Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
MĂRTURISIREA PĂCATELOR
Această zonă a tainei spovedaniei aș descrie-o ca fiind foarte asemănătoare unui drum pe creasta unui munte cu versanţii foarte abrupţi, pentru că aici cele două mari ispite, cu capcanele lor care caută să rătăcească spovedania de la calea adevărată, se numesc formalismul și psihologizarea spovedaniei.
Formalismul cel mai banal este când omul caută să îsi mărturisească toate păcatele, dar acest lucru nu este decât un efort intelectual, inspirat de cele mai multe ori de diverse îndrumare de spovedanie. Necazul este că de foarte multe ori inima nu participă când omul citeste de pe o anume listă sirul multelor păcate săvârsite.
Nu avem deloc în vedere intenţia de a critica practica scrierii păcatelor pe hârtie pentru a nu fi uitate si prin aceasta spovedania să rămână incompletă, ci atragem atenţia asupra faptului că, dacă inima nu trăieste lucrurile scrise si pregătite pentru mărturisire, dacă ea nu este purtătoarea unei dureri pentru acele fapte săvârsite, se creează o anume confuzie. Pe de o parte, se infiltrează un subţire duh de minciună, pentru că trăirea inimii nu este acoperitoare acelei mărturisiri, iar pe de alta, duhovnicul nu mai poate înţelege reacţiile inimii celui care vine la spovedit, nu poate înţelege boala şi simptomele ei aşa cum sunt, şi trăirea uşor alunecă pe versantul formalismului.
Aşa se poate ajunge la un act exterior împlinit formal, poate în chipul cel mai desăvârşit, dar, prin însăşi exterioritatea lui, dă mărturie de lipsa Duhului Sfânt. Omul, fiind de multe ori ameţit de fumul încântării de sine că a făcut o „spovedanie ca la carte”, nu îşi mai dă seama de aceasta, dar efectul concret este că omul nu sporeşte în bine, eliberându-se de patimă sau crescând într-un cuget mai smerit.
Alte persoane, din contră, dorind să aibă o relaţie personală cu duhovnicul în taina spovedaniei, cad în cealaltă extremă, psihologizând spovedania şi transformând-o într-o descărcare psihică, care nu mai are nimic duhovnicesc, nu mai este un act de credinţă, ci doar o atitudine sufletească, pentru că omul simte nevoia să adauge tot felul de amănunte, pe care duhovnicul nu le cere, dar pe care, dacă omul nu le mărturiseşte, nu simte inima eliberată de strânsoarea psihică.
Rezultatul psihologizării este împovărarea duhovnicului, pe de o parte, iar pe de alta, închiderea omului într-un anume fel de egoism, care îl face să nu mai primească de la duhovnic cuvânt duhovnicesc şi să îl vadă pe duhovnic tot mai mult ca om neputincios, care nu are capacitatea să „îl înţeleagă”, dacă duhovnicul îi împărtăşeşte o viziune diferită de a lui.
Efectul unei spovedanii psihologizante este acela că sufletul rămâne blocat şi incapabil de a evolua, aruncând de multe ori sufletul în groapa neîncrederii în taina spovedaniei, victimizându-se că nu a întâlnit un duhovnic care să îl înţeleagă până la capăt.
Calea de mijloc este cărăruia strâmtă, de pe vârful muntelui, între cei doi ver- sanţi; adică omul să vină la spovedanie să-şi mărturisească sincer şi deschis şi fără ruşine toate păcatele, dar nu toate păcatele privite în mod „obiectiv”, ci toate păcatele pe care inima lui le resimte ca păcat, pentru care şi are o durere, fie ea cât de mică. Păcatele pentru care nu are reacţie a inimii, prin credinţă poate să le mărturisească, dar este important să vădească acea stare a inimii lipsită de reacţie, ca duhovnicul să înţeleagă cât mai bine cu putinţă gravitatea bolii şi să dea un diagnostic adevărat.
Forma mărturisirii trebuie să nu se piardă în amănunte, ci să fie una esenţială. Adică inima să fie deschisă să mărturisească orice amănunt ar cere de la noi duhovnicul, dar să nu o facă, dacă duhovnicul nu cere acele amănunte. În această formă mai esenţială şi directă a spovedaniei omul poate trăi mult mai uşor şi ruşinea păcatului, şi durerea pentru ceea ce este el înaintea Domnului, şi dorinţa de a schimba ceva în viaţa lui, de a-şi îmbunătăţi starea duhovnicească. Iar o inimă sinceră şi deschisă uşor poate primi şi cuvântul duhovnicului printr-un act de credinţă, ca fiind expresia Voii lui Dumnezeu, Cel care de fapt primeşte spovedania şi care dă iertarea păcatelor mărturisite.
Ceea ce este important pentru noi când mergem la spovedanie este să ne rugăm Domnului ca El să ne dea ceea ce avem nevoie în acea spovedanie, fie cuvânt duhovnicesc, fie stare de umilinţă, fie orice altceva crede El de cuviinţă pentru mântuirea noastră.
DEZLEGAREA
Aici ajungem la al treilea moment al tainei spovedaniei, atunci când după mărturisire duhovnicul împărtăşeşte omului dragostea iertătoare a lui Dumnezeu, ca martor al acesteia.
Părintele Rafail Noica spunea într-o conferinţă despre iertare că iertarea lui Dumnezeu ne este dată înainte de a o cere, dar că noi trebuie să ne ridicăm la înălţimea acestei iertări a Domnului. Efortul acesta naşte reacţii foarte diferite faţă de iertarea Domnului, de la cele mai formale la cele mai adânci.
Unii oameni se bucură de iertarea şi de eliberarea din povara păcatelor mărturisite şi îşi continuă viaţa la fel ca oamenii obişnuiţi, alţii însă sunt mult mai marcaţi de iubirea Domnului şi caută să schimbe ceva în viaţa lor, astfel încât aceasta să fie tot mai apropiată de ceea ce Domnul din veşnicie a gândit ca să fie viaţa lor.
În cartea despre stareţul Siluan este descris un caz al unui om, ţăran rus care ucisese un om la beţie, şi întorcându-se de la puşcărie şi-a continuat viaţa, trăind ca orice om obişnuit, putând fi vesel şi chiar cânta la acordeon. În momentul în care stareţul Siluan, Simeon pe atunci, îl întreabă cum mai poate cânta la acordeon după ce a ucis un om, acesta, trăgându-l mai deoparte, i-a mărturisit că mult s-a rugat şi a plâns înaintea Domnului cât a şezut în temniţă, iar la un moment a simţit iertarea Domnului care s-a revărsat peste el în celulă, şi din acel moment inima lui a primit pacea şi iertarea.
Reacţie total opusă vedem la stareţul Siluan, care mărturiseşte că nu a adus în mănăstire decât păcatele sale, pentru care cerea iertare Domnului; şi când a văzut că Domnul nu numai că i-a iertat păcatele, ci i-a dat în dar Duhul Sfânt, pe care înainte nu îl ştia, s-a dedat unui plâns adânc şi a dorit, aşa cum scrie Părintele Sofronie, „deplina iertare”: „El căuta nu doar dezvinuirea, care se poate primi uşor de la Dumnezeu, poate şi pentru un singur suspin de pocăinţă, ci deplina iertare, astfel încât sufletul să vadă într’însul harul. El căuta la Dumnezeu puterea de a nu mai repeta păcatul, de va fi cu putinţă, niciodată; se ruga la Dumnezeu pentru izbăvi
rea de «legea păcatului» (Rom. 7, 23) ce lucrează în noi” (Stareţul Siluan, p. 36).
Aşa înţelegem că iertarea Domnului ne este dată indiferent de faptele săvârşite, doar că reacţia noastră faţă de această iertare, ca şi faţă de păcat, este de fapt măsura conştiinţei noastre, şi în măsura aceasta noi trăim lucrurile înaintea Domnului.
Ceea ce este important de înţeles pentru noi este faptul că, chiar dacă noi trăim rugăciunea de dezlegare doar la nivelul dezvinuirii, cum zicea Părintele Sofronie, este preţioasă înţelegerea că această trăire nu este capătul, că dezvinuirea nu este totul, că inima noastră poate să devină capabilă să trăiască şi alte lucruri mult mai înalte, că noi avem să creştem înaintea Domnului, în adâncul conştiinţei noastre.
Măsura conştiinţei, care se vădeşte în fiecare dintre noi, arată şi măsura lucrurilor pe care noi le putem trăi şi săvârşi înaintea Domnului, ca lucrare a pocăinţei noastre, în acest moment. Dar măsura conştiinţei creşte direct proporţional cu agonisirea harului lui Dumnezeu în inima noastră. Ea se luminează tot mai mult de revărsarea de har peste har pe care îl primeşte omul în viaţa aceasta.
CANONUL
Ajungem acum la ultima etapă a tainei spovedaniei, care ţine undeva de atitudinea noastră de după mărturisirea păcatelor, ţine de împlinirea canonului. Şi în această zonă există înţelegeri greşite şi raportări greşite faţă de canon.
Mulţi trăiesc cu convingerea că dacă nu îţi faci canonul nu ţi se iartă păcatul, şi dacă nu faci canonul cât timp trăieşti pe pământ, îl vei face în iad, dând prin această atitudine o mai mare greutate canonului decât o are acesta în sine. Nici atitudinea superficială a lipsei de canon nu este însă sănătoasă, deoarece nu ajută sufletul să trăiască în continuarea vieţii în atmosfera sfintei spovedanii.
Esenţial, canonul este un mijloc prin care sufletul slăbit de păcat poate să fie ajutat să trăiască în atmosfera iertării lui Dumnezeu. Aici e nevoie de mult discernământ din partea duhovnicului şi rugăciune din partea penitentului, şi toată această lucrare să fie adumbrită de prezenţa călăuzitoare a Duhului Sfânt.
De multe ori un canon administrat greşit este mult mai dăunător decât lipsa însăşi a canonului, deoarece lipsa de canon pe care o trăieşte penitentul sau ucenicul lasă totuşi spaţiu liber ca Duhul să lucreze în continuare cele de mântuire în inima acestuia.
Dacă duhovnicul își recunoaște neputinţa de a înţelege în adânc problematica duhovnicească a ucenicului și se smerește înaintea Domnului, nedând nici un canon, iar ucenicul resimte această libertate din partea duhovnicului nu ca ușurătate, ci ca responsabilitate înaintea Domnului, harul lucrează și plineste cele neputincioase și nedesăvârșite din om, cum se spune în rugăciunea de la hirotonie, și călăuzește sufletul celui ce se încredinţează purtării de grijă a lui Dumnezeu spre o pocăinţă mai adâncă și mai înflăcărată.
Dacă însă ucenicul trăieste ușuratic lipsa unui canon, această atitudine nu îl va face să depășească prea degrabă pragul dezvinuirii și să se afunde în apele adânci ale pocăinţei. De aceea omul trebuie să ceară de la duhovnic, cu rugăciune, un canon, și să fie convins că, primind acel canon, primește odată cu el și putere de la Dumnezeu; iar dacă nu primește nici un canon, să ia asupra lui, prin prihănire de sine, lipsa canonului, ca fiind însuși canonul, înţelegând că nu este încă în stare să lucreze ceva duhovnicește, fiind neputincios.
Fericit este ucenicul care are duhovnic plin de înţelepciunea Duhului, care și înţelege adânc problema duhovnicească și care șstie să pună povara pe măsură, astfel încât sarcina să nu fie nici prea ușoară și să nu își atingă scopul, adică vindecarea, dar să nu fie nici prea împovărătoare și să ducă sufletul la descurajare, nemaifiind capabil să se întraripeze cu dumnezeiescul dor.
În concluzie, putem spune că o spovedanie autentică, o spovedanie care este desăvârșită, este o spovedanie sub însuflarea directă a Duhului Sfânt, o spovedanie dinamică, o spovedanie sinceră și din toată inima, chiar dacă în acel moment al spovedaniei inima noastră este împărţită și nu poate trăi în chip cât mai plenar pocăinţa, la măsura bărbatului desăvârșit.
Ceea ce este la fel de important de înţeles pentru noi este și faptul că mântuirea omului pe pământ, fiind o devenire, având un crescendo, spovedania reală a noastră are si ea acelasi caracter. Spovedaniile noastre tind spre chipul cel mai desăvârsit, însă la fel ca și pocăinţa, chipul desăvârșit nu poate fi atins decât dincolo de mormânt.
Omul însă se obișnuieste cu această tensiune duhovnicească a unei nedesăvârșiri, profită de ea duhovnicește prin faptul că poate neîncetat să se smerească înaintea Domnului, să se vădească ca fiind nevrednic de un așa de mare bine în viaţa lui. Având această atitudine sinceră înaintea Domnului, este îndrăgit de harul Duhului Sfânt care lucrează în el cu tot mai multă putere cele cu neputinţă omului de purtat și de lucrat.
Cuviosul Siluan a fost întrebat de Domnul dacă dorește mai mult har, iar acesta i-a răspuns Domnului că El stie că omul nu poate purta mai mult și să fie viu și să mai fie capabil să trăiască în lumea aceasta.
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team