Hoțul de vieți

publicat in Pagina copiilor pe 9 Iunie 2014, 14:52

– Scoală-te, Iuliu, e vremea să mer­gem la biserică, spuseră părinții.
– Nu pot să mă scol, sunt obosit.
– Scoală-te, că mai e puțin și începe slujba.
– Nu am fost și ieri? Ce, dacă ar fi ți­nut Crăciunul o săptămână, trebuia să merg zilnic la biserică? Nu mai merg, duceți-vă voi.
– Am spus să te scoli. Te îmbraci și mergem, spuse tatăl autoritar.
– Ar fi trebuit să nu vă las aseară să stați atât la televizor, interveni mama. Acum lasă-l, nu îl ducem cu forța. Vino când te trezești, noi plecăm, spuse mama...

...

Când băiatul se trezi, era aproape seară... Sări repede din pat, fugi în sufra­gerie, dar casa era goală. Afară ningea cu fulgi mari. „Unde sunt părinții? De ce nu s-au întors până acum?” Puse mâna pe telefon, ca să îi sune pe mobil, dar te­lefonul nu avea ton. Se îmbrăcă repede, își puse cizmele și ieși pe ușă. Nu avu răbdare să aștepte liftul, coborî scările în fugă și ieși din bloc. Se îndreptă spre biserică. Mai avea puțin de mers, când se opri brusc. Trebuia să treacă pe lân­gă școală. Dar școala nu mai era... În lo­cul ei se afla o groapă mare, plină de no­roi înghețat.

Un trecător în vârstă se apropia, mer­gând încet ca să nu alunece. Băiatul îl în­trebă:

– Nu vă supărați, știți cumva ce s-a întâmplat cu școala? E școala mea, e școala unde învăț...

Nu primi nici un răspuns. „O fi surd...”, se gândi Iuliu. Din direcție in­versă se apropiau doi tineri, ținându-se de mână. Băiatul se îndreptă spre ei.

– Åžtiți cumva ce e aici? Ce s-a întâm­plat cu școala? Săptămâna trecută era aici...

Tinerii trecură pe lângă băiat fără să îi dea nicio importanță.

– Hei, ce e cu voi, ați asurzit? Nu mă mai aude nimeni? strigă băiatul, luând-o la fugă spre biserică.

În câteva secunde, însă, se opri. Gardul bisericii era la locul lui... Copacii din fața bisericii la locul lor... Dar în lo­cul bisericii, o altă groapă. La fel de ciu­dată ca aceea de pe locul școlii. Copilul se sperie. O luă la fugă spre casă. Ajunse repede în bloc. Sună la parter, la ușa apar­tamentului în care locuia colegul lui de bancă. Nu îi răspunse nimeni. Luă liftul și urcă la ultimul etaj, unde locuiau doi

frați gemeni, cei mai buni prieteni ai lui. Soneria era defectă. Bătu la usă, dar de­geaba. Bătu si mai tare, fără niciun re­zultat. Începu să lovească usa cu picioa­rele, asteptând ca măcar vreun vecin să deschidă si să îl întrebe de ce face gălă­gie. Dar, desi picioarele îl dureau de câte lovituri dăduse în usă, nimeni nu părea deranjat de zgomot.

Copilul coborî scările până la etajul la care locuia. Tocmai intrau în lift veci­nii, doi tineri căsătoriți de curând.

– Stați o clipă, vă rog, strigă Iulian.

Dar ei intrară în lift si liftul coborî spre

parter. Copilul intră în apartament. Auzi zgomot în sufragerie. Se repezi acolo. Biblioteca era la locul ei, dar multe cărți lipseau. Nu îsi dădea seama de unde se auzea zgomotul. Se uită pe geam, spre lo­curile în care de obicei vedea scoala si, în depărtare, crucea de pe biserică. Acum nu mai vedea nimic acolo... Iesi pe hol, si iarăsi auzi zgomotul. Când se întoarse în sufragerie, observă că si mai multe cărți lipseau din raft. Se trânti mirat în fotoliu, să vadă ce se întâmplă. Nu se mai auzea niciun zgomot. La un moment dat, în­chise ochii. Auzi iar zgomotul acela, asa că întredeschise ochii si văzu cum o mână mare iesea din televizor si strângea cărți­le din bibliotecă. Băiatul era foarte atent la ce vedea. Biblioteca era acum goală. Mâna televizorului iesi din nou si se în­dreptă spre peretele mare al sufrageriei.

– Nu, icoana nu, strigă Iulian, dar mâna însfăcă repede icoana si o trase înăuntrul televizorului.

Copilul fugi în camera lui. Åži de aco­lo lipsea o icoană. Se aseză în genunchi si se rugă cu inima plină de tristețe:

– Doamne, ajută-mă, nu mă lăsa...

Spuse rugăciuni până când somnul îl birui. Se trânti atunci în pat, descum­pănit.

Dimineața nu mai voia să deschidă ochii. Îi era frică. Se apucă să cânte co­linde, ca să îi treacă frica... Dar nu apu­că să termine primul colind, că auzi, ca prin vis, usa deschizându-se... Copilul se frecă la ochi si văzu, pe perete, icoa­na din cameră. Icoana lui, icoană pe care o  avea de când era mic, era la locul ei.

– Azi ai fost mai harnic, te-ai sculat singur, îi zise tatăl.
– M-am bucurat mult auzindu-te cum colinzi... Credeam că iar o să tra­gem de tine să vii la biserică, spuse mama.

Iulian era foarte emoționat. Îsi privi părinții fără să spună nimic. Apoi se duse în sufragerie. Icoana era la locul ei, căr­țile la locul lor. Se uită pe geam si văzu si scoala, si crucea de pe biserică. Inima îi era plină de bucurie...

– Mă mir că te-ai sculat singur, după ce aseară ai stat atât la televizor cu tai- că-tu, zise mama, cu o voce mustrătoa­re. Televizorul ăsta vă mănâncă timpul, si ție, si lui... De asta ai si avut notele as­tea slabe în ultima vreme...
– Iartă-mă, mamă, spuse Iulian, iar- tă-mă. O să vezi că n-o să mai fie asa. Ai dreptate, televizorul mi-a furat timpul, mi-a furat prietenii, mi-a furat cărțile...

Bine că nu v-a furat și pe voi, nu-i așa? Mă gândeam eu să nu vin azi la biserică, că e un film pentru copii la televizor exact în timpul slujbei.

– Normal că atunci, când să pună ei filmele pentru copii, dacă nu atunci? Ca să stați toți acasă și bise­rica să fie plină doar cu oameni mari..., spuse mama, oftând.
– Dar o să vin, cum să nu vin?... Bine că nu L-am pierdut de tot pe Dumnezeu... Că, dacă Îl pierdeam pe Dumnezeu și vă pierdeam și pe voi, pierdeam totul... Uite, o să în­cerc ca, în anul care vine, să mă uit cât mai puțin la televizor.
– Să te cred? întrebă mama.
– Să mă crezi. Nu vreau să-l mai las pe hoțul ăsta să îmi fure tim­pul...

(www.danionvasile.ro)

NU UITATI:

În ziua de azi, cel rău a devenit tot mai priceput la a înșela oamenii – e în pas cu moda, cu noile descoperiri (tele­vizor, internet, telefon, nintendo, Wii, PS etc.). Åžtie să prezinte totul foarte ademenitor, oferind alternative pentru timpul ce ar trebui să-l dedicăm Mântuitorului nostru. Dar noi știm că putem alege! Așadar, ochii larg deschiși, ca să nu cădem în capcana lui! Åži, mai ales, învățați din pățaniile altora!

JOCURI

URÅžII LA PESCUIT:

Se formează două echipe egale ca nu­măr, unii sunt peștii, iar ceilalți ursii. Ursii se țin de mână și formează o plasă. Peștii încearcă să nu intre în această plasă, iar urșii încearcă să-i prindă, fără să-și dea drumul la mâini. Fiecare pește atins de plasa urșilor este eliminat din joc sau se adaugă la plasa acestora.

DANS PRINTRE STICLE:

Se aranjează 10 sticle într-un rând, lăsând între ele o distanță de lungimea unei sticle. Provocarea este: cine poate să parcurgă rândul de sticle fără să răs­toarne nici una? Cine dorește să încerce, este lăsat mai întâi să treacă printre sti­cle fără a fi legat la ochi. După ce a fă­cut această probă, este legat la ochi. Pe furiș, cineva îndepărtează sticlele. Hazul va fi foarte mare, pentru că temerarul va executa un adevărat dans, balansându-se în toate direcțiile, de teamă să nu răstoarne sticlele care oricum nu mai există (proba se mai poate face și cu 3-4 participanți simultan).