Romantism virusat

La teatru. Punerea în scenă a operei „Carmen” de Georges Bizet: decoruri admirabile, actori talentați și o orchestră încântătoare. Dincolo de toate acestea, ceea ce m-a surprins a fost finalul piesei amintite: după ce își copleșise iubita cu declarații de dragoste, personajul masculin – văzându-se refuzat – și-a transformat evantaiul de complimente într-un convoi de injurii care au culminat cu uciderea partenerei! Toată pasiunea furtunoasă, tot romantismul inițial se finaliza printr-o crimă ridicolă. Era poate de așteptat să intervină pe scenă un personaj care să salveze tragismul situației, așa cum se întâmplă în filmele de la Hollywood. Dar n-a fost așa! Cortina a căzut, au urmat aplauzele publicului, defilarea actorilor și nimic mai mult. 

 

M-am îndreptat spre casă întrebându-mă care să fie sensul unui spectacol care-și propune abordarea iubirii într-un context lipsit de final fericit. Poate că tocmai tragismul piesei are un mare merit: acela de a oglindi ruina unuia dintre conceptele eronate despre iubire cu care e îmbibată (și) societatea actuală. O descriere amănunțită a acestui tip de iubire falsă a făcut-o Denis de Rougemont în volumul „Iubirea și Occidentul”. El afirma că, în conștiința omului modern, îndrăgostirea riscă să fie redusă la iubirea sentimentului de a iubi. Chiar dacă se însoțește cu iluzia că iubește cu adevărat, genul romantic luat în discuție e atașat de obstacolele care-l despart de „iubită” și nu de ea însăși; o înconjură cu atenție doar de dragul imprevizibilului, al riscului că ar putea fi refuzat...

 

Dacă dragostea veritabilă presupune prețuirea celei din proxima apropiere (cu lumina dar și cu bezna ființei ei), modernul îndrăgostit e preocupat obsesiv de persoana îndepărtată. Ființa “iubită” e interesantă atâta timp cât e inaccesibilă. Mereu în căutarea extazului, aventurierul romantic își face o profesie din jefuirea misterului din celălalt, pentru ca apoi să caute pasiunea de carton a unei noi cuceriri. Incoerența acestui jalnic îndrăgostit se naște dintr-o nostalgie a cărui origine și țintă nu le cunoaște. Iluzia libertății sale se întemeiază tocmai pe această îndoită neștiință.

 

Producțiile cinematografice hollywoodiene sunt construite, în general, exact după acest tip uman. Gândiți-vă la interminabilele scenarii care jonglează sub jurisdicția sentimentalismului, la clișeele romantice, la declarațiile de dragoste standardizate, la evantaiul de gesturi de care se folosesc aventurierii ca să-și seducă partenerele, pentru ca apoi să le părăsească pentru o nouă provocare feminină.

 

În spatele acestui vagabondaj pasional zace camuflată multă minciună, multă ipocrizie, multă neîmplinire și lipsă de sens. Regizorii hollywoodieni nu se grăbesc să ecranizeze aspectul acesta; nu-i veți vedea niciodată pe „iubiții” filmelor torturați de singurătatea în doi, stând pe o bancă și neavând ce-și spune...

 

De fapt, emoția, pasiunea și romantismul sunt sortite eșecului numai dacă sunt manipulate de egoism și utilitarism. Însă ele au orizont prin comuniunea autentică a persoanelor. Dacă iubim cu adevărat îl privim pe celălalt ca fiind cel împreună cu care ne desăvârșim. Dincolo de sentimentul de atașament înfiripat firesc, dragostea presupune consimțirea celor doi de a se sfinți împreună.

 

Într-un fel, iubirea autentică implică mai multă voință decât sentiment. Åži asta pentru că nu poți sili pe nimeni să privească în același sens cu tine. Nu poți obliga pe nimeni să vrea să-ți devină partener pentru împreună-îndumnezeire. Iubirea nu are nimic în comun cu iresponsabilitatea îndrăgostitului modern avid exclusiv de pasiune. Dimpotrivă, dragostea presupune asumarea călătoriei lungi, anevoioase și smerite pe calea sfințirii, împreună cu cel cu care ai ales să îmbătrânești... Iubirea devine astfel o școală a realului în care Hristos e piatra din capul unghiului; tot Hristos e Cel Care pecetluiește iubirea cuplului, o hrănește și îi dă sens prin Taina Cununiei.

 

Logodnicul Carmencitei din piesa de teatru amintită n-a cunoscut dragostea pentru că se înlănțuise într-o pasiune egoistă, fără finalitate. Iubirea lui era de fapt obsesie a posesivității care a devenit (sin)ucigașă. Or, dragostea autentică presupune o recunoaștere atât de radicală a celuilalt încât îl lasă liber până și-n refuzul său de a iubi.

 

Daniel Chira