Prăznuind Schimbarea la Faţă a Domnului, suntem datori să ne însuşim însemnătatea ei şi să dăm chip în noi în­ţelesului ei. Nu pentru Sine Însuşi a ară­tat Domnul, prin Schimbarea la Faţă, sla­va Dumnezeirii Sale în omenitate, ca Cel slăvit dinainte de veci. El a vrut să arate la ce slavă înalţă El în Sine firea omenească, iar prin aceasta pe orice om: slava Schimbării Lui la Faţă este slava noastră în Domnul Iisus Hristos. El parcă ne-ar spune: „Iată cum o să fiţi!".

Adevărat e cuvântul Domnului! Fără îndoială, aşa sunt meniţi să fie toţi cei ce cred în numele Lui – însă aşa ne vom ară­ta de-abia după cea de-a Doua Venire a lui Hristos, după învierea tuturor şi după re- orânduirea a toate; ne vom arăta când vom fi vrednici de aceasta. Acum se pune în­trebarea: cum să ne facem vrednici de asta?! Trebuie să ne schimbăm la faţă lă­untric în această viaţă, ca în cea viitoare să primim slava în care a arătat Domnul omenitatea Sa când S-a schimbat la faţă. Iată spre ce trebuie, prin urmare, să se în­drepte toată grija noastră: să ne zidim după omul lăuntric (Rm. 7, 22), schimbându-ne la faţă în el din slavă în slavă de la Domnul Duhului (II Cor. 3, 18).

După cum ştiţi, este în noi un om lă­untric, omul cel tainic al inimii. Aţi ascul­tat cum zice Apostolul Pavel: „Mă rog să vă întăriţi în omul lăuntric prin Duhul lui Dumnezeu” (v. Efes. 3, 16). Tocmai pe acest om lăuntric îl vom înălţa din slavă în slavă.

Fiţi sfinţi, zice Domnul, precum Eu sunt sfânt (I Petr. 1, 16). Şi aici nu este ni­mic de prisos şi exagerat, pentru că noi suntem după chipul Celui ce ne-a zidit. Chipul acesta a fost stricat prin cădere. El trebuie refăcut. Cum? La fel cum refac pictorii tablourile stricate. Ei ghicesc for­mele părţilor, găsesc culorile potrivite, aşa cum erau în original, şi refac astfel, parte după parte, întreg tabloul, după cum era acesta la început. Trebuie să refacem dis­poziţiile cele bune, potrivnice patimilor. Astfel, să stingem mânia şi să primim în noi blândeţea, să înăbuşim egoismul şi să refacem dragostea, să alungăm invidia şi să ne întărim în împărtăşirea de bucuria aproapelui, să încetăm a mai osândi şi să lăudăm, să nu ne mai însuşim cele necu­venite, ci să dăm, şi aşa mai departe. Astfel, dezrădăcinând patimă după patimă şi înrădăcinând virtute după virtute, ne vom întoarce la curăţia dintâi; dezbrăcându-ne de omul cel vechi, ne vom îmbrăca în cel nou, care este zidit după chipul lui Dumnezeu, întru dreptate şi întru cuvio- şia adevărului (v. Efes. 4, 22, 24), ne vom îmbrăca în Hristos, umblând întru înno­irea vieţii (v. Rm. 6, 4).

Lumina adevărului şi curăţia sfinţeni­ei şi a despătimirii sunt cele două laturi ale schimbării noastre la faţă lăuntrice. Nu o putem împlini singuri nici pe una, nici pe cealaltă. De aceea ni s-a făgăduit şi ni se dă harul Dumnezeieştilor şi Sfintelor Taine. Scânteia lui este pusă prin Sfântul Botez. Focul lui este hrănit toată viaţa prin Sfânta Pocăinţă şi Împărtăşanie, iar de în­teţit este înteţit prin împărtăşirea de toa­te rânduielile rugătoare şi sfinţitoare ale Bisericii, fiind de trebuinţă credinţa şi fap­tele cele bune. Atunci când scânteia, că­zând într-o materie care se aprinde cu uşu­rinţă, este înteţită de vânt, ea se preface grabnic în flacără. Şi în noi, atunci când scânteia harului, pe care am primit-o la Botez şi este nutrită prin pocăinţă şi Împărtăşanie, este înteţită prin ostenelile în cucernicie şi în bine, ea luminează nu numai înlăuntrul nostru, ci şi în afară.

„Foc, zice Domnul, am venit să aprind pe pământ, şi cât aş dori să se aprindă mai curând!”

Acest foc este focul harului Atotsfântului Duh, Care S-a pogorât în chipul limbilor de foc şi aprinde foc du­hovnicesc în inimile celor ce Îl primesc. Voi ştiţi că aşa este. Şi să aveţi râvnă pen­tru păstrarea şi înteţirea acestui foc. Când în om este acest foc, nici o osteneală nu este grea şi totul se face lesne. El aduce pace, curăţie şi putere, şi este acelaşi lucru ca aripile la păsări. Cu aripile sale, pasărea se înalţă în văzduh, iar în noi focul haric ne smulge de la cele pământeşti la cele de Sus, şi nu numai cu gândul, ci şi cu lucrul ne înal­ţă la desăvârşirea dumnezeiască. Focul, topind minereul impur, extrage din el metalul nobil în stare pură: aşa şi focul Duhului curăţă firea noastră cea necurată. Mai mult: el se uneşte cu noi. Metalul nobil, introdus în cupru, îi adaugă acestuia din urmă sunetul său, foarte curat şi foarte plăcut: aşa şi harul, unindu-se cu duhul nostru, îi împărtăşeş­te curăţia sa cea dumnezeiască, atât conştientizată lăuntric, cât si vădită în afară.

Iată mijlocul de a ne schimba la faţă! Să ne însuşim dogmele credinţei şi să hrănim cu ele mintea noastră; să dezrădăcinăm patimile şi să înrădăcinăm dispoziţiile cele bune, iar în primul rând să înteţim în noi harul prin mijloacele harice care sunt cuprin­se în Biserică. Aşa va vedea şi aşa se va schimba la faţă omul nostru lăuntric, tainic.

Domnul să vă ajute să fiţi în aşa fel, încât schimbându-vă la faţă aici să vă învredni­ciţi a intra în slava Lui în veacul ce va să fie. Amin!

Sf. Teofan Zăvorâtul