Formalismul cel mai banal este când omul caută să îsi mărturisească toate păcate­le, dar acest lucru nu este decât un efort intelectual, inspirat de cele mai multe ori de diverse îndrumare de spovedanie. Necazul este că de foarte multe ori inima nu partici­pă când omul citeste de pe o anume listă sirul multelor păcate săvârsite.

Nu avem deloc în vedere intenţia de a critica practica scrierii păcatelor pe hârtie pentru a nu fi uitate si prin aceasta spovedania să rămână incompletă, ci atragem aten­ţia asupra faptului că, dacă inima nu trăieste lucrurile scrise si pregătite pentru mărtu­risire, dacă ea nu este purtătoarea unei dureri pentru acele fapte săvârsite, se creează o anume confuzie. Pe de o parte, se infiltrează un subţire duh de minciună, pentru că tră­irea inimii nu este acoperitoare acelei mărturisiri, iar pe de alta, duhovnicul nu mai poate înţelege reacţiile inimii celui care vine la spovedit, nu poate înţelege boala şi simptomele ei aşa cum sunt, şi trăirea uşor alunecă pe versantul formalismului.

Aşa se poate ajunge la un act exterior împlinit formal, poate în chipul cel mai de­săvârşit, dar, prin însăşi exterioritatea lui, dă mărturie de lipsa Duhului Sfânt. Omul, fiind de multe ori ameţit de fumul încân­tării de sine că a făcut o „spovedanie ca la carte”, nu îşi mai dă seama de aceasta, dar efectul concret este că omul nu sporeşte în bine, eliberându-se de patimă sau cres­când într-un cuget mai smerit.

Alte persoane, din contră, dorind să aibă o relaţie personală cu duhovnicul în taina spovedaniei, cad în cealaltă extremă, psihologizând spovedania şi transfor­mând-o într-o descărcare psihică, care nu mai are nimic duhovnicesc, nu mai este un act de credinţă, ci doar o atitudine su­fletească, pentru că omul simte nevoia să adauge tot felul de amănunte, pe care du­hovnicul nu le cere, dar pe care, dacă omul nu le mărturiseşte, nu simte inima elibe­rată de strânsoarea psihică.

Rezultatul psihologizării este împovă­rarea duhovnicului, pe de o parte, iar pe de alta, închiderea omului într-un anume fel de egoism, care îl face să nu mai pri­mească de la duhovnic cuvânt duhovni­cesc şi să îl vadă pe duhovnic tot mai mult ca om neputincios, care nu are capacita­tea să „îl înţeleagă”, dacă duhovnicul îi îm­părtăşeşte o viziune diferită de a lui.

Efectul unei spovedanii psihologizan­te este acela că sufletul rămâne blocat şi incapabil de a evolua, aruncând de mul­te ori sufletul în groapa neîncrederii în taina spovedaniei, victimizându-se că nu a întâlnit un duhovnic care să îl înţelea­gă până la capăt.

Calea de mijloc este cărăruia strâmtă, de pe vârful muntelui, între cei doi ver- sanţi; adică omul să vină la spovedanie să-şi mărturisească sincer şi deschis şi fără ruşine toate păcatele, dar nu toate păcate­le privite în mod „obiectiv”, ci toate păca­tele pe care inima lui le resimte ca păcat, pentru care şi are o durere, fie ea cât de mică. Păcatele pentru care nu are reacţie a inimii, prin credinţă poate să le mărturi­sească, dar este important să vădească acea stare a inimii lipsită de reacţie, ca duhov­nicul să înţeleagă cât mai bine cu putinţă gravitatea bolii şi să dea un diagnostic ade­vărat.

Forma mărturisirii trebuie să nu se piardă în amănunte, ci să fie una esenţi­ală. Adică inima să fie deschisă să mărtu­risească orice amănunt ar cere de la noi duhovnicul, dar să nu o facă, dacă duhov­nicul nu cere acele amănunte. În această formă mai esenţială şi directă a spoveda­niei omul poate trăi mult mai uşor şi ru­şinea păcatului, şi durerea pentru ceea ce este el înaintea Domnului, şi dorinţa de a schimba ceva în viaţa lui, de a-şi îmbu­nătăţi starea duhovnicească. Iar o inimă sinceră şi deschisă uşor poate primi şi cu­vântul duhovnicului printr-un act de cre­dinţă, ca fiind expresia Voii lui Dumnezeu, Cel care de fapt primeşte spovedania şi care dă iertarea păcatelor mărturisite.

Ceea ce este important pentru noi când mergem la spovedanie este să ne rugăm Domnului ca El să ne dea ceea ce avem ne­voie în acea spovedanie, fie cuvânt duhov­nicesc, fie stare de umilinţă, fie orice alt­ceva crede El de cuviinţă pentru mântuirea noastră.

DEZLEGAREA

Aici ajungem la al treilea moment al tainei spovedaniei, atunci când după măr­turisire duhovnicul împărtăşeşte omului dragostea iertătoare a lui Dumnezeu, ca martor al acesteia.

Părintele Rafail Noica spunea într-o conferinţă despre iertare că iertarea lui Dumnezeu ne este dată înainte de a o cere, dar că noi trebuie să ne ridicăm la înălţi­mea acestei iertări a Domnului. Efortul acesta naşte reacţii foarte diferite faţă de iertarea Domnului, de la cele mai forma­le la cele mai adânci.

Unii oameni se bucură de iertarea şi de eliberarea din povara păcatelor mărtu­risite şi îşi continuă viaţa la fel ca oamenii obişnuiţi, alţii însă sunt mult mai marcaţi de iubirea Domnului şi caută să schimbe ceva în viaţa lor, astfel încât aceasta să fie tot mai apropiată de ceea ce Domnul din veşnicie a gândit ca să fie viaţa lor.

În cartea despre stareţul Siluan este de­scris un caz al unui om, ţăran rus care uci­sese un om la beţie, şi întorcându-se de la puşcărie şi-a continuat viaţa, trăind ca ori­ce om obişnuit, putând fi vesel şi chiar cân­ta la acordeon. În momentul în care stare­ţul Siluan, Simeon pe atunci, îl întreabă cum mai poate cânta la acordeon după ce a ucis un om, acesta, trăgându-l mai deo­parte, i-a mărturisit că mult s-a rugat şi a plâns înaintea Domnului cât a şezut în tem­niţă, iar la un moment a simţit iertarea Domnului care s-a revărsat peste el în celulă, şi din acel moment inima lui a primit pacea şi iertarea.

Reacţie total opusă vedem la stareţul Siluan, care mărturiseşte că nu a adus în mănăstire decât păcatele sale, pentru care cerea iertare Domnului; şi când a văzut că Domnul nu numai că i-a iertat păcatele, ci i-a dat în dar Duhul Sfânt, pe care înainte nu îl ştia, s-a dedat unui plâns adânc şi a dorit, aşa cum scrie Părintele Sofronie, „deplina iertare”: „El căuta nu doar dezvinuirea, care se poate primi uşor de la Dumnezeu, poate şi pentru un singur sus­pin de pocăinţă, ci deplina iertare, astfel încât sufletul să vadă într’însul harul. El căuta la Dumnezeu puterea de a nu mai repeta păcatul, de va fi cu putinţă, nicio­dată; se ruga la Dumnezeu pentru izbăvi­
rea de «legea păcatului» (Rom. 7, 23) ce lucrează în noi” (Stareţul Siluan, p. 36).

Aşa înţelegem că iertarea Domnului ne este dată indiferent de faptele săvârşi­te, doar că reacţia noastră faţă de această iertare, ca şi faţă de păcat, este de fapt mă­sura conştiinţei noastre, şi în măsura aceas­ta noi trăim lucrurile înaintea Domnului.

Ceea ce este important de înţeles pen­tru noi este faptul că, chiar dacă noi tră­im rugăciunea de dezlegare doar la nive­lul dezvinuirii, cum zicea Părintele Sofronie, este preţioasă înţelegerea că această trăire nu este capătul, că dezvinuirea nu este totul, că inima noastră poate să devină capabilă să trăiască şi alte lucruri mult mai înalte, că noi avem să creştem înaintea Domnului, în adâncul conştiin­ţei noastre.

Măsura conştiinţei, care se vădeşte în fiecare dintre noi, arată şi măsura lucru­rilor pe care noi le putem trăi şi săvârşi înaintea Domnului, ca lucrare a pocăin­ţei noastre, în acest moment. Dar măsu­ra conştiinţei creşte direct proporţional cu agonisirea harului lui Dumnezeu în inima noastră. Ea se luminează tot mai mult de revărsarea de har peste har pe care îl primeşte omul în viaţa aceasta.

CANONUL

Ajungem acum la ultima etapă a tainei spovedaniei, care ţine undeva de atitudi­nea noastră de după mărturisirea păcate­lor, ţine de împlinirea canonului. Şi în această zonă există înţelegeri greşite şi ra­portări greşite faţă de canon.

Mulţi trăiesc cu convingerea că dacă nu îţi faci canonul nu ţi se iartă păcatul, şi dacă nu faci canonul cât timp trăieşti pe pământ, îl vei face în iad, dând prin aceas­tă atitudine o mai mare greutate canonu­lui decât o are acesta în sine. Nici atitudi­nea superficială a lipsei de canon nu este însă sănătoasă, deoarece nu ajută sufletul să trăiască în continuarea vieţii în atmo­sfera sfintei spovedanii.

Esenţial, canonul este un mijloc prin care sufletul slăbit de păcat poate să fie aju­tat să trăiască în atmosfera iertării lui Dumnezeu. Aici e nevoie de mult discer­nământ din partea duhovnicului şi rugă­ciune din partea penitentului, şi toată această lucrare să fie adumbrită de prezen­ţa călăuzitoare a Duhului Sfânt.

De multe ori un canon administrat gre­şit este mult mai dăunător decât lipsa însăşi a canonului, deoarece lipsa de canon pe care o trăieşte penitentul sau ucenicul lasă totuşi spaţiu liber ca Duhul să lucreze în continu­are cele de mântuire în inima acestuia.

Dacă însă ucenicul trăieste ușuratic lipsa unui canon, această atitudine nu îl va face să depășească prea degrabă pragul dezvinuirii și să se afunde în apele adânci ale pocăinţei. De aceea omul trebuie să ceară de la duhovnic, cu rugăciune, un canon, și să fie convins că, primind acel canon, primește odată cu el și putere de la Dumnezeu; iar dacă nu primește nici un canon, să ia asupra lui, prin prihănire de sine, lipsa ca­nonului, ca fiind însuși canonul, înţelegând că nu este încă în stare să lucreze ceva duhovnicește, fiind neputincios.

Fericit este ucenicul care are duhovnic plin de înţelepciunea Duhului, care și în­ţelege adânc problema duhovnicească și care șstie să pună povara pe măsură, astfel încât sarcina să nu fie nici prea ușoară și să nu își atingă scopul, adică vindecarea, dar să nu fie nici prea împovărătoare și să ducă sufletul la descurajare, nemaifiind capa­bil să se întraripeze cu dumnezeiescul dor.

În concluzie, putem spune că o spovedanie autentică, o spovedanie care este desăvârșită, este o spovedanie sub însuflarea directă a Duhului Sfânt, o spovedanie di­namică, o spovedanie sinceră și din toată inima, chiar dacă în acel moment al spove­daniei inima noastră este împărţită și nu poate trăi în chip cât mai plenar pocăinţa, la măsura bărbatului desăvârșit.

Ceea ce este la fel de important de înţeles pentru noi este și faptul că mântuirea omului pe pământ, fiind o devenire, având un crescendo, spovedania reală a noastră are si ea acelasi caracter. Spovedaniile noastre tind spre chipul cel mai desăvârsit, însă la fel ca și pocăinţa, chipul desăvârșit nu poate fi atins decât dincolo de mormânt.

Omul însă se obișnuieste cu această tensiune duhovnicească a unei nedesăvârșiri, profită de ea duhovnicește prin faptul că poate neîncetat să se smerească înaintea Domnului, să se vădească ca fiind nevrednic de un așa de mare bine în viaţa lui. Având această atitudine sinceră înaintea Domnului, este îndrăgit de harul Duhului Sfânt care lucrează în el cu tot mai multă putere cele cu neputinţă omului de purtat și de lucrat.

Cuviosul Siluan a fost întrebat de Domnul dacă dorește mai mult har, iar acesta i-a răspuns Domnului că El stie că omul nu poate purta mai mult și să fie viu și să mai fie capabil să trăiască în lumea aceasta.