Două seminarii ale Maicii Rafaela, Paris – Limours, 24-28 octombrie 2014

I.  DESPRE ÎNTOARCEREA SPRE SINE

După şocul unui prim seminar, acum vreo doi ani, am continuat să mă duc, târâindu-mă lăuntric, împotrivindu-mă, celulă cu celulă, pe cât eram de însetată în căutarea mea tenace şi rebelă de repere altfel.Şi altfelle-am aflat. Sub forma unor „aha!”-uri, după cum le numeş­te Maica Siluana, ale cunoaşterii de sine, ale identificării mizeriei, în toată bogăţia şi splen­doarea ei, cu toate tipurile, speciile şi chipurile pe care le-a luat cuibărindu-se înăuntru.

Intitulat, sugestiv si limpede, „Dependenţa emoţională”, atelierul de la Limours a avut la bază un exerciţiu uimitor, acela al întoar­cerii spre sine: de la elsau ea, la eu.De la ju­decarea sterilă si de la asteptările pe care le proiectez asupra celuilalt, la revenirea luci­dă spre sine si spre rănile si neputinţele care le-au generat.

Reacţiile mele negative, stările mele de întristare, frustrare, nefericire sunt consecin­ţa acestor asteptări nejustificate. Rostul ce­lui de lângă mine nu e să-mi umple goluri, să mă împlinească, să suporte, să mă poar­te, ca o cârjă. El este liber să se poarte cum vrea. De altfel, nu e important ce-(mi) face aproapele, ci ce fac eu cu ce-(mi) face el. Pentru asta vom si da socoteală dincolo.

În acest context, Maica atrage atenţia asu­pra gândurilor. Suntem, sau devenim, ceea ce gândim. Totul porneste de la gând. Gândul primit devine emoţie si creează o misterioa­să si complicată legătură între minte si trup, zidindu-l sau, dimpotrivă, dărâmându-l pe acesta din urmă. Ţesătura de gânduri naste o poveste, iar rămânerea, macerarea minţii în poveste mă năruie. Cheia bucuriei este paza minţii, starea de veghe si încredinţarea lui Dumnezeu a fiecărui gând care tulbură. Pentru asta trebuie să fiu permanent constient de ceea ce mi se întâmplă. Şi să-mi trăiescviaţa (recunoscător pentru fiecare dar, pentru fie­care mângâiere de Sus), altfel viaţa mă trăies- te pe mine, cum zice M. Siluana.

În concluzie, asteptările cu privire la ce­lălalt sunt pure pretenţii.Renunţarea la ele este iesire din încurcatul labirint al sclaviei emoţionale sau al codependenţei.

La capătul renunţării stă libertatea.

O gust din când în când cu sete.

Andreea Ionescu

Terapia duhovnicească

Terapia duhovnicească pe care, cu mila Domnului, o susţinem la Centru a apărut din nevoia de a răspunde celor care ne ce­reau ajutorul – oameni din diferite medii, cu diferite probleme emoţionale și relaţi­onale, pe „limba” lor și pornind de la „ma­terialul” lor. Astfel, am unit știinţa Părinţilor despre om și diferitele tehnici de cunoaștere de sine ale știinţelor umaniste, pentru ca fiecare să ajungă să conștientizeze atât chemarea la bucuria făgăduită de Domnul, cât și cauzele încremenirii în nefericire și neîmplinire. Metodele umaniste ajută pe fiecare să conștientizeze limitele și nepu­tinţa de a depăși boala și chinul cu propria putere, iar Tainele Bisericii Îl aduc pe Hristos ca Vindecător. E nevoie de aceas­tă terapie pentru a continua Liturghia de duminică, atunci când fiecare revine în me­diul de zi cu zi și se confruntă cu neputin­ţa de a face binele pe care îl voiește, asa cum ne vorbește Sfântul Apostol Pavel în Rom., 7: „Om nenorocit ce sunt, pentru că nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu îl voiesc, pe acela îl săvârșesc”

Axul de bază al terapiei Centrului nos­tru este Liturghia permanentă, adică acea chemare a Domnului în fiecare simţire, du­rere, chin, în prăpastia neputinţei unirii „le­gii trupului” cu „legea Duhului”.

Maica Rafaela

II. DESPRE IERTARE. SAU DESPRE ÎNTÂLNIRE

Toată istoria omenirii stă sub semnul în­tâlnirii. Adam o întâlneşte pe Eva, Eva pe şar­pe, apoi Dumnezeu pleacă în grădină să-l întâlnească pe Adam, dar trebuie să îl caute.

De atunci începe un joc de-a v-aţi-as- cunselea: Adam se ascunde de Dumnezeu, de responsabilitate, Eva dă vina pe şarpe şi niciunul nu (mai) este pregătit de întâlni­re. Nici cu Dumnezeu, nici cu ei înşişi, nici ei între ei.

Hristos vine să ne reînveţe să ne întâl­nim. A început ca Dumnezeu Tatăl, a plecat în căutare. A plecat în căutare de oameni, să-i întâlnească. Toată Evanghelia, toată vestea bună pe care o transmite se poate rezuma la cuvântul acesta: întâlnire.

Toate pildele din Evanghelii sunt lega­te de întâlnirile pe care Hristos le-a avut cu oamenii. Cu pescarii, care au devenit uce­nici. Cu femeia păcătoasă, cu vameşul, cu demonizatul, cu samarineanca, cu canaaneanca, cu sutaşul, cu văduva, cu fariseul, cu orbul, cu leprosul şi aşa mai departe. Cu toate categoriile sociale, cu toate vârstele, cu tot omul ce vine în lume. De la vlădică la opincă.

Am citit prima oară despre întâlnire la părintele Antonie Bloom. Mi-a venit în min­te acest cuvânt atunci când am întâlnit-o pentru prima oară pe Maica Rafaela. Era vară, în grădina Ambasadei Române din Paris, la festivalul „De dragul frumosului”.

Am făcut paşi spre ea, dar în acelaşi timp am simţit că vine ea spre mine. Acea primă întâlnire a fost atât de bogată, primele secunde în care doar ne-am privit în tăcere atât de încărcate, încât parcă nu mai era ne­voie de cuvinte. Dar... sunt om şi am nevoie să vorbesc. Să îmi exteriorizez emoţi­ile. Să aflu: cine sunt cu adevărat?

Acum două-trei săptămâni am aflat că revine Maica Rafaela pentru câteva zile la Paris şi vrea să lucreze cu tinerii la Seminarul Iertării. M-am bucurat. Nespus. Chiar dacă acest lucru a presupus naveta câteva zile. Cine nu are nevoie să ierte? Să se ierte? Să fie iertat?

La atelier am fost în jur de 12 persoane. Atelierul a cuprins trei şedinţe: vineri, luni şi marţi. Şedinţele au constat în rugăciune, discuţii, desene, scrisori, lis­te, renunţări, lacrimi şi iar rugăciune. Începutul fiecă­rei şedinţe, după rugăciunea către Mângâietorul, a con­stat în a spune „cum ne simţim sau ce simţim”. Pare o nimica toată? Ei bine, nu este. Ba din contră. Este foar­te greu. Unii participanţi la atelier au spus clar că ei nu au învăţat niciodată să se exteriorizeze aşa.

În prima seară, pe lângă emoţii, fiecare a spus şi aş­teptările lui/ei de la acest seminar. O paletă largă: de la „vreau să mă mărit” la „vreau să învăţ să Îl întâlnesc pe Hristos şi prin El, pe celălalt” Nici urmă de judecată din partea mea când scriu aceste lucruri. Vreau doar să re­dau ceea ce poate simţi fiecare la un moment dat.

Ne-am spus şi fricile. Da, e important să conştien­tizăm fricile. Dar ce s-a spus la seminar rămâne la semi­nar şi la scaunul de spovedanie. Ceea ce pot spune aici sunt lucrurile care pot fi utile şi altora. Lucruri care să trezească sau să reînvie dorinţa de a-şi (re)cunoaşte mai bine trecutul pentru a putea trăi înseninat şi împăcat.

Pentru că, oricât vrem noi să părem oameni tari, bine ancoraţi, vindecaţi şi aşa mai departe, suntem încă legaţi prin cordonul ombilical de trecut, de părinţi. Deşi suntem, unii, la mii de km de casă. Suntem legaţi de un trecut pe care nu l-am putut trăi complet pentru că nu am ştiut să exteriorizăm, nu ne-a învăţat nimeni.

Cordonul constă în faptul că noi deocamdată re­producem ceea ce am văzut acasă. Suntem picătură din părinţi, din amândoi sau dintr-unul singur. Picătura aceasta poate deveni chinezească pentru cei de lângă noi. Dacă nu facem ceva ca să ne schimbăm, o să re­petăm la nesfârşit un scenariu care ne face nefericiţi.

Primul pas spre iertare este conştientizarea a ceea ce ne-a rănit. Pentru asta trebuie să ne întâlnim cu noi înşine, în adânc. Ca Iona în pân­tecele balenei. Apoi, ca Petru, să cerem ajutor de la Domnul în timp pe mergem spre El, să nu ne scufundăm.

Maica ne-a învăţat să ne ex­primăm cu „eu” în loc de „tu” Ce simt eu într-o situaţie concretă, nu ce ai făcut tu. Să devin atent/ă la mine. Să mă comport sănătos. Să îmi verific percepţia. Să acţio­nez, nu să reacţionez. Să renunţ la soţul/soţia ideal/ă, care nu exis­tă decât în scenariile mele. Ne-a încurajat să avem o relaţie adevă­rată cu Dumnezeu, Care din iubi­re a îngăduit să ne naştem şi de atunci ne tot aşteaptă să venim la întâlnirea cu El, tot din iubire.Abia de aici încolo începe iertarea, sin­gura cale spre vindecare.

Ana-Maria Birta