Despre teologie și știință în tâlcuirea învățăturii sfântului Siluan Athonitul de către ucenicul său, arhimandritul Sofronie - Partea a II-a

Teologia Sfântului Siluan exprimă simplitate. Această simplitate, trăită prin preocuparea ardentă cu esențialul vieții creștine, rămâne departe de simplismul zgomotos și încordat al teologiilor înțelese ca demonstrație de erudiție academică sau ca demers de persuasiune intelectuală privind adevărurile de credință. Mărturia sfântului vine din registrul unei vieți preocupate de Hristos. Nu un Hristos întâlnit însă conceptual, cu mintea, din relatările altora, ci adus lăuntric prin gestul de trăire. De aici și caracterul discursului teologic al Sfântului Siluan, de mărturie, de mărturisire existențială. O mărturisire pe care Arhimandritul Sofronie o vede împlinită, credibilă tocmai prin caracterul ei liber față de condiționările intelectuale de orice fel, proaspătă prin continuitatea cu simplitatea evanghelică:

 

„M-am întrebat adesea ce ar fi fost starețul dacă, având în vedere darurile sale naturale puțin obișnuite, ar fi primit o formație științifică și teologică avansată. Uneori mi se părea că ar fi devenit un titan de faimă mondială. Alteori credeam însă exact contrariul: faptul că a fost un om de o simțire atât de nemijlocită asemenea celei pe care o vedem la evangheliști, că a rămas cu totul ferit de ravagiile civilizației contemporane, tocmai acest lucru face mărturia sa irezistibil de convingătoare. Åži, într-adevăr, nicio știință omenească n-ar putea adăuga ceva la profunzimea și la calitatea adevărului de care dă mărturie el”.[1]

 

Simplitatea teologiei Sfântului Siluan ascunde bogăția inestimabilă a unei calități de neprețuit, cea a eficienței duhovnicești. Nu este vorba de o simplitate căutată pe linie estetică, ci de cea legată de gestul continuu de esențializare a trăirii. Dacă Brâncuși sculpta în piatră nu păsări, ci zborul însuși, sculptura aceasta prin care Hristos lucrează teologia în om este eficientă când omul împlinește gesturile lepădării de tot prisosul venit prin păcat. Rămâne astfel esențialul, omul pregătit pentru veșnicie. Iar dacă prin demersul științei unii au putut admira ceea ce considerau a fi spectacolul permanent al eficacității științifice opus celui al credinței[2], sfinți precum Sfântul Siluan au trăit cu intensitate tocmai acest spectacol interiorizat al eficacității duhovnicești acolo unde științele nu pot demonstra nimic. Acest mod de teologhisire rămâne însă străin și necunoscut oricui se încăpățânează, pe urmele modernilor, să considere cunoaștere sigură demersul rațiunii analitice, și eventual, să facă gestul necugetat al importului tipului de eficiență intelectuală în interiorul demersului teologiei. Oameni ca Sfântul Siluan ne spun că, dimpotrivă, eficacitatea gestului teologic este legat de reușita întâlnirii cu harul dumnezeiesc, har care este accesibil oricui gustă pocăința. Întâlnirea cu harul nu ține nicidecum de succesul cu care mintea omenească reușește să manipuleze logic concepte și idei, fie ele și religioase. După cum nimeni nu acordă încredere medicului a cărui diplome nu sunt acoperite faptic de practică, de experiența concretă în vindecarea bolnavilor, nici teologia nu este împlinită și vie și eficientă fără să fie expresia întâlnirii concrete cu harul lui Hristos. 

Sfântul Siluan ne arată în ce măsură frustrările de tot felul, manifestate în câmpul teologiei de după modernitate în relația cu științele, nu au sens. În măsura în care omul se preocupă cu adevărata teologie, el gustă existențial o bogăție mai presus decât cea despre care vorbește toată lumea astăzi, în această epocă impregnată de științe și în care cel care are succes în exercitarea rațiunii analitice pare a fi devenit model de subiect cunoscător pentru toți:

 

„nu e nimic uimitor dacă omul neduhovnicesc organizează mai bine lucrurile vremelnice decât omul duhovnicesc. Cel dintâi se dedă acestor lucruri, câtă vreme celălalt se silește să rămână cu mintea în Dumnezeu. Același lucru se întâmplă adeseori și între oamenii din lume: un negustor iscusit râde de savantul care nu înțelege nimic din mărfurile pe care le vinde, dar aceasta nu înseamnă defel că negustorul e mai deștept decât el...”[3].

 

(va continua)

Pr. Răzvan Ionescu