Pilda talanților (sau a minelor) sau arătarea planului lui Dumnezeu pentru Om

Hristos a istorisit-o la sfârșitul vieții Sale publice, chiar înainte de Florii: după Sfântul Matei, la Ierusalim, după prorocia Sfârșitului vremurilor și chemarea la trezvie (Pilda celor 10 Fecioare) și, după Sfântul Luca, nu departe de Ierusalim, după în­tâlnirea cu Zaheu la Ierihon. În ambele cazuri, ea se situează într-un context eshatologic² și corespunde acestuia, deoarece se sfârșește printr-o judecată.

Introducerea este destul de diferită la cei doi evangheliști. La Sfântul Matei, „omul” despre care se vorbește este probabil Tatăl ceresc, deși ar putea fi vorba și de Hristos, ceea ce este evident la Sfântul Luca. El „pleacă în călătorie”: acest lucru nu are nici o legătură cu geografia, căci Dumnezeu este pretutindeni; fără prezența Sa, toată firea s-ar întoarce în neființă. Aceasta înseamnă două lucruri, mai întâi că El încetează a fi prezent în chip văzutpentru a lăsa Omului libertatea de a împreună-lucra cu harul Său, și apoi că este răbdător: îi dă timp Omului³. Dumnezeu nu stă în cârca noastră, ca să ne supravegheze, să ne controleze și să ne constrângă: El are încredere în cel care este după chipul Său și care a primit puterea de a se asemăna Lui. Clerul ar face bine să se gândească la lucrul acesta...

Åži chiar înainte de a pleca, adică de a se retrage în taină,El „si-a chemat slugi­le si le-a dat pe mână avuția Sa”. Fiecare cuvânt este plin de importanță: „a che­mat”, adică fiecare dintre noi a primit o chemare de la Dumnezeu, o invitație de a împreună-lucra cu El; Dumnezeu ia ini­țiativa, și nu noi. Iar El nu cheamă pe ori­cine, ci cheamă pe slugile Sale, adică pe cei care au o legătură cu El, care sunt obiș­nuiți a lucra împreună cu El și pentru El, cei care-L cunosc pe Dumnezeu.Apoi le dă pe mână averea Sa, adică ne cere să ad­ministrăm bunurile Sale, bogăția Sa, ceea ce corespunde cu porunca pe care a dat-o lui Adam și Evei în Grădina Edenului. Această bogăție sunt „talanții” pe care îi va da. Talantul⁴ era cea mai importantă monedă grecească din Răsărit: un singur talant valora o avere. Banii sunt simbolul însuși al bogăției: aici reprezintă harul, da­rul gratuit al lui Dumnezeu. Hristos folo­sește adesea acest simbol în pildele Sale.

Înainte de a merge mai departe, se cu­vine să facem comparație cu Sfântul Luca, unde lucrurile stau cu totul altfel. Aici este vorba despre un „om de neam mare”, adi­că de un nobil, de un domn, „care s-a dus într-o țară îndepărtată ca să-și ia domnie și să se întoarcă”. Înțelesul este mai greu de deslușit decât la Sfântul Matei, însă nu încape îndoială că e vorba aici despre Fiul lui Dumnezeu Care Se întrupează și Care este învestit cu putere împărătească de că­tre Tatăl Său ceresc, în intimitatea dumnezeiască. El cheamă zece dintre slugile Sale și îi dă fiecăreia o mină, care este o monedă grecească în valoare de 100 de drahme. Zece reprezintă plinătatea firii: putem considera aici că reprezintă ome­nirea în sânul căreia fiecare a primit ace­eași mină, aceeași bogăție: chipul lui Dumnezeu. Însă Domnul adaugă ceva im­portant care lipsește în versiunea Sfântului Matei: „neguțătoriți cu ele până ce voi veni”. Omenirea primește o poruncă, și anume de a face să rodească harul, adică de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Se poate vedea aici și un alt înțeles, legat de Israel, care este un fel de „laborator” al omenirii: Israel primise harul de a zămis­li pe Mesia, dar acest har era pentru în­treaga omenire. La acest lucru se adaugă un altul, deosebit de important și surprin­zător de realist: „Dar cetățenii lui îl urau și au trimis solie în urma lui, zicând: nu voim ca acesta să domnească peste noi” Vedem aici pe Hristos respins de poporul Său: chiar acest lucru îl va trăi câteva zile mai târziu. Iată confirmarea că omul de neam de care este vorba e cu adevărat Hristos.

După aceste introduceri la istorisire, care sunt diferite, dar complementare, sce­nariul va fi același. Să revenim deci la ver­siunea Sfântului Matei. Stăpânul cheamă rând pe rând trei slugi care vor primi sume diferite: 5 talanți, 2 talanți, 1 talant. S-ar putea crede că este o împărțire inegală și deci nedreaptă, dar de fapt Evanghelia ne oferă și explicația: „fiecăruia după pute­rea lui”. Fiecare persoană este diferită de celelalte, fiecare ipostas este unic. Iar Ziditorul cunoaște pe cei pe care i-a zidit.

Iconomul dumnezeiesc dă cu înțelepciune, ținând cont de calitățile și posibilitățile fi­ecăruia. Egalitarismul „republican” este negarea ipostasului: este o eroare teologică. Egalitatea oamenilor între ei stă în faptul că toți au fost creați de Dumnezeu, că toți au primit chipul lui Dumnezeu și că toți sunt chemați spre îndumnezeire. În rest, cu to­ții sunt diferiți unii de alții: fiecare este unic, dar are nevoie de ceilalți; suntem cu to­ții complementari. Dumnezeu dă tuturor, însă darul este personal.

Acești trei oameni sunt de fapt trei tipuri de oameni, sau mai degrabă trei familii du­hovnicești, după cum au văzut Părinții, și mai ales Sfântul Ilarie din Poitiers și Sfântul Ambrozie din Milano⁵. Cel care a primit 5 talanți câștigă alți 5: a îndoit ceea ce primi­se. Sfântul Ilarie vede în el pe evreii care au crezut în Iisus Hristos. Cei 5 talanți dăruiți reprezintă Legea (cele 5 cărți ale Torei), iar cei 5 câștigați plinirea Legii prin credința în Hristos și în Evanghelie: astfel se plinesc cele 10 porunci (Decalogul)⁶. Cel care a pri­mit 2 talanți câștigă alți 2: îndoiește ceea ce a primit. Sfântul Ilarie vede în el pe păgânii care au crezut în Iisus Hristos. Cei 2 talanți dăruiți reprezintă Evanghelia și Tainele, iar cei 2 câștigați credința în cele două firi ale lui Hristos și punerea în practică a porun­cilor Sale (ceea ce numește „fapte”).

Cel care a primit 1 talant se duce să-l îngroape în pământ pentru a-l „ascunde”. În el, Sfântul Ilarie vede pe evreii care L-au respins pe Iisus Hristos și au ascuns mân­tuirea celorlalți oameni. Nu numai că nu au primit ei înșiși această Veste Bună (Evanghelia), dar i-au împiedicat și pe cei­lalți, pe păgâni, să aibă parte de ea. Acest lucru este confirmat de judecata înfricoșa­tă a lui Hristos asupra Cărturarilor și Fariseilor, [adică asupra teologilor și a as­ceților]: „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că închideți împărăția cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intrați, și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați” (Mt 23, 13). A-și îngropa talantul înseamnă a dis- prețui darul lui Dumnezeu – harul –, adi­că a stinge duhul (1 Tim 5, 19), „a pune lu­mina sub obroc” (Mt 5, 15), „a desființa cuvântul lui Dumnezeu” (Mt 15, 6). De fapt, înseamnă a refuza împreună-lucrarea cu Dumnezeu și deci iubirea de Dumnezeu: înseamnă a-L urî pe Dumnezeu.

Atunci vine judecata: „După multă vreme, a venit Stăpânul.”. „După mul­tă vreme...” este o expresie teologică. Ea poate avea două înțelesuri: în planul eo­nului zidirii, ea reprezintă timpul lăsat de Dumnezeu lui Adam și Evei pentru a-și „lucra grădina”, adică a se îngriji de zidire și a o aduce până la Dumnezeu; în planul eonului căderii, este timpul pe care ni-l lasă Dumnezeu pentru pocăință. „...a ve­nit Stăpânul”: este întoarcerea lui Hristos în slavă la sfârșitul vremurilor. Sfântul Luca precizează: „și când s-a întors el, după ce luase domnia”; aceasta înseamnă: după Înălțarea și șederea de-a dreapta Tatălui, unde Hristos stă pe tron ca Împărat ce­resc, în dumnezeirea si omenirea Sa: ca om, a primit domnia, pe care o avea din fire ca Dumnezeu.

„Åži a făcut socoteala cu ele” (Matei), adică „să știe fiecare cum a neguțătorit” (Luca). Iată ceva de căpătâi pentru a ne înțelege destinul: Dumnezeu ne cere so­coteală, pentru că ne-a încredințat o co­moară și pentru că vrea să știe ce am fă­cut cu ea: după cum subliniază Sfântul Ambrozie, „Hristos cere dobânda pentru argintul Său și nu pentru al nostru’! Aceasta înseamnă că Dumnezeu vrea să vadă roa­de, vrea ca Omul să dea rod și deci să îm- preună-lucreze cu El. Aceasta este jude­cata. Însă judecata, fie personală (după moartea noastră), fie universală (la sfâr­șitul timpurilor), este mai întâi un bilanț, o  socoteală a roadelor pe care le-am dat, o  responsabilizare, înainte de a fi, eventual, o condamnare. Primul scop este de a trece pe Om la vârsta maturității („la măsura vârstei deplinătății lui Hristos”, Efes 4, 13). Fără această judecată am ră­mâne pe veci copii.

Primul si al doilea au îndoit câștigul, adică au trecut de la chip la asemăna­rea cu Dumnezeu. Este sinergia: unirea harului dumnezeiesc și a voii libere a omu­lui. Åži ei fac o jertfă lui Dumnezeu: dau slavă⁷.Găsim echivalentul la Sfântul Luca (primul a dat 10 mine, plinirea Legii prin Evanghelie, cel de-al doilea 5, punerea în lucrare a Evangheliei prin cele 5 simțuri). Stăpânul îi laudă („Slugă bună și credin­cioasă.”) și întemeiază un canonfunda­mental pentru lucrareaeclezială („pes­te puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune.”), cuvânt puțin respectat, din păcate⁸, apoi rostește o concluzie ui­mitoare și sublimă: „intră întru bucuria Domnului tău” Nu a spus: intră în oda­ia de ospețe sau: odihnește-te de ostenea­la ta, ci: împărtășește bucuria Mea. Or, bucuria lui Dumnezeu este de a putea în- dumnezei Omul, de a-l aduce să se împăr­tășească de Ființa Sa dumnezeiască, pe cât îi este cu putință: este îndumnezeirea Omului. Iar bucuria este expresia cea mai puternică a vieții. Darul pe care-l dă Dumnezeu celor dintâi, evreii și păgânii care au crezut în Hristos și care au pus în lucrare poruncile Sale, ține de ființă și de viață.

Apoi vine al treilea. El începe prin a învinui și a judeca pe stăpânul său: „te-am știut că ești om aspru, care seceri unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai împrăș­tiat.”. El ia locul lui Dumnezeu. Åži min­te, căci Dumnezeu îi dăduse o sămânță: talantul pe care trebuia să-l cultive (lucru care amintește de Adam și Eva după căde­rea lor: ei nu-și recunosc greșeala, învinu­iesc pe „celălalt” și nu se pocăiesc. Implicit, ei Îl învinuiesc pe Dumnezeu). Åži sfârșeș­te prin ceva groaznic: „... temându-mă [de Tine]”. Sfântul Ilarie comentează cu finețe: „...dintr-un respect temător pentru poruncile vechi, se abținea de a-și folosi libertatea evanghelică: rămăsese la Lege”. Apoi, în cele din urmă, dă înapoi lui Dumnezeu bunul Său, talantul (care apar­ține lui Dumnezeu). Acest lucru ar putea părea moral, dar este culmea păcatului. Aceasta înseamnă, de fapt, nu vreau să lucrez împreună cu Tine, să dau roadă și să Å¢i-o aduc Å¢ie, nu vreau să semăn cu Tine, nu Te iubesc (= Te urăsc). Refuză în deplină libertate darul lui Dumnezeu.

Stăpânul răspunde mai întâi certân- du-l cu asprime: „Slugă vicleană și lene­șă...”, adică neasemănându-se cu Dum­nezeu, Care este bun și lucrează fără încetare. Apoi, fără să arate nedreptatea spuselor sale („știai că secer unde n-am semănat.”⁹; la Sfântul Luca este încă și mai precis: „Din cuvintele tale te voi ju­deca”, adică: iau drept bune cuvintele tale), adaugă ceva pozitiv: „Pentru ce deci n-ai dat banul meu schimbătorilor de bani? Åži eu, venind, l-aș fi luat cu dobândă”. Cuvin­te surprinzătoare: oare Dumnezeu să fie ca un contabil? Desigur că nu! Înțelesul este: dacă nu ai fost în stare să lucrezi tu însuți, trebuia să ceri ajutorul altora, al Bi­sericii (banca, aici, este Biserica, pentru că ea păstrează cu sfințenie comoara cre­dinței și a Tainelor și nimeni nu va putea niciodată să ia de la ea această comoară dumnezeiască¹⁰). Ce lecție pentru noi! Dacă nu suntem în stare să plinim una sau alta dintre poruncile lui Hristos, să ne re­fugiem în Biserică, pentru că, spre deose­bire de noi, ea este capabilă să plinească. Să nu fim centrați asupra nouă înșine, să nu fim susceptibili și orgolioși. Domnul spune din nou cu tărie voința Sa de a ve­dea pe Om dând roade, împreună-lucrând cu El: ceea ce a hotărât se va plini, căci „cuvântul Meu nu se întoarce la Mine fără să dea rod” (Is 55, 11).

Atunci vine sentința cea de pe urmă, care este înfricoșătoare: omul este arun­cat de îngeri în iadul cel veșnic („în în­tunericul cel mai dinafară [ceea ce este străin luminii dumnezeiești], unde va fi plângerea și scrâșnirea dinților”). Cel care nu primește focul iubirii dumneze­iești va cunoaște focul înghețat al iadu­lui celui veșnic. Însă sentința nu se opreș­te aici; Stăpânul adaugă: „Luați deci de la el talantul și dați-l celui ce are zece ta- lanți...” (la fel la Sfântul Luca). Aceasta poate părea nedrept în planul gândirii omenești, dar este cu totul în acord cu simbolistica despre care vorbește Sfântul Ilarie: talantul refuzat de către evreii care au respins pe Hristos este dat de Dumnezeu „celorlalți puțini din Israel” care L-au primit pe Iisus ca Mesia. Acest lucru este drept. Domnul dă mai mult celui care a dat mai multă roadă, pentru că I se aseamănă mai mult și pentru că a lucrat mai mult. Dar „cei ce stăteau de față” (poate fi vorba despre „fiii lui Dumnezeu”, îngerii.) fac această re­marcă Domnului: „acesta are [deja] 10 mine”. E chiar amuzant, s-ar spune că Hristos prevede obiecțiile pe care le-am putea avea noi mai târziu. Rostește atunci un cuvânt tainic, unul dintre cele mai grele din Evanghelie: „Că oricui are i se va da, iar de la cel ce nu are și ceea ce are i se va lua”. Acest cuvânt nu trebuie luat în sens literal, ci în înțelesul lui du­hovnicesc și eclezial, bazându-ne pe sim­bolistica Sfântului Pavel și a Sfântului Ilarie: evreii și păgânii care au crezut în Hristos primesc aceeași plată: îndumne- zeirea. Însă cei dintâi au ceva în plus: au ascultat pe Dumnezeu de 2000 de ani (prin Avraam și Moise) și au plinit Legea. Ei sunt deci „cei dintâi”, fiii întâi născuți, măslin curat și nu altoit (Sfântul Pavel) și sunt pe drept puși la loc de cinste. Ei pri­mesc ceea ce Israelul cel istoric a refuzat: aceasta este după dreptate. Cât despre cuvântul însuși, s-ar putea transcrie ast­fel: se va da celui care a dobândit Duhul Sfânt și va fi în belșug („râuri de apă vie vor izvorî din sânurile sale”, In 7, 38), însă celui care nu a dobândit Duhul Sfânt i   se va lua chiar și ceea ce are, adică ha­rul. Sfârșitul de la Sfântul Luca întărește acest lucru: „Iar pe acei vrăjmași ai mei, care n-au voit să domnesc peste ei, adu- ceți-i aici și tăiați-i în fața mea”.

Domnul prorocește toate nenorociri­le care se vor abate asupra poporului evreu, de la distrugerea Ierusalimului și a Templului de către Titus în 70 și risipirea poporului evreu până la Shoah, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Dumnezeu e bun si drept. Bunătatea Sa însă nu înseamnă că noi nu trebuie să trăim consecințele propriilor noastre fap­te ca să ne putem schimba, dacă dorim aceasta.

Note:

1. Este posibil, și chiar probabil, ca Hristos să fi istorisit de două ori această pildă, cu variante, în locuri diferite și pentru un pu­blic diferit, căci El este SINGUR învăță­torul lui Israel și al întregii omeniri: știa să Se adapteze la cei care-L ascultau.
2. Eshatologia este ceea ce se referă la vre­murile cele de pe urmă (eschatonîn grea­că = ultim, sfârșit), adică la Sfârșitul tim­purilor (și, mai precis, la sfârșitul eonului căderii) și la judecata cea de pe urmă, care va fi universală.
3. Sfântul Ilarie folosește o frumoasă expre­sie: „durata călătoriei este vremea pocăin­ței” (Despre Matei,S.C. N° 258, vol. II, p. 211).
4. Talantul era în același timp o unitate mo­netară (ca euro în zilele noastre) și o mă­sură de metal prețios. Era cea mai mare unitate monetară greacă (asemenea mili­ardului în epoca noastră) și valora 60 de mine sau 6000 de drahme (sau dinari, echivalentul roman). O drahmă (sau un dinar) reprezenta salariul pe o zi al unui muncitor și 300 erau aproximativ un sa­lariu anual. Talantul valora de la 26 la 34 kg de argint pur (și putea merge până la 41 kg). Mina reprezenta 436 g de argint pur. Un singur talant reprezenta o avere; valoarea minei este cu mult inferioară ta­lantului, însă semnificația simbolică este aceeași.
5. Nu mulți dintre Părinții Bisericii au co­mentat pilda Talanților, și practic nici unul pe cea a Minelor. Pentru Talanți, singurii pe care i-am găsit au fost Sfântul Ilarie și Sfântul Ambrozie. De fapt, nu­mai Sfântul Ilarie face o exegeză precisă și coerentă. Ambrozie scrie în același duh, dar pe scurt, cu mai puțină pertinență și claritate.
6. Sfântul Ilarie folosește o frumoasă expre­sie: „A fost găsit în Credință așa cum a fost în Lege” (ibid.,p.211).
7. To Theo charis,în latină Deogratias([să dăm] slavă Domnului) este o formulă foar­te veche de rugăciune creștină. Ea înseam­nă „a trimite înapoi” harul, a da înapoi lui Dumnezeu roadele harului, a-I mulțumi. Ea manifestă prin excelență legătura de înfiere pe care o avem cu Dumnezeu, care este și o legătură de iubire.
8. Această regulă de viață, care e valabilă atât pentru lume, cât și pentru Biserică, este puțin respectată și pusă în practică: se văd adesea mulți oameni mediocri și răi ridi­cați în funcții „pentru a scăpa de ei”, din lașitate sau din calcul, ceea ce provoacă adevărate catastrofe. Am văzut acest lucru adesea în administrație, și din păcate se poate vedea și în Biserică. Această regulă de înțelepciune ar trebui să fie totuși un canon pentru orice hirotonie.
9. Ce spune cel de-al treilea e pe de-a-ntregul neadevărat: Dumnezeu Însuși Se nu­mește pe Sine în Evanghelie „Semănător” în numeroase pilde. Åži când omul adau­gă: „.. .aduni de unde n-ai împrăștiat...”, este de asemenea neadevărat, căci Ioan Botezătorul spune despre Hristos: „... are lopata în mână și va curăța aria Sa și va aduna grâul în jitniță...” (Mt 3, 12). Fin pedagog, Stăpânul nu pune accentul pe greșeală, ci spune: chiar dacă ar fi ade­vărat, ar fi trebuit să dai banii mei zara­filor.
10. Biserica este simbolizată și de casa de oas­peți din pilda Bunului Samaritean, pentru că se îngrijește de rănit în locul lui Hristos.