tu - Pământ al celor blânzi, Tu - Rai plin de verdeață, Tu - Cămară Dumnezeiască, Tu - Taină negrăită, Tu - Masă pentru toți, Tu - Pâinea vieții, Tu - Băutură nouă, Tu - Potir cu apă și Apa vie­ții, Tu pentru fiecare sfânt - Făclie nestinsă, Tu - și Haină, și Cunună, și Împărțitor al cununilor, Tu - Încântare și Împăcare, Tu - Desfătare și Slavă, Tu - Veselie și Bucurie”, nădejdea vieții noastre, slavă Å¢ie!

HRISTOS A ÎNVIAT!