Romantism virusat

La teatru. Punerea în scenă a operei „Carmen” de Georges Bizet: decoruri admirabile, actori talentaÅ£i ÅŸi o orchestră încântătoare. Dincolo de toate acestea, ceea ce m-a surprins a fost finalul piesei amintite: după ce îÅŸi copleÅŸise iubita cu declaraÅ£ii de dragoste, personajul masculin – văzându-se refuzat – ÅŸi-a transformat evantaiul de complimente într-un convoi de injurii care au culminat cu uciderea partenerei! Toată pasiunea furtunoasă, tot romantismul iniÅ£ial se finaliza printr-o crimă ridicolă. Era poate de aÅŸteptat să intervină pe scenă un personaj care să salveze tragismul situaÅ£iei, aÅŸa cum se întâmplă în filmele de la Hollywood. Dar n-a fost aÅŸa! Cortina a căzut, au urmat aplauzele publicului, defilarea actorilor ÅŸi nimic mai mult. 

 

M-am îndreptat spre casă întrebându-mă care să fie sensul unui spectacol care-ÅŸi propune abordarea iubirii într-un context lipsit de final fericit. Poate că tocmai tragismul piesei are un mare merit: acela de a oglindi ruina unuia dintre conceptele eronate despre iubire cu care e îmbibată (ÅŸi) societatea actuală. O descriere amănunÅ£ită a acestui tip de iubire falsă a făcut-o Denis de Rougemont în volumul „Iubirea ÅŸi Occidentul”. El afirma că, în conÅŸtiinÅ£a omului modern, îndrăgostirea riscă să fie redusă la iubirea sentimentului de a iubi. Chiar dacă se însoÅ£eÅŸte cu iluzia că iubeÅŸte cu adevărat, genul romantic luat în discuÅ£ie e ataÅŸat de obstacolele care-l despart de „iubită” ÅŸi nu de ea însăÅŸi; o înconjură cu atenÅ£ie doar de dragul imprevizibilului, al riscului că ar putea fi refuzat...

 

Dacă dragostea veritabilă presupune preÅ£uirea celei din proxima apropiere (cu lumina dar ÅŸi cu bezna fiinÅ£ei ei), modernul îndrăgostit e preocupat obsesiv de persoana îndepărtată. FiinÅ£a “iubită” e interesantă atâta timp cât e inaccesibilă. Mereu în căutarea extazului, aventurierul romantic îÅŸi face o profesie din jefuirea misterului din celălalt, pentru ca apoi să caute pasiunea de carton a unei noi cuceriri. IncoerenÅ£a acestui jalnic îndrăgostit se naÅŸte dintr-o nostalgie a cărui origine ÅŸi Å£intă nu le cunoaÅŸte. Iluzia libertăÅ£ii sale se întemeiază tocmai pe această îndoită neÅŸtiinÅ£ă.

 

ProducÅ£iile cinematografice hollywoodiene sunt construite, în general, exact după acest tip uman. GândiÅ£i-vă la interminabilele scenarii care jonglează sub jurisdicÅ£ia sentimentalismului, la cliÅŸeele romantice, la declaraÅ£iile de dragoste standardizate, la evantaiul de gesturi de care se folosesc aventurierii ca să-ÅŸi seducă partenerele, pentru ca apoi să le părăsească pentru o nouă provocare feminină.

 

În spatele acestui vagabondaj pasional zace camuflată multă minciună, multă ipocrizie, multă neîmplinire ÅŸi lipsă de sens. Regizorii hollywoodieni nu se grăbesc să ecranizeze aspectul acesta; nu-i veÅ£i vedea niciodată pe „iubiÅ£ii” filmelor torturaÅ£i de singurătatea în doi, stând pe o bancă ÅŸi neavând ce-ÅŸi spune...

 

De fapt, emoÅ£ia, pasiunea ÅŸi romantismul sunt sortite eÅŸecului numai dacă sunt manipulate de egoism ÅŸi utilitarism. Însă ele au orizont prin comuniunea autentică a persoanelor. Dacă iubim cu adevărat îl privim pe celălalt ca fiind cel împreună cu care ne desăvârÅŸim. Dincolo de sentimentul de ataÅŸament înfiripat firesc, dragostea presupune consimÅ£irea celor doi de a se sfinÅ£i împreună.

 

Într-un fel, iubirea autentică implică mai multă voinÅ£ă decât sentiment. Åži asta pentru că nu poÅ£i sili pe nimeni să privească în acelaÅŸi sens cu tine. Nu poÅ£i obliga pe nimeni să vrea să-Å£i devină partener pentru împreună-îndumnezeire. Iubirea nu are nimic în comun cu iresponsabilitatea îndrăgostitului modern avid exclusiv de pasiune. Dimpotrivă, dragostea presupune asumarea călătoriei lungi, anevoioase ÅŸi smerite pe calea sfinÅ£irii, împreună cu cel cu care ai ales să îmbătrâneÅŸti... Iubirea devine astfel o ÅŸcoală a realului în care Hristos e piatra din capul unghiului; tot Hristos e Cel Care pecetluieÅŸte iubirea cuplului, o hrăneÅŸte ÅŸi îi dă sens prin Taina Cununiei.

 

Logodnicul Carmencitei din piesa de teatru amintită n-a cunoscut dragostea pentru că se înlănÅ£uise într-o pasiune egoistă, fără finalitate. Iubirea lui era de fapt obsesie a posesivităÅ£ii care a devenit (sin)ucigaÅŸă. Or, dragostea autentică presupune o recunoaÅŸtere atât de radicală a celuilalt încât îl lasă liber până ÅŸi-n refuzul său de a iubi.

 

Daniel Chira