Sunt rănit sufletește și vreau să mă tămăduiesc

Structura aceasta șubredă a omului postmodern a îngrijorat Sinodul Bisericii Ortodoxe Române acum trei-patru ani, când a luat în discuție problema familiei creștine, trăgând un semnal de alarmă pentru realitatea dureroasă că una din patru căsnicii se descompune după doar câțiva ani de viețuire.

Într-o atmosferă ca aceasta mi se pare importantă această temă, a rănirii sufletești, a conștientizării cauzelor care provoacă ră­nile noastre și felul în care noi ne putem îngriji de acestea. Dintru început putem spu­ne că astăzi tot mai puțini oameni conștien­tizează structura adâncă a omului așa cum era ea în gândul lui Dumnezeu atunci când a zis „să facem om după chipul Nostru și după asemănare”.

Omul postmodern, trăind tot mai mult sub influența stimulilor exteriori, are o ca­pacitate mult mai mică de a se interioriza, de a cunoaște ființa sa lăuntrică și frumuse­țea acesteia. El este ori trăit de probleme, ori copleșit de ele, și în puținele răgazuri pen­tru suflet ce i le oferă programul vieții atât de încărcat, din pricina superficialității, nu reușește să vadă și să înțeleagă de unde vine răul în viața lui și cum ar putea împuțina pri­cinile care îl cauzează.

Conștientizarea rănilor sufletești este un proces duhovnicesc care astăzi este trecut foarte ușor cu vederea, dar Sfântul Grigorie Sinaitul spune că nu putem înțelege cum ne-a lucrat păcatul dacă nu înțelegem cum ne-a făcut Ziditorul. Dacă noi primim prin credință cele pe care ni le descoperă maica noastră Biserica, atunci lumina adevărului pătrunde în noi și putem ajunge să conști­entizăm că suntem răniți sufletește, că sun­tem într-un război duhovnicesc, că duhuri­le răutății sunt mult mai iscusite decât noi și avem nevoie de ajutor.

Ajutorul concret îl primim de la Sfinții Părinți care au luptat, care au biruit cu aju­torul Domnului, și nu numai atât, ci au avut și puterea de a scrie învățături pline de în­țelepciune despre cum se poate birui în lupta aceasta duhovnicească. De la ei noi primim lumina înțelegerii duhovnicești prin care vedem de unde vine răul în via­ța noastră și care sunt metodele de a-l în­lătura.

Sfântul Apostol Pavel ne spune că prin păcat a intrat în lume moartea, și tot prin pă­cat intră moartea și în viața noastră. De ace­ea, în rugăciunile Bisericii întâlnim adesea cererea ca Domnul să ne învrednicească să ne trăim ziua, seara sau noaptea fără de pă­cat. Numai cu ajutorul lui Hristos omul în­cet, încet se luminează și se eliberează de lu­crarea păcatului.

Păcatul este ca o zgură care ține strâns în chingile sale sufletul împătimit, și atunci când omul are dorința de a se elibera de lu­crarea păcatului trebuie să înțeleagă că du­rerea ce o pricinuiește lupta cu păcatul este asemănătoare cu lucrarea de curățire a zgu­rii de pe un obiect turnat. Lovești zgura ca să se desprindă de obiectul turnat și astfel să iasă la suprafață frumusețea pe care tur­nătorul a gândit-o.

Vederea păcatului este o lucrare a haru­lui lui Dumnezeu în inima omului, vedere ce cheamă omul la lucrare de pocăință. Omul, atâta timp cât nu vede lucrarea păca­tului, o confundă pe aceasta și crede că este o parte sau o energie a sa și se identifică cu ea. Îi este foarte greu să se lepede, având im­presia că face parte din el.

Doar lumina harului îi dă omului pute­rea să înțeleagă înrudirea sa cerească, acti­vează potențialul din omul care voiește să trăiască cu Dumnezeu sau, așa cum spune și Cuviosul Siluan Athonitul, omul nu Îl poa­te căuta pe Dumnezeu până nu îl găsește Domnul mai înainte, iar acesta este momen­tul în care Domnul ne găsește.

Expresia „sunt rănit și vreau să mă tămăduiesc” are ca sinonime mai multe expresii de pocăință din rugăciunile Bisericii, cum ar fi „eu sunt oaia cea pierdută, cheamă-mă, Mântuitorule, și mă mântuiește” sau „ca tâl­harul strig: pomenește-mă când vei veni în­tru împărăția Ta”. Ele mărturisesc o lumină a conștiinței care viază în sufletul omului, mărturisesc deja venirea în sine și începe­rea procesului de întoarcere la Tatăl.

Expresia arată că sufletul este deja con­știent, că are nevoie de ajutor și că începe să prețuiască mijloacele pe care Hristos ni le-a pus la îndemână spre vindecare. Care sunt acestea? Sunt Tainele Bisericii, prin care su­fletul se adapă cu harul dumnezeiesc, pri­mește iertare de păcate și se luminează.

Prin Tainele Bisericii, omul moare pă­catului și viază dreptății lui Dumnezeu, adi­că de fiecare dată când ne spovedim noi mu­rim păcatului, ne dezicem de el, îl vădim în fața lui Hristos și a preotului, ca nu cumva acesta să mai aibă vreun colțișor, fie cât de mic, în inima noastră și de acolo să poată dărâma lucrarea de mântuire. Așa se întă­rește inima în dreptatea lui Dumnezeu. Ne asemănăm dreptului Avraam care a crezut lui Dumnezeu și aceasta i s-a socotit ca drep­tate, așa cum ne învață Apostolul Pavel.

De fiecare dată când omul se împărtă­șește cu Preacuratele Taine, când primește înlăuntrul său Trupul și Sângele Domnului, se împărtășește de iubirea smerită a lui Hristos care, așa cum spunea Părintele Sofronie Saharov, în împărtășirea cu Preacuratele Taine face schimb de vieți cu noi. Ne ia viața noastră josnică și plină de păcat și ne dă în schimb viața Lui dumneze­iască, viață plină de roadele Duhului, plină de pacea care covârșește toată mintea.

Orice om sănătos care aude lucrurile acestea mărturisite de Biserică le dorește. Cine nu își dorește să-și schimbe viața, de care de cele mai multe ori e nemulțumit și se simte neîmplinit în ea? Cine este omul care vrea să se chinuiască în lumea aceasta, de dragul chinului, fără nici un scop mai înalt în spatele suferințelor, așa cum de pildă au pătimit martirii? Nu cred să fie o astfel de persoană.

Maica noastră Biserica ne pune la înde­mână Tainele ei, dar, așa cum spune Hristos în Evanghelie că „nimic spurcat nu intră în Împărăția Cerurilor”, tot așa și apropierea de Tainele Bisericii trebuie să fie într-un duh de pocăință, cu o inimă sinceră și o minte trezvitoare. Altfel riscăm să se facă rugăciu­nea noastră „în păcat”, adică să ratăm lungi­mea de undă, dacă pot spune așa, prin care ne sunt împărtășite Tainele lui Hristos.

Trebuie să înțelegem că viața duhov­nicească este ascunsă cu Hristos în Dum­nezeu și este asemenea puținului aluat care dospește toată frământătura, adică Hristos lucrează cele veșnice în noi încet, încet. Sufletul nostru dobândește treptat capacități duhovnicești prin care să poată petrece înaintea Domnului, dar toate aces­tea numai cu o singură condiție, și anume, de a rămâne sufletul smerit înaintea Domnului.

Noi înțelegem că pe planul duhului ne pasc primejdii la tot pasul, chiar și când omul dorește să facă cele bune. Părinții ne averti­zează că sunt multe primejdii care au chipul bunătății. De acolo a și ieșit vorba că „dru­mul spre iad e pavat cu intenții bune”. Sau Părintele Cleopa spunea că dacă vezi un tâ­năr suindu-se prea repede spre cer, să îl tragi de picioare în jos, pentru că riscă să-și piar­dă sufletul.

Dacă intențiile noastre ce ni se par bune nu au confirmarea duhovnicească, atunci nu sunt bune. Părintele Arsenie Boca spu­nea un cuvânt: „nu e bine ce e bine, ci e bine ce vine de la Dumnezeu”. Prin acest cuvânt înțelegem cât de importantă este pentru viața noastră duhovnicească încre­dințarea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, de a ne lăsa purtați de dragostea Lui până în cele mai mici amănunte ale vieții, să știm că tot ceea ce facem nu este străin de voia Domnului.

Când omul a ales odinioară altceva decât a voit Domnul pentru el, alegerea aceea i-a adus înstrăinarea de Dumnezeu și moartea, acum esențial în toată nevoința noastră, toa­tă osteneala noastră, nu este decât de a învă­ța să alegem viața pe care Hristos ne-o pune înainte, și aceasta se primește cel mai ușor fă­când voia Domnului, încredințându-ne ei.

Când sufletul petrece în voia lui Dumnezeu, energiile vieții dumnezeiești inundă sufletul, îl umplu de puterea de a rămâne în șuvoiul vieții, îl îndulcesc cu tră­iri duhovnicești și, așa cum dă mărturie Sfântul Siluan, sufletul alta nu mai dorește să cugete decât la iubirea Domnului.

Lucrul acesta nu este deloc ușor și de multe ori se împletește cu neînțelegeri din partea omului, cu ispite care vădesc mai mult inima în aplecările ei. Domnul îngăduie aces­tea toate din dorința fierbinte de a învăța și noi să fim asemănători Lui întru toate. De aceea, și când ne apropiem de spovedanie și împărtășirea cu Sfintele Taine, această apropiere se vădește și ne vădește în același timp, arătându-ne cum să reușim să fim cu adevărat înaintea lui Hristos și cum putem mai bine să ne împărtășim de viața ascunsă în spatele acestor Taine.

Din aceste vădiri se naște în suflet înțe­lepciunea și înțelegerea duhovnicească. Ele sunt așa cum spune marele Ioan Scărarul, rănile de pe trupurile celor care au fost în război, dar s-au întors biruitori acasă, răni­le acestea sau semnele care vădesc cât de crâncenă a fost lupta devin semne ale slavei nevoitorului.

Hristos, spune Părintele Sofronie Saharov, nu a luat cu sine după Înviere de­cât semnele cuielor. Trupul Său răstignit și înviat a fost înălțat întru slavă purtând doar semnele cuielor. Așa și stigmatele noastre duhovnicești, suferințele și încercările ce le-am avut în războiul de a trăi cât mai adânc Sfintele Taine, toate acestea devin slava noas­tră, devin puterea noastră de a petrece veș­nic cu Hristos, Biruitorul morții și al păca­tului.

Arhimandritul Melhisedec de la Lupșa