Îndoiala lui Iosif (Mt. 1, 18-25)

Înainte de a face o exegeză duhovni­cească, trebuie să observăm că dimensiu­nea teologică a acestei întâmplări nu a fost cu adevărat percepută decât în Răsărit, unde este exprimată printr-un ritual – cel al În­doielii lui Iosif – care se sărbătoreşte în tim­pul Ceasurilor împărăteşti de la „Paramonia” de Crăciun şi care este una dintre bogăţiile ritului bizantin¹. Iconografia stă şi ea mărturie: în icoana de Crăciun, Iosif este reprezentat în stânga jos, departe de scena centrală, cea a naşterii înseşi, căci nu este tatăl real al Copilului-Dumnezeu, şi stând pe gânduri: se îndoieşte².

Să ne ocupăm mai întâi de aspectul bi­blic, înainte de a intra în conţinutul teolo­gic. Doi evanghelişti au vorbit despre co­pilăria lui Iisus Hristos: Matei şi Luca. Luca este cel care a arătat tainele zămislirii, ale naşterii şi ale copilăriei lui Hristos, pentru că a fost, după tradiţie, apropiat de Maria, căreia i-a făcut portretul³. Fiind el însuşi un om bine educat – ca şi maestrul său, Sfântul Pavel –, se adresa mai degrabă unui public cultivat, vorbitor de greacă, proze­lit sau păgân, pe când Matei a scris o Evanghelie în ebraică⁴ şi pentru evrei, după cum afirmă Părinţii Bisericii. El este pre­ocupat mai ales de contextul ebraic, în sco­pul de a demonstra că rabbi Ieshouah din Nazareth este cu adevărat Mesia cel vestit de Proroci. În ceea ce priveşte originile şi copilăria lui Iisus, el nu povesteşte decât ceea ce era legat de Israel. În această pri­vinţă pomeneşte Îndoiala lui Iosif imedi­at după genealogia lui Hristos⁵, cu care îşi începe Evanghelia, pentru a arăta că Iisus este cu adevărat fiul lui Avraam şi al lui David, ceea ce Îi îndreptăţeşte locul într-o genealogie „legală” (după Legea lui Moise), şi că Israel şi-a împlinit menirea, misiunea sa dumnezeiască, şi anume ace­ea de a zămisli pe Mesia. După Îndoiala lui Iosif, va pomeni „ciclul lui Irod” (închi­narea Magilor, uciderea pruncilor nevino­vaţi si fuga în Egipt), intim legate de isto­ria evreiască.

Avem două izvoare pentru această isto­risire, unul canonic, Evanghelia după Matei, si celălalt apocrif, Proto-Evanghelia lui Iacov⁶, completată de remanierea latină a acesteia, Pseudo-Matei,care dau amândouă informa­ţii preţioase. Aceste două evanghelii apocri­fe constituie un element esenţial al Tradiţiei, căci sunt practic singura noastră sursă seri­oasă cu privire la istoria Mariei si a lui Iosif. Să vedem mai întâi ce ne învaţă ele.

Maria a intrat⁷ în Templul din Ierusa­lim la vârsta de 3 ani, după făgăduinţa fă­cută lui Dumnezeu de părinţii săi, Ioachim si Ana, de a-I dărui copilul pe care-l vor primi de la El. Ea a rămas în Templu până la 12 ani (14 ani la Pseudo-Matei), netrăind decât pentru Dumnezeu, citind Scrip­tura si rugându-se, fiind „hrănită din mâna unui înger”. Devenind „femeie” (adică după ce a avut cele femeiesti), nu mai pu­tea să rămână în Templu (cf. nota 10). Preoţii atunci s-au sfătuit pentru a sti ce să facă cu ea, iar marele preot a întrebat pe Dumnezeu în Sfânta Sfintelor si un înger i-a dat răspuns: să o „dea după”⁸ cel pe care avea să-l arate Dumnezeu. Deci au tras la sorţi si Dumnezeu l-a arătat pe Iosif, care era în vârstă, văduv si avea co­pii (patru băieţi si câteva fete, după Mt. 13, 55-56)⁹. Înţelesul duhovnicesc este foarte clar: această căsătorie formală [o „căsătorie albă”] era destinată să o apere pe „fecioara din Templul Domnului”, iar alegerea dumnezeiască s-a oprit asupra unui bătrân, pentru a nu rămâne nici o îndoială cu privire la relaţia dintre el si fată.

Să revenim acum la Evanghelie, care nu spune nimic din toate acestea, deoare­ce este centrată asupra lui Hristos. Matei trebuie completat de Luca. Cele două Evanghelii sunt în acord: ele spun că Ma­ria era logodită cu Iosif în Nazaretul Galileii (Mt. 1, 18b si Lc. 1, 26-27 [Buna Ves­tire]) si că Maria a aflat în pântece (Mt. 1, 18b si Lc. 2, 5), dar Sfântul Matei pre­cizează: „de la Duhul Sfânt, fără să fi fost ei înainte împreună”.

Iată deci tabloul istoric: Iosif a accep­tat să ia sub oblăduirea sa pe tânăra fecioa­ră Maria, au locuit în Nazaretul Galileii, însă nu încă în aceeasi casă¹⁰, iar Maria a rămas însărcinată. Pentru Iosif, acest lucru este o cumplită lovitură. Preoţii Templului i-au cerut să o ia sub oblăduirea sa pe fe­cioară, iar el află că e însărcinată, nu se stie vinovat cu nimic, pentru că încă nu au lo­cuit împreună, iar Maria nu i-a spus nimic (de altfel, cum ar fi putut ea lămuri că aceas­ta venea de la Duhul Sfânt, o noţiune to­tal necunoscută si de neînţeles?). Legea lui Moise prevedea, în acest caz de adulter, o pedeapsă teribilă: uciderea cu pietre (Deut. 22, 23-24, confirmată de Evanghelie, la In. 8, 5)¹¹. Iosif se găseste deci dinaintea unei dileme de nerezolvat, căci aparenţele sunt împotriva Mariei: îi impun să se îndoias­că de fecioria ei, de dreptatea si de cre- dinciosia ei. Însă Sfântul Matei precizează că Iosif „era un om drept” si că „nu voia să o vădească”, adică să o dea pe mâna opini­ei publice, care în general adoptă pe loc o atitudine radicală (lucru pe care îl putem constata de mai multe ori în Evanghelie, mai ales atunci când Cărturarii şi Fariseii vor să osândească o femeie necredincioasă, pu­nând pe Iisus la încercare, la In. 8, 1-10). El se gândeşte, intră în sine, cu siguranţă se roa­gă şi sfârşeşte prin a „voi s-o lase în ascuns” (Mt. 1, 19).

Minunat Iosif care se arată vrednic de viitorul său Fiu „după Lege”: e în acelaşi timp drept şi bun, drept pentru că nu vrea să ia de soţie o logodnică ce a păcătuit (de două ori: adulter şi minciună), şi bun pentru că nu o osândeşte şi îi deschide uşa iertării. Aici Îl întruchipează pe Hristos. Este prin excelenţă un „drept”, aşa cum a fost strămoşul său, patriarhul Iosif în Egipt, când a fost învinuit pe nedrept şi a trebuit să sufere pentru dreptatea sa (cu 1650 de ani înaintea lui - Fac. 39)¹².

Apoi adoarme, înainte de a face ce şi-a pus în gând. În somnul său, Dumnezeu îi dă răspuns tuturor întrebărilor pe care şi le pune, căci încercarea tragică în care se găseşte îi va arăta dreptatea. Un înger al Domnului (probabil Gavriil) i se arată şi îi spune să lase deoparte orice teamă, „căci pruncul pe care l-a zămislit Maria este de la Duhul Sfânt” [adică de la Dumnezeu]. Şi îngerul îl numeşte: „Iosif, fiul lui David”, pentru a arăta lim­pede că, prin însăşi genealogia sa „după lege” (după Legea lui Moise, deci prin oameni), pe care Sfântul Matei tocmai a descris-o în paragraful anterior, copilul ce avea să vină era cu adevărat „Fiul lui David”, acesta fiind unul dintre principalele criterii de recu­noaştere a lui Mesia. Îngerul dă o altă lă­murire: „nu te teme să iei la tine pe Maria, femeia ta”. Maria nu mai e desemnată ca logodnică, ci ca soţie. Ne aflăm deci pe de­plin în cadrul normal al Legii lui Moise (dacă Maria ar fi trăit toate acestea singu­ră, în afara cadrului legal al căsătoriei, nici un evreu nu ar fi putut crede că acestea vin de la Dumnezeu).

Apoi îngerul îi face această sublimă dez­văluire: „va naşte prunc şi îi vei pune nu­mele Iisus: El va mântui pe poporul Său din păcatele sale” [Iisusînseamnă „mântu­itor”]. Paternitatea după lege a lui Iosif este afirmată limpede: totul se face deci după legea lui Moise. Evanghelistul îşi urmează demonstraţia citând cea mai faimoasă prorocie din Vechiul Testament, cea a lui Emanuel,făcută de Isaia cu 740 ani mai înainte: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte prunc, şi vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieşte Cu noi este Dumnezeu”(Is. 7, 14 şi 8, 10b). Avem aici, la începutul Evangheliei care se adresează evreilor, toate criteriile principale care le îngăduiau acestora să recunoască în fiul fe­cioarei Maria pe Mesia, pe Hristos.

Iosif se trezeşte şi „face ce îi poruncise îngerul: ia pe soţia sa la sine”. Iosif se îndo- ise, însă îndoiala sa era cinstită şi sinceră. Dumnezeu a răspuns pe dată pentru a o ri­sipi. Iosif nu a căutat să ştie mai multe: a as­cultat fără a înţelege, aşa cum făcuse Maria însăşi în clipa Bunei Vestiri¹³ şi cum fac în­gerii. Este o mare lecţie duhovnicească pen­tru toţi creştinii: îndoiala este legitimă când este cinstită şi sinceră; Dumnezeu răspun­de întotdeauna şi pe dată. Dar dacă umblăm cu ocolişuri, Dumnezeu nu răspunde.

Sfântul Matei încheie întâmplarea cu o dezvăluire importantă: „Însă Iosif nu a cu­noscut-o până ce a născut pe fiul ei¹⁴ căru­ia i-a pus numele Iisus”. Aceasta este o com­pletare la dezvăluirea care tocmai a fost făcută: Iosif nu a avut niciodată nici o legă­tură trupească cu Maria, care a rămas fecioară¹⁵. Nu a fost nici un amestec bărbă­tesc în zămislirea şi naşterea lui Iisus Hristos: El este fără de tată pământesc. Tatăl Său este ceresc, iar maica Sa este pământească, omenească: El este Dumnezeu şi Om.

Această Evanghelie, care este dezvălu­irea unei „taine”, este de căpătâi pentru vi­itor, căci arată cu tărie fecioria Mariei, Maica Domnului, condiţie sine qua nona celor două firi ale lui Hristos. Ea ne mai în­vaţă şi că dreptatea celor Drepţi se arată în încercări.

Slavă în veci Sfântului Iosif celui Drept, care a fost un lucrător al Întrupării Cuvântului: este un uriaş duhovnicesc şi cinstea omenirii bărbăteşti. Într-un anumit sens, el Îl întruchipează pe Fiul său „după lege”, începând restaurarea lui Adam.

Pr. Noel TANAZACQ, Paris

Note:

1. Paramoniaeste ajunul unei mari sărbători, care durează până la priveghere, dar fără aceasta (priveghere care se uneşte cu Liturghia din timpul nopţii). În catedrale se slujesc atunci, ca si în mănăstiri, Ceasurile cele mari, numite si „împărătesti” (Ceasul întâi, al treilea, al saselea, al nouălea si Vecernia), cu mare solemnitate. Fiecare din­tre Ceasuri cuprinde stihiri idiomelecare se referă la sărbătoare. Cele de Crăciun au fost scrise de Sfântul Sofronie de la Ierusalim, unul dintre cei mai mari imnografi ai Bisericii de Răsărit (+ 638). Ultima stihire de la fie­care Ceas este un dialog între Iosif si Maria, inspirat din Proto-Evanghelia lui Iacov, foar­te realist, în care se percepe toată durerea lui Iosif. La Ceasul întâi, se citeste Evanghelia Îndoielii lui Iosif (pe când „Genealogia” se citeste în duminica dinainte de Crăciun, adă­ugând si îndoiala lui Iosif). În Apus, în ritul roman, Îndoiala lui Iosif se citeste în timpul „Privegherii de Crăciun” (înainte de Utrenie). Când s-a restaurat ritul galilor în Ortodoxie, începând cu 1945, restauratorii au avut gri­jă să împrumute din ritul oriental Îndoiala lui Iosif, grupând stihirile idiomele ale Sfântului Sofronie într-o singură slujbă, nu­mită a Îndoielii lui Iosif, în duminica dinain­te de Crăciun, lucru plin de frumuseţe si de virtuţi pedagogice (un bărbat si o femeie in­terpretează pe rând pe Iosif si pe Maria, răspunzându-si unul altuia).
2. Trebuie să reamintim că icoana este un chip transfigurat al lumii, în care spaţiul si timpul sunt abolite: în icoana de Crăciun se văd în acelasi timp Copilul Iisus care tocmai S-a născut si maica Sa culcată, femeile care spa­lă copilul, pentru a arăta că e cu adevărat om, Iosif în îndoiala sa si Magii călătorind. Pavel Evdokimov face o descriere foarte frumoa­să a acestei icoane în L'Art de l'icone, Desclee de Brouwer, 1972, p. 225-238. Trad. rom Arta icoanei. O teologie a frumuseţii, Bucuresti, Editura Meridiane, 1993.
3. De aceea, Sfântul Luca este considerat de tradiţia crestină ca fiind primul iconograf. Este evident că, dacă a pictat „portretul” Mariei si dacă a relatat evenimentele din copilăria lui Hristos, înseamnă că a fost apropiat de ea, căci aceste revelaţii nu pu­teau fi făcute decât de ea. El era doctor în Antiohia, de limbă si cultură grecească, pro­babil de origine păgână (dar nu se stie cu certitudine) si a fost multă vreme tovară- sul Sfântului Pavel.
4. Mai ales după Sfântul Irineu (secolul al II-lea). Acest lucru este confirmat în secolul al IV-lea de către istoricul Eusebiu din Cezareea. De fapt, „Evanghelia evreilor” a fost cu siguranţă scrisă în aramaică (limbă apropiată de siriaca de astăzi), pentru ca evreii, care vorbeau aramaică, să poată înţe­lege (cu excepţia remarcabilă a rugăciunii Tatăl Nostru, pentru că rugăciunile erau me­reu spuse în ebraică).
5. A se vedea comentariul acesteia în Apostolia nr. 69 din decembrie 2013, p. 8-14.
6. Proto-Evanghelia lui Iacov este atestată pentru prima dată de Origen (+253), însă elemente identice se găsesc la Clement al Alexandriei si la Sfântul Iustin Filosoful (+ în jurul anului 165): ea poate fi deci datată la mijlocul secolului al II-lea. Principalele sale manuscrise sunt în greacă. Autorul spune despre sine că este Iacov din Ierusalim, un frate vitreg al lui Hristos (viitorul episcop de Ierusalim). După B. Altaner (Precis de patrologie),era folosită pentru lecturile liturgice din biserici cu ocazia sărbătorilor mariale. Pseudo-Mateieste o remaniere latină a acesteia, probabil din secolele IV-V, a cărei sursă era siriacă si anterioară anului 400. Prima parte corespunde aproximativ cu Proto-Evanghelia lui Iacov: este de mai mică valoare, dar aduce totusi câteva adăugiri
7. interesante. O ediţie ştiinţifică a celor două scrieri a fost întocmită de către E. Amman (Le protevangile de Jacques et ses remaniements latins,Letouzey, 1910). În numeroase biserici din Răsărit, şi mai ales în Grecia, ciclul vieţii Mariei este pictat în fresce: izvorul este Proto-Evanghelia lui Iacov.
8. Acest eveniment este sărbătorit la 21 noiem­brie. Este într-adevăr vorba despre Intrarea Fecioarei în Biserică, şi nu de „Înfăţişarea” ei, cum se găseşte în numeroase cărţi litur­gice, atât în Apus, cât şi în Răsărit. „Înfăţişarea la Templu” de care vorbeşte Dumnezeu lui Moise privea pe nou-născuţi şi numai pe cei de parte bărbătească, pe „primii născuţi de parte bărbătească” (Ieş. 13, 13). Părinţii veneau „să-i închine” Domnului la Templu, apoi dădeau o anumită sumă de bani pen­tru a-i lua înapoi (îi „răscumpărau”). Maria, însă, a intrat cu totul în Templu la 3 ani: pă­rinţii ei au dăruit-o cu adevărat Domnului.
9. În Israel, ca în toată societatea greco-romană, o femeie nu avea statut juridic: ea trecea de la tutela tatălui său la cea a soţului său, iar dacă era văduvă, la cea a fiului celui mai mare. Nu exista altă soluţie pentru Fecioara din Templu decât să se „căsătorească”, fie că această căsătorie era consumată (printr-o unire trupească) sau nu (căsătorie simboli­că). Viziunea scolastică a Sfântului Iosif, care vrea să facă din el un om „cast”, adică fără viaţă afectivă şi sexuală, este cu totul străină Tradiţiei şi realităţii biblice. Când statuile apusene din mileniul al doilea îl re­prezintă cu un crin alb în mână, acest lucru nu înseamnă că era el însuşi feciorelnic, ci că a fost păstrătorul fecioriei Mariei. De al­tfel, în cele două evanghelii apocrife, Iosif mai întâi respinge cinstea care i se face, pentru că se teme să nu fie „vrednic de râs” (Proto-Iacov): se teme de bârfe! Aceasta tocmai pentru că era în vârstă, văduv şi tată („fraţii şi surorile lui Iisus” despre care vor­beşte Evanghelia), încât nu putea exista nici un risc de unire trupească. Dacă Maria ar fi fost căsătorită cu un bărbat tânăr, văduv sau nu, niciodată omenirea nu ar fi putut crede în fecioria Mariei când aceasta avea să ră­mână însărcinată. Duhul Sfânt, alegându-l pe Iosif, a vrut să prevină orice tăgadă şi să risipească orice îndoială cu privire la fecio­ria Maicii lui Dumnezeu. Fie binecuvântat în vecii vecilor!
10. După Mt. 13, 55-56, Iisus avea 4 fraţi vitre­gi (Iacov, Iosif, Simon şi Iuda) şi surori vi­trege, ale căror nume nu le cunoaştem (dar la v. 56, evreii din Nazareth spun: „şi surori­le lui nu sunt oare toate la noi?”). Este inte­resant de observat că Iisus, în copilăria şi ti­nereţea Sa, a trăit cu părinţi „după lege” [până la moartea lui Iosif, care s-a petrecut cu mult timp înainte ca Hristos să-Şi înceapă misiu­nea] şi în mijlocul unei frăţii: ca atare, El a făcut experienţa omenirii în realitatea ei vie, familială şi socială. Iar după moartea lui Iosif, şeful familiei a devenit Iacov, fiul cel mai mare al lui Iosif, viitorul episcop al Ierusalimului.
11. Lucrurile nu sunt mereu uşor de înţeles, căci în evangheliile apocrife este o lacună din punct de vedere cronologic: preoţii se îngri­jorează de prezenţa Mariei în Templu în ju­rul vârstei de 12 ani (din cauza sângelui fe­meiesc, fiindcă pierderea de sânge – simbol al pierderii Duhului, consecinţă a păcatului şi a osândei Evei – este considerată de Lege ca o necurăţie: Lev 15, 19-32). Ea va fi deci încredinţată oblăduirii lui Iosif, ca „logod­nică”, şi în casa acestuia [la Nazaret, pome­nită doar în Evanghelie]. Însă nu va fi „căsă­torită” cu Iosif decât mult mai târziu, la 16 ani (după Proto-Iacov). Între momentul în care adolescenta era „dată după” bărbat şi momentul în care acesta putea să „consu­me” unirea treceau câţiva ani. Aceste obice­iuri au existat în Apus (sub merovingieni sau în familiile regale) şi mai există şi astăzi în Răsărit, în ţările musulmane, de pildă în Iran. Iosif era tâmplar [lucru confirmat de Mt. 13, 55] şi lucrător ambulant. O instalează deci pe Maria în casa sa, apoi pleacă să lucreze pe şantierele sale. Când se întoarce de la lu­cru (de la Capernaum, după Pseudo-Matei), descoperă că Maria este însărcinată. Este uluit şi pradă unei mari suferinţe. Dialogul său cu Maria este anevoios, căci, lucru de mirare, aceasta nu-i vădeşte ceea ce îi spuse­se arhanghelul Gavriil chiar în acea casă la Buna Vestire [aceasta este limita textelor „apocrife”: lucrurile dumnezeieşti sunt vă­zute dintr-un unghi omenesc, în timp ce în Evanghelie lucrurile pământeşti sunt văzu­te dintr-un unghi dumnezeiesc], însă spune spre apărarea ei aceeaşi frază evanghelică pe care o rostise dinaintea lui Gavriil: „eu nu ştiu de bărbat”. După aceea lui Iosif şi Mariei li se face de către preoţi un fel de judecată: sunt puşi să bea „apa încercării” şi amândoi rămân curaţi.
12. Deuteronomul este limpede şi cumplit: „De va fi vreo fată tânără, logodită cu un bărbat şi cineva o va întâlni în cetate şi se va culca cu dânsa, să-i duceţi pe amândoi la poarta cetăţii aceleia şi să-i omorâţi cu pietre” (Deut. 22, 23-24).
13. Se mai poate nota că, la fel ca strămoşul său patriarhal, Iosif va avea vise (cu prile­jul îndoielii sale, şi iarăşi cu prilejul fugii în Egipt, de trei ori: Mt. 2, 13,19 şi 22), adică o relaţie intimă cu cele de sus, cu lu­mea îngerească.
14. La Buna Vestire, Maria nu s-a îndoit, nici nu a cerut explicaţii („de ce?”): a întrebat numai „cum?” („Cum va fi aceasta, de vre­me ce nu ştiu de bărbat?” – Lc. 1, 34), ceea ce era drept după lege. Maria şi Iosif, spre deosebire de Eva şi de Adam, ascultă de Dumnezeu fără să înţeleagă, pentru că au deplină încredere în El, adică pentru că Îl iubesc.
15. Aceasta nu înseamnă nicidecum că ar fi avut legături trupeşti după naşterea lui Iisus, după cum cred anumiţi protestanţi, însă era im­portant, în acest moment al istorisirii evan­ghelice, să se afirme categoric că Iosif şi Maria nu au avut nici o legătură trupească în tim­pul cât Maria a purtat în pânteceşi până la naşterea lui Hristos. Trebuie chiar să preci­zăm că nu au avut nici o relaţie afectivă sau sentimentală, căci Maria este în întregime dedicată lui Dumnezeu, fără părtăşie, fecioa­ră din iubire numai pentru Dumnezeu. „Maria” înseamnă „iubitoarea de lumină”: ea iubeşte numai pe Dumnezeu, din toată fiinţa ei. Nu este nici o umbră de iubire ome­nească între ea şi Iosif. Iosif a fost numai un oblăduitor „legal” şi adoptiv. Pseudo-icoana zisă a sfintei familii, în care sunt reprezen­taţi Iosif şi Maria dându-şi mâna cu tandre­ţe şi cu copilul Iisus între ei, este o greşeală teologică, o erezie.
16. Fecioria Mariei nu este numai trupească şi exterioară: ea este, de asemenea (şi mai ales), o feciorie lăuntrică, psihică şi duhovniceas­că. Este o feciorie deplină, care nu este cen­trată asupra ei înseşi, ci asupra lui Dumnezeu. Este o feciorie „pentru” Dumnezeu, pentru Mirele ceresc. Maria plineşte ceea ce Eva nu a voit să facă. Închizându-şi cu totul auzul ini­mii la cuvintele mincinoase ale şarpelui din vechime, în care se ascundea Satana, ea nu a ascultat decât pe Dumnezeu şi nu a primit decât sămânţa Duhului Sfânt (după învăţătu­ra lui Hristos, cuvântuleste o sămânţă).