Despre iertare

Din Noul Testament ştim cu toţii că trebuie să iertăm necondiţionat: „de şap­tezeci de ori câte şapte”¹. Dar, deşi suntem conştienţi de importanţa acestei porunci, ea se dovedeşte a fi foarte greu de pus în aplicare, întrucât e aproape imposibil să nu spunem în sinea noastră: „Bine, bine, dar cu durerea mea, cu lacrimile mele cum ră­mâne?”. La sfântul evanghelist Luca găsim însă acest mic adaos: „Dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va în­toarce către tine, zicând: mă căiesc, iartă-l”². Da, parcă aşa mai merge, în cazul acesta parcă ne e mai la îndemână să iertăm. Dar ce ne facem când cel care ne-a greşit nu se întoarce deloc? Pentru că, de cele mai mul­te ori, cel care ne-a greşit nici măcar nu recunoaşte răul pricinuit (fie din laşitate, fie din mândrie, fie pentru că nu-şi dă sea­ma³ sau, pur şi simplu, pentru că nu-i pasă). Şi, dacă nu recunoaşte, desigur că nici nu ne putem aştepta să-şi ceară iertare. În acelaşi timp însă trebuie să avem convin­gerea că Dumnezeu nu rămâne niciodată indiferent la tot ceea ce ne apasă sufletul, ci răspunde întrebărilor şi frământărilor noastre dacă Îi cerem acest lucru. Însă nu răspunde neapărat atunci când vrem noi, ci aş zice că o face întotdeauna la momen­tul potrivit, atunci când suntem pregătiţi să primim răspunsul.

Este sâmbătă, zi de parastas. Se împli­nesc şase luni de când a murit sora mea. Cânt cu tristeţe în suflet slujba parastasului, dar şi cu bucurie pentru viaţa de care, din mila lui Dumnezeu, nădăjduiesc că se bu­cură. Gândindu-mă astfel la ea, îmi aduc aminte cu mare surprindere două întâmplări din copilăria noastră când ea mă mâhnise atât de tare încât mă făcuse să plâng. Amintirea acelor lucruri de mult pierdute în cotloanele minţii mele a venit însoţită de ceva încă şi mai surprinzător, şi anume de ceea ce am simtit a fi dorinţa surorii mele de fi iertată. „Rugămintea” ei era împletită cu o mare duioşie si cu nu mai puţină părere de rău faţă de durerea pricinuită. Era o dorinţă sinceră, plină de dragoste, a unui om care ar fi vrut să-mi spună: „Te rog, iartă-mă! Îmi pare rău!”. Răspunsul nu a fost, fireşte, decât unul singur: o iertasem de mult, necondiţionat.

Cugetând la ceea ce simţisem atât de puternic, mi-am dat seama că de fapt Dumnezeu nu făcuse altceva decât să răspundă unei rugăminţi pe care, de-o bună bucată de vreme, nu conteneam să I-o adresez cu privire la o întâmplare recentă din viaţa mea. Răul pricinuit era atât de evident pentru mine că mă tot întrebam cum de cel care m-a rănit nu vede nimic. Şi astfel nu conteneam să spun: „Doamne, nu trece cu vederea durerea mea! Să nu-mi spui că nici Tu n-ai văzut nimic!”⁴.

Înţelegând răspunsul primit, şi anume că nimic din ceea ce facem, fie bun, fie rău, nu scapă privirii lui Dumnezeu, „s-a bucurat inima mea şi rărunchii mei s-au potolit”⁵.

Tot ceea ce facem de-a lungul vieţii se înscrie asemenea imaginilor pe pelicula cine­matografică şi la judecata particulară fiecare îşi va urmări filmul propriei vieţi în cele mai mici detalii: „Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi”, spune prorocul David, „şi în cartea Ta toate se vor scrie; zi de zi se vor săvârşi şi nici una din ele nu va fi nescrisă”⁶.

Se spune chiar că atunci când oamenii mor îşi revăd şi retrăiesc experienţele vieţii şi că trăiesc atuncibucuria sausuferinţa pe care au produs-o altora. Când au făcut o bucurie cui­va, ei simt exact aceeaşi bucurie, aşa cum simt aceeaşi suferinţă pe care au produs-o altora. În acest sens spune şi Părintele Stăniloae că „judecata lui Hristos nu e despărţită de judecata pro­priei conştiinţe. Toate vor ieşi la suprafaţa conştiinţei şi se vor face evidente în mod neîndoiel­nic în acel moment critic de trecere din viaţa aceasta. Muribunzii văd într-o clipă fulgerătoa­re toate relele făcute de ei în cursul vieţii, fapt care le tulbură şi le înspăimântă privirea, căci prin toate aceste chipuri se fac transparente şi du­hurile care i-au atras spre ele”⁷.

Dar de unde aceas­tă sensibilitate a sufle­tului şi dorinţa lui de a fi iertat chiar şi pentru lucruri mărunte, din copilărie? Tot Părintele Stăniloae spune că su­fletul, odată eliberat de „grosimea” trupului, devine simplu şi curat prin comuniunea cu Cel Ce este simplu si curat: „Împărtăşindu-se de iubirea lui Dumnezeu, sufletul, la rândul lui, capătă o puritate morală si o sinceritate deplină faţă de semeni”⁸. Dacă, atunci când iubeşti, faci tot posibilul să nu răneşti pe cel iubit şi ori­ce durere a lui o resimţi ca pe propria ta du­rere, tot aşa şi sufletul, trecut de acum în comuniunea deplină cu Dumnezeu, capă­tă această sensibilitate: el suferă şi-l doare orice rău pe care l-ar fi pricinuit pe pământ cuiva pentru că Iubirea nu suferă să vadă pe cineva suferind. Astfel, indiferent de fap­tul ca acel suflet a dobândit, din mila lui Dumnezeu, iertare pentru răul făcut alto­ra, totuşi el nu va fi scutit de vederea şi con­fruntarea cu propriile sale fapte. Întrucât se spune că Iubirea nu se schimbă nicio­dată, ci eventual se poate „întuneca”⁹, pu­tem afirma atunci că toată ipocrizia, laşitatea, mândria de care poate am dat dovadă, dispreţul faţă de aproapele, cu alte cuvinte orice neiubire, toate acestea vor constitui tot atâtea pricini de păreri de rău, de regre­te, ca unele care n-au făcut decât să „întu­nece” chipul iubirii din noi. Părintele Stăniloae clarifică diferenţa dintre răul pro­dus de o persoană prin libertatea ei şi răul fizic sau răul făcut fără intenţie. Primul este cel mai greu de suportat datorită faptului că persoana rănită are conştiinţa că răul pu­tea fi evitat: „Răul care doare şi chinuieşte cel mai mult este răul produs de o persoa­nă prin libertatea ei. Răul fizic sau răul fă­cut fără voie nu doare atât de mult pe cel care-l suferă cum chinuieşte pe cineva răul cel pe care-l săvârşeşte prin conştiinţa că ar fi putut să nu-l facă. Răul săvârşit intenţionat de o persoană produce în cel ce-l suferă o durere morală, un sentiment de nedrepta­te, de neînţelegere”¹⁰.

Conştientizarea faptului că nici un rău pricinuit nu rămâne un gest gratuit şi dat uitării poate ajuta mult atât în depăşirea propriei dureri, cât şi în schimbarea mo­dului nostru de a ne comporta faţă de cel de lângă noi. Căci „nimic nu este acope­rit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut”¹¹. Părintele Stăniloae ne arată că binele şi răul pe care l-am făcut în lume nu vor fi noţiuni abs­tracte, ci ele vor fi imprimate în recunoştinţa sau mustrarea cu care ne vom vedea unii cu alţii: „Tot binele şi tot răul făcute în lume nu vor apărea la Judecata din urmă ca nişte obiecte abstracte, ci ele vor apărea imprimate în starea oamenilor, adică în recunoştinţa sau mustrarea cu care se vor întâmpina unii cu alţii. Căci pe toţi îi vom vedea şi-i vom recunoaşte atunci cu urmele faptelor noastre în ei şi cu răs­punsul lor de recunoştinţă sau de mustra­re pentru faptele noastre. Îi vom vedea şi îi vom recunoaşte chiar şi pe cei asupra cărora s-au repercutat indirect faptele noastre bune sau rele. Şi stând de jur-împrejurul tău, cei nedreptăţiţi de tine vor striga către tine, căci oriunde ţi-ai întoar­ce ochii vei vedea chipurile faptelor tale rele: aici orfanii, dincolo văduvele, acolo săracii doborâţi de tine, vecinii pe care i-ai supărat”¹².

Iertarea în sine este de natură dumne­zeiască, aşa cum este şi Iubirea. Ea este egal proporţională cu iubirea de Dumne­zeu. Suntem capabili să iertăm în funcţie de câtă iubire de Dumnezeu avem în noi. Dacă atunci când eşti îndrăgostit ai senzaţia că nimic rău nu te poate atinge şi ierţi în mod lesnicios pe cei din jurul tău, la fel se întamplă şi cu cel care iubeşte pe Dum­nezeu: el iartă fără să stea prea mult pe gânduri, căci mintea lui este purtată de dragostea pentru Dumnezeu¹³. Ba mai mult, el întoarce şi celălalt obraz dacă este nevoie. Aceasta este însă măsura sfinţilor. Însă şi ei, la rândul lor, ca să ajungă aici, au parcurs nişte etape. Şi e bine ca aceste etape să fie respectate în ordinea lor fireas­că: nu poţi sări dintr-odată la etapa fina­lă şi să spui: „Doamne, îl iert, nu e nici o problemă” şi începi să te mai rogi şi pen­tru mântuirea lui. Dacă ignori durerea din inima ta, indignarea şi toate celelalte „in­grediente” care apar inevitabil odată cu acestea, ele la un moment dat vor răbuf­ni în tine sub alte forme¹⁴ şi astfel ajungi să-ţi faci singur rău. Iertarea cere timp. Aş zice însă că nu timpul vindecă cu adevă­rat, ci efortul meu personal, mai intens, mai susţinut, de a mă apropia de Dumne­zeu, de a-L iubi poate mai mult decât am făcut-o până atunci. Desigur, timpul are şi el partea lui benefică pe care nu i-o pu­tem nega. Dar faptul că unii oameni încă mai suferă de răul pricinuit după ani şi ani de zile, cu aproape aceeaşi intensitate ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri, arată întru cât­va că nu timpul în sine vindecă cu adevă­rat, ci faptul că eu am folosit acest timp ca să mă apropii mai mult de Dumnezeu.

Aceasta este partea care ne revine exlusiv nouă şi care nu trebuie neglijată, şi anu­me „curăţirea părţii cea dinăuntru a paharului”¹⁵. Durerea pricinuită nu poate rămâne la nesfârşit în noi decât dacă o ali­mentăm cu propriile patimi. Nu putem da la nesfârşit vina pe cel care ne-a făcut rău. Vindecarea ţine şi de noi, de propria noastră voinţă.

Cine poate afirma că în viaţa lui a avut un comportament ireproşabil faţă de aproapele? Presupun că nimeni. Cunos­când astfel din propria experienţă cât de uşuraţi ne-am simţi dacă celălalt şi-ar cere iertare, să nu întârziem să o cerem şi noi, la rândul nostru, celor cărora le greşim. Chiar atunci când ni se reproşează ceva de care n-am fost conştienţi, nu trebuie să respingem reproşul, ci să ne considerăm vinovaţi, căci am comis cel puţin greşeala de a da impresia că suntem vinovaţi de ceea ce suntem acuzaţi, după cum susţine Părintele Stăniloae¹⁶. Şi, precum omului flămând e bine să-i dai de mâncare atunci când i-e foame, tot aşa şi iertarea e bine să fie cerută atunci când ea încă mai are acel efect benefic de a pune capăt durerii ce­luilalt. Degeaba mai vii să-i dai de mânca­re omului după ce acesta s-a săturat. Şi asta nu pentru că nu mai vrea să primeas­că, ci pentru că pur şi simplu nu mai are nevoie. S-a îndestulat.

„În cele mai multe cazuri, păcatele pentru care cerem iertare lui Dumnezeu sunt rele făcute oamenilor. Prin urmare, trebuie să cerem iertare nu numai lui Dumnezeu, ci şi celor care au fost răniţi de aceste păcate. Îndărătul oamenilor cărora le-am făcut rău Îl aflăm totdeauna pe Dumnezeu. Căci neiubind un om, pe Hristos nu L-am iubit în acel om şi n-am lăsat pe Hristos să-l iubească în noi”¹⁷. Iar dacă încă n-am ajuns la această măsură de a iubi pe tot omul, atunci n-ar trebui nici să-L „obligăm” pe Dumnezeu să facă curăţenie în urma noastră. Destul îi este omului ceea ce poartă deja. Să nu mai adăugăm la aceasta şi propria noastră „necurăţie”. Căci ştiut este: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut”¹⁸.

 

Note:

1. Mt 18, 22: „Iisus i-a zis: «Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte»”
2. Lc 17, 4.
3. Sfântul Isaac Sirul spunea privitor la vede­rea propriilor păcate că aceasta este prefe­rabilă vederii îngerilor: „Mai mare este cel ce-şi vede păcatele şi plânge pentru ele de­cât cel care îi vede pe îngeri!” (Filocalia X – „Cuvinte despre sfintele nevoinţe”).
4. Dintre reproşurile cele mai frecvente adu­se lui Dumnezeu sunt acestea: că nu vede şi că nu aude. Însă „Cel ce a sădit urechea, oare nu aude? Şi Cel ce a zidit ochiul, oare nu priveşte?” (Ps. 93, 9).
5. Ps. 72.
6. Ps. 138, 15.
7. Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2010, vol. III, p. 302, 306.
8. Pr. Dumitru Stăniloae, ibid., p. 466.
9. Pr. Ghelasie Gheorghe, Taina Filiaţiei, Ed. Platytera, 2013, p. 7.
10. Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2010, vol. I, p. 473.
11. Mt 10, 26.
12. Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2010, vol. III, p. 459.
13. Diadoh al Foticeii spune că cel care ajunge la o dragoste intensă de Dumnezeu „pe de-o parte este ca şi când n-ar fi şi Dumnezeu Se slăveşte în el, pe de alta plânge că nu poate să-L iubească mai mult”, „Cuvânt ascetic”, cap. 13 în Filocalia II, p. 339.
14. Forma cea mai frecventă pe care o poate lua durerea refulată este boala: de inimă, de ficat, afecţiuni ale creierului etc.
15. Mt 23, 26: „Curăţă întâi partea cea dinăun­tru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea din afară”.
16. Pr. Dumitru Stăniloae, „Nevoia de iertare şi înnoire în Biserică”, articol pe forumul creştin ortodox: http://www.crestinortodox.ro/editoriale/nevoia-iertare-innoire-biserica-70256.html.
17. Mt 25, 40.
18. Mt 25, 40. Această afirmaţie a Mântuitorului („Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut”) o pri­mim deocamdată poate numai prin credinţă. Dar faptul acesta ni se va face revelat într-un mod foarte clar la Judecata din urmă. În Hristos vom vedea atunci chipul fiecărui om; în fiecare om vom vedea o rază a feţei lui Hristos. Atunci vom vedea că, „neiubind un om, pe Hristos nu L-am iubit în acel om şi n-am lăsat pe Hristos să-l iubească în noi”, Pr. Dumitru Stăniloae,Teologia Dogmatică, vol. III, p. 456.