publicat in Fragmente neodihnite pe 5 Septembrie 2014, 04:19
de-a mă tot ruga
să am milă de mine..
Marius Iordăchioaia, A început
Zis-a un bătrân: satana este împletitor de funii; pe cât îi dai șuvițe, împletește. Iar aceasta o zic despre gânduri. Pe cât le primești, pe atât se înmulțesc și asupra ta se întăresc.
Un frate l-a întrebat pe un bătrân: cum trebuie să alunge mintea gândurile cele rele? Åži i-a răspuns acela: nu poate de la sine nicidecum să facă aceasta, căci nu are o putere ca aceasta. Ci când năpădesc asupra sufletului, îndată trebuie să alerge cu rugăciune către Cel ce l-a făcut pe el și Acela le topește ca ceara.
Patericul egiptean, XXV,67-68
Întreaga biserică, cu arhitectura, frescele și mozaicurile sale, constituie o imensă icoană care este în spațiu ceea ce este desfășurarea liturgică pentru timp: „cerul pe pământ”, manifestarea divino-umanității în care corpul hărăzit morții se preschimbă în corporalitate duhovnicească.
Icoana nu este deci un element decorativ, nici numai o ilustrație a Scripturii. Ea este parte integrantă a liturghiei și constituie, cum a scris Leonid Uspensky, „un mijloc de a cunoaște pe Dumnezeu și de a se uni cu El”. Icoana face posibilă cunoașterea lui Dumnezeu prin intermediul frumosului.
Dumnezeu, în fond, nu s-a făcut doar auzit; El s-a făcut văzut, s-a făcut chip, iar icoana prin excelență este cea a Crucii. „Pentru că Nevăzutul îmbrăcându-se în trup s-a făcut văzut, de aceea reprezentăm asemănarea Celui ce s-a arătat” (Sf. Ioan Damaschin). Icoana nu arată doar pe Dumnezeu Care S-a făcut Om ci și pe omul care s-a făcut Dumnezeu. Icoana înfățișează o prezență personală, ea sugerează adevăratul chip al omului, chipul său veșnic, această a treia frumusețe la care suntem chemați. Locul său este comuniunea.
Lumina dintr-o icoană nu provine din- tr-un focar precis. Ea este peste tot, fără a proiecta umbră, sau mai degrabă ea este totdeauna interioară, totul este însorit interior. Iconografii numesc lumină fondul însuși al icoanei, ca simbol al lui Dumnezeu „totul în toate”. Adesea perspectiva este inversată. Liniile nu converg către „un punct de fugă”, semn al spațiului decăzut care separă si întemnițează, ele se dilată în lumină „din slavă în slavă”. Sfinții deschid acest spațiu îndumnezeit, venind la noi din infinit, aproape întotdeauna reprezentați din față - profilul ar fi deja absență.
În acest context, chipul este reprezentat după cea mai mare asemănare personală, dar împăcat, întregit, iluminat de duhul. Buze fine si curate, urechi reduse, interiorizate, totul urcă spre ochi imensi, plini de gravitate si blândețe - omul sfințit devine „în întregime privire”, spune Sf. Macarie, si spre înțelepciunea frunții dilatate.
Olivier Clement, Întrebări asupra omului
Dacă nu iubim pe fratele, harul lui Dumnezeu nu vine în suflet. Harul vine de la iubirea pentru fratele si se păstrează prin iubirea pentru fratele.
Sf. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei