Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 2 Octombrie 2014 Ora: 15:14

Sunt rănit sufleteşte şi vreau să mă tămăduiesc

(Cuvânt rostit în 29 august 2014 la întâlnirea organizată la Mănăstirea Acoperământul Maicii Domnuluidin Elveţia)

 

Omul zilelor noastre, omul recent, aşa cum l-a numit H.R. Patapie- vici, nu mai are rădăcini ale înţe­legerii duhovniceşti, nu mai are criterii după care să se călăuzească în viaţă. De aceea este foarte uşor derutabil, foarte uşor cedează când vine asupra lui o încercare, când este pus la o greutate. Foarte des auzim astăzi expresia: „îmi doresc să mor ca să se încheie toate su­ferinţele”, sau „îmi vine să-mi iau viaţa, pen­tru că simt că moartea le rezolvă pe toate”.

Sunt rănit sufleteşte şi vreau să mă tămăduiesc

Structura aceasta şubredă a omului postmodern a îngrijorat Sinodul Bisericii Ortodoxe Române acum trei-patru ani, când a luat în discuţie problema familiei creştine, trăgând un semnal de alarmă pentru realitatea dureroasă că una din patru căsnicii se descompune după doar câţiva ani de vieţuire.

Într-o atmosferă ca aceasta mi se pare importantă această temă, a rănirii sufleteşti, a conştientizării cauzelor care provoacă ră­nile noastre şi felul în care noi ne putem îngriji de acestea. Dintru început putem spu­ne că astăzi tot mai puţini oameni conştien­tizează structura adâncă a omului aşa cum era ea în gândul lui Dumnezeu atunci când a zis „să facem om după chipul Nostru şi după asemănare”.

Omul postmodern, trăind tot mai mult sub influenţa stimulilor exteriori, are o ca­pacitate mult mai mică de a se interioriza, de a cunoaşte fiinţa sa lăuntrică şi frumuse­ţea acesteia. El este ori trăit de probleme, ori copleşit de ele, şi în puţinele răgazuri pen­tru suflet ce i le oferă programul vieţii atât de încărcat, din pricina superficialităţii, nu reuşeşte să vadă şi să înţeleagă de unde vine răul în viaţa lui şi cum ar putea împuţina pri­cinile care îl cauzează.

Conştientizarea rănilor sufleteşti este un proces duhovnicesc care astăzi este trecut foarte uşor cu vederea, dar Sfântul Grigorie Sinaitul spune că nu putem înţelege cum ne-a lucrat păcatul dacă nu înţelegem cum ne-a făcut Ziditorul. Dacă noi primim prin credinţă cele pe care ni le descoperă maica noastră Biserica, atunci lumina adevărului pătrunde în noi şi putem ajunge să conşti­entizăm că suntem răniţi sufleteşte, că sun­tem într-un război duhovnicesc, că duhuri­le răutăţii sunt mult mai iscusite decât noi şi avem nevoie de ajutor.

Ajutorul concret îl primim de la Sfinţii Părinţi care au luptat, care au biruit cu aju­torul Domnului, şi nu numai atât, ci au avut şi puterea de a scrie învăţături pline de în­ţelepciune despre cum se poate birui în lupta aceasta duhovnicească. De la ei noi primim lumina înţelegerii duhovniceşti prin care vedem de unde vine răul în via­ţa noastră şi care sunt metodele de a-l în­lătura.

Sfântul Apostol Pavel ne spune că prin păcat a intrat în lume moartea, şi tot prin pă­cat intră moartea şi în viaţa noastră. De ace­ea, în rugăciunile Bisericii întâlnim adesea cererea ca Domnul să ne învrednicească să ne trăim ziua, seara sau noaptea fără de pă­cat. Numai cu ajutorul lui Hristos omul în­cet, încet se luminează şi se eliberează de lu­crarea păcatului.

Păcatul este ca o zgură care ţine strâns în chingile sale sufletul împătimit, şi atunci când omul are dorinţa de a se elibera de lu­crarea păcatului trebuie să înţeleagă că du­rerea ce o pricinuieşte lupta cu păcatul este asemănătoare cu lucrarea de curăţire a zgu­rii de pe un obiect turnat. Loveşti zgura ca să se desprindă de obiectul turnat şi astfel să iasă la suprafaţă frumuseţea pe care tur­nătorul a gândit-o.

Vederea păcatului este o lucrare a haru­lui lui Dumnezeu în inima omului, vedere ce cheamă omul la lucrare de pocăinţă. Omul, atâta timp cât nu vede lucrarea păca­tului, o confundă pe aceasta şi crede că este o parte sau o energie a sa şi se identifică cu ea. Îi este foarte greu să se lepede, având im­presia că face parte din el.

Doar lumina harului îi dă omului pute­rea să înţeleagă înrudirea sa cerească, acti­vează potenţialul din omul care voieşte să trăiască cu Dumnezeu sau, aşa cum spune şi Cuviosul Siluan Athonitul, omul nu Îl poa­te căuta pe Dumnezeu până nu îl găseşte Domnul mai înainte, iar acesta este momen­tul în care Domnul ne găseşte.

Expresia „sunt rănit şi vreau să mă tămăduiesc” are ca sinonime mai multe expresii de pocăinţă din rugăciunile Bisericii, cum ar fi „eu sunt oaia cea pierdută, cheamă-mă, Mântuitorule, şi mă mântuieşte” sau „ca tâl­harul strig: pomeneşte-mă când vei veni în­tru împărăţia Ta”. Ele mărturisesc o lumină a conştiinţei care viază în sufletul omului, mărturisesc deja venirea în sine şi începe­rea procesului de întoarcere la Tatăl.

Expresia arată că sufletul este deja con­ştient, că are nevoie de ajutor şi că începe să preţuiască mijloacele pe care Hristos ni le-a pus la îndemână spre vindecare. Care sunt acestea? Sunt Tainele Bisericii, prin care su­fletul se adapă cu harul dumnezeiesc, pri­meşte iertare de păcate şi se luminează.

Prin Tainele Bisericii, omul moare pă­catului şi viază dreptăţii lui Dumnezeu, adi­că de fiecare dată când ne spovedim noi mu­rim păcatului, ne dezicem de el, îl vădim în faţa lui Hristos şi a preotului, ca nu cumva acesta să mai aibă vreun colţişor, fie cât de mic, în inima noastră şi de acolo să poată dărâma lucrarea de mântuire. Aşa se întă­reşte inima în dreptatea lui Dumnezeu. Ne asemănăm dreptului Avraam care a crezut lui Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca drep­tate, aşa cum ne învaţă Apostolul Pavel.

De fiecare dată când omul se împărtă­şeşte cu Preacuratele Taine, când primeşte înlăuntrul său Trupul şi Sângele Domnului, se împărtăşeşte de iubirea smerită a lui Hristos care, aşa cum spunea Părintele Sofronie Saharov, în împărtăşirea cu Preacuratele Taine face schimb de vieţi cu noi. Ne ia viaţa noastră josnică şi plină de păcat şi ne dă în schimb viaţa Lui dumneze­iască, viaţă plină de roadele Duhului, plină de pacea care covârşeşte toată mintea.

Orice om sănătos care aude lucrurile acestea mărturisite de Biserică le doreşte. Cine nu îşi doreşte să-şi schimbe viaţa, de care de cele mai multe ori e nemulţumit şi se simte neîmplinit în ea? Cine este omul care vrea să se chinuiască în lumea aceasta, de dragul chinului, fără nici un scop mai înalt în spatele suferinţelor, aşa cum de pildă au pătimit martirii? Nu cred să fie o astfel de persoană.

Maica noastră Biserica ne pune la înde­mână Tainele ei, dar, aşa cum spune Hristos în Evanghelie că „nimic spurcat nu intră în Împărăţia Cerurilor”, tot aşa şi apropierea de Tainele Bisericii trebuie să fie într-un duh de pocăinţă, cu o inimă sinceră şi o minte trezvitoare. Altfel riscăm să se facă rugăciu­nea noastră „în păcat”, adică să ratăm lungi­mea de undă, dacă pot spune aşa, prin care ne sunt împărtăşite Tainele lui Hristos.

Trebuie să înţelegem că viaţa duhov­nicească este ascunsă cu Hristos în Dum­nezeu şi este asemenea puţinului aluat care dospeşte toată frământătura, adică Hristos lucrează cele veşnice în noi încet, încet. Sufletul nostru dobândeşte treptat capacităţi duhovniceşti prin care să poată petrece înaintea Domnului, dar toate aces­tea numai cu o singură condiţie, şi anume, de a rămâne sufletul smerit înaintea Domnului.

Noi înţelegem că pe planul duhului ne pasc primejdii la tot pasul, chiar şi când omul doreşte să facă cele bune. Părinţii ne averti­zează că sunt multe primejdii care au chipul bunătăţii. De acolo a şi ieşit vorba că „dru­mul spre iad e pavat cu intenţii bune”. Sau Părintele Cleopa spunea că dacă vezi un tâ­năr suindu-se prea repede spre cer, să îl tragi de picioare în jos, pentru că riscă să-şi piar­dă sufletul.

Dacă intenţiile noastre ce ni se par bune nu au confirmarea duhovnicească, atunci nu sunt bune. Părintele Arsenie Boca spu­nea un cuvânt: „nu e bine ce e bine, ci e bine ce vine de la Dumnezeu”. Prin acest cuvânt înţelegem cât de importantă este pentru viaţa noastră duhovnicească încre­dinţarea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, de a ne lăsa purtaţi de dragostea Lui până în cele mai mici amănunte ale vieţii, să ştim că tot ceea ce facem nu este străin de voia Domnului.

Când omul a ales odinioară altceva decât a voit Domnul pentru el, alegerea aceea i-a adus înstrăinarea de Dumnezeu şi moartea, acum esenţial în toată nevoinţa noastră, toa­tă osteneala noastră, nu este decât de a învă­ţa să alegem viaţa pe care Hristos ne-o pune înainte, şi aceasta se primeşte cel mai uşor fă­când voia Domnului, încredinţându-ne ei.

Când sufletul petrece în voia lui Dumnezeu, energiile vieţii dumnezeieşti inundă sufletul, îl umplu de puterea de a rămâne în şuvoiul vieţii, îl îndulcesc cu tră­iri duhovniceşti şi, aşa cum dă mărturie Sfântul Siluan, sufletul alta nu mai doreşte să cugete decât la iubirea Domnului.

Lucrul acesta nu este deloc uşor şi de multe ori se împleteşte cu neînţelegeri din partea omului, cu ispite care vădesc mai mult inima în aplecările ei. Domnul îngăduie aces­tea toate din dorinţa fierbinte de a învăţa şi noi să fim asemănători Lui întru toate. De aceea, şi când ne apropiem de spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, această apropiere se vădeşte şi ne vădeşte în acelaşi timp, arătându-ne cum să reuşim să fim cu adevărat înaintea lui Hristos şi cum putem mai bine să ne împărtăşim de viaţa ascunsă în spatele acestor Taine.

Din aceste vădiri se naşte în suflet înţe­lepciunea şi înţelegerea duhovnicească. Ele sunt aşa cum spune marele Ioan Scărarul, rănile de pe trupurile celor care au fost în război, dar s-au întors biruitori acasă, răni­le acestea sau semnele care vădesc cât de crâncenă a fost lupta devin semne ale slavei nevoitorului.

Hristos, spune Părintele Sofronie Saharov, nu a luat cu sine după Înviere de­cât semnele cuielor. Trupul Său răstignit şi înviat a fost înălţat întru slavă purtând doar semnele cuielor. Aşa şi stigmatele noastre duhovniceşti, suferinţele şi încercările ce le-am avut în războiul de a trăi cât mai adânc Sfintele Taine, toate acestea devin slava noas­tră, devin puterea noastră de a petrece veş­nic cu Hristos, Biruitorul morţii şi al păca­tului.

Arhimandritul Melhisedec de la Lupşa

Sunt rănit sufleteşte şi vreau să mă tămăduiesc

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni