Despre dreptatea lui Dumnezeu

Cunoscutul proverb „Ce ţie nu-ţi pla­ce, altuia nu-i face” redă pe scurt esenţialul poruncii Mântuitorului: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, întrucât această poruncă mai presupune, printre al­tele, şi acest aspect: de a nu-i face nedrep­tate aproapelui, de a-i recunoaşte dreptul şi a-l respecta, de a-l trata în mod echitabil. Să fac nedreptate propriei persoane este un lucru contrar firii, adică un lucru nefiresc, atunci la fel de nefiresc sau contrar firii este şi a face nedreptate aproapelui.

Făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, era firesc ca acest sentiment al dreptăţii să fie sădit şi în fiinţa noastră, altfel cum l-am putea explica? „Dumnezeu drept fiind, spune Părintele Stăniloae, ne cere şi nouă să fim drepţi în relaţiile cu aproapele”¹: „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine. Şi ce alt­ceva cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit înaintea Dumnezeului tău?”².

Fiecare dintre noi doreşte să se ia în considerare ceea ce i se cuvine, în mod just, pe drept, echitabil. „Nenorocirea e că însă că oamenii au schimonosit si au instrumentalizat si dreptatea, si iubirea, ca pe atâtea altele, manipulându-le în niş­te semnificaţii îndepărtate de intenţia lor elementară. O dreptate fără iubire duce la talibanism, iar o iubire fără dreptate este telenovelă. Atât dreptatea, cât şi iubirea se regăsesc în forma lor pură pe Cruce”³. Fără o minimă curăţire de patimi, nimeni nu este capabil să-l iubească pe aproape­le ca pe sine însuşi, deci cu atât mai puţin este capabil să se comporte în mod echi­tabil faţă de el, întrucât „patima este ex­presia unui egoism, care vrea să facă toa­te lucrurile să graviteze în jurul său, iar când are nevoie şi de persoana umană pen­tru a se satisface, o reduce şi pe aceasta tot la caracterul de obiect, sau vede şi folo­seşte din ea numai latura de obiect, scă- pându-i adâncurile indefinite ascunse în latura de subiect. Şi precum iubirea leagă pe oameni, aşa patimile destramă legătu­rile dintre ei. Ele sunt fermentul dezordi­nii lăuntrice şi interpersonale. Ele sunt zi­dul îngroşat pus între noi şi Dumnezeu”⁴. Astfel, dreptatea lui Dumnezeu se face în funcţie de libertatea noastră: de a alege binele sau răul, lumina sau întunericul⁵. Cuvântul Mântuitorului: „Prietene, nu-ţi fac nedreptate”⁶ ni se adresează nouă, tu­turor. Alegerile ne aparţin. Iar dacă tot răul Dumnezeu face în aşa fel încât îl întoarce în bine, spre folosul nostru, este pentru că El doreşte ca tot omul să se mântuias­că şi la cunoştinţa adevărului să vină: ast­fel, cei buni să se facă şi mai buni, iar cei răi să se înţelepţească. „O altă taină a lui Dumnezeu, mai spunea Părintele Arsenie Boca, mai este şi aceea că Dumnezeu nu pedepseşte toată răutatea tuturor aici şi numaidecât, precum nici nu slăveşte bu­nătatea tuturor aici şi numaidecât. Că dacă ar face aşa, atunci oamenii ar face binele de frică, mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei”⁷.

„Şi nimeni să nu întreacă măsura şi să nu nedreptăţească pe fratele său în aceas­tă privinţă, căci Domnul este răzbunător pentru toate acestea, după cum v-am şi spus mai înainte şi v-am dat mărturie”⁸.

Nu există decât o singură Cale, „strâm­tă”, de altfel. Tot cel care zăboveşte pe aiu­rea, care se complace în starea în care se află şi nu doreşte să se angajeze pe Cale nu face decât să amâne întoarcerea. Nimeni nu are la îndemână o cale mai uşoară sau mai comodă. Toţi avem o cruce de pur­tat, pe măsură, nici mai mult, nici mai pu­ţin decât ce poate fiecare dintre noi să ducă. Părintele Ghelasie spunea că toţi ne naştem cu o menire hristică. „Copiii, ara­tă Părintele Ghelasie, au menirea şi darul de la Dumnezeu spre a curăţi şi sfinţi me­morialul moştenit sau dobândit de la pă­rinţi, prin mijlocirea Sfintelor Taine ale Bisericii”⁹. Cred că nu puţini sunt părin­ţii care au venit la credinţă datorită copi­ilor lor. E prea puţin probabil ca Dumnezeu să ne fi trimis pe pământ fără nici un fel de menire, doar aşa, în vacanţă. Iar meni­rea fiecăruia dintre noi aş zice că în pri­mul rând aceasta este: să fim lumină ce­lor din jur: „Voi sunteţi lumina lumii”, ca astfel, „văzând ei faptele voastre cele bune, să slăvească pe Dumnezeul Cel din ceruri”. Orice încercare de a merge pe Cale, de a umbla în lu­mina lui Hristos, presupune efort şi angajare. Mai presupune o via­ţă jertfelnică ce asumă prin dra­gostea sa şi pe cei care au lucrat mai puţin sau poate chiar deloc. Care mamă îşi poate închipui ra­iul fără fiul ei, sau care fiu îşi poa­te închipui raiul fără părinţii sau fraţii săi, sau fără prietenii dragi? Cineva trebuie să se jertfească, să facă un plus de sfinţenie pen­tru cel care nu face, şi aceasta nu din silă, ci din dragoste. Iată de ce unii dintre noi duc poate mai mult în viaţa aceas­ta decât alţii¹⁰. Orice surplus, acel „nu cred că me­rit acest lucru”, „nu este drept să mi se întâmple una ca aceasta”¹¹, asumat în Dumnezeu, ne dă îndrăz­neală înaintea Lui, făcându-se leagăn de odihnă şi de binecuvântare pentru toţi aceia pe care fiecare dintre noi îi purtăm în inimile şi în rugăciunile noas­tre. Cine iubeşte mai mult se jertfeşte mai mult, fără să stea să chibzuiască la meritul sau lipsa de merit a acelei persoane: „Lucrurile cu neputinţă de pri­ceput şi de cuprins le poate face numai dragostea. Ceea ce nu ai face pentru nici un preţ din lume eşti în stare să faci, fără să aştepţi nimic în schimb, când ai o adevărată iubire. Când eşti părinte adevărat, eşti în stare să veghezi zile şi nopţi în şir la un căpătâi preaiubit, chinuit de febră. Când eşti fiu adevărat, eşti în stare de o ascultare desăvârşită, de o recunoş­tinţă nemărginită şi de-o iubire totdeauna îndato­ritoare şi respectuoasă. Când eşti soţ adevărat, eşti în stare să-ţi dai picătură cu picătură sângele şi via­ţa ta pentru a o salva pe a soţiei, eşti în stare să în­duri orice, măcar pentru o nădejde”¹².

Dumnezeu răsplăteşte fiecăruia după faptele sau jertfa sa şi nu rămâne dator faţă de nimeni cu nimic: „Şi ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da”¹³. Ceea ce nu putem înţelege acum cu min­tea noastră omenească trebuie asumat prin credin­ţă în Dumnezeu, ştiind că El nu Se abate niciodată de la dreptatea Sa: „Dumnezeu cel drept în rapor­turile personale treimice nu poate să nu fie drept şi în raport cu creaturile Sale”¹⁴. Dacă Dumnezeu n-ar fi drept, n-ar mai fi Dumnezeu. În plus, Dumnezeu nu doreşte ca omul să-şi facă singur dreptate: „A Mea este răzbunarea. Eu voi răsplăti, zice Domnul”¹⁵. Şi aceasta pentru că omul, pătimaş fiind, nu urmă­reşte decât să se răzbune şi atât. Însă Dumnezeu ştim că nu doreşte moartea păcătosului, ci ca acesta să se-ntoarcă si să fie viu: „Dacă dreptul se va abate de la dreptatea sa si va începe să facă nelegiuire, va muri pentru aceasta. De ase­menea, dacă nelegiuitul s-a întors de la ne­legiuirea sa si a început să facă judecată si dreptate, pentru aceasta el va trăi... Eu vă voi judeca pe voi, casa lui Israel, si voi ju­deca pe fiecare după purtările lui”¹⁶.

Şi dacă ar fi să ne întrebăm de ce to­tuşi Dumnezeu încă mai îngăduie ca lu­mea să existe în continuare, cu toate ne­dreptăţile care există în ea, un răspuns în acest sens îl aflăm la Părintele Stăniloae: „Când lumea îsi va fi împlinit rostul con­form planului lui Dumnezeu, atunci va veni sfârsitul. Şi care este acel plan al lui Dumnezeu? Atât Sf. Maxim Mărturisitorul, cât si Sf. Simeon Noul Teolog spun că în­tâi trebuie să se împlinească lumea de Sus si apoi va veni sfârsitul; iar lumea de Sus se va împlini când toate mădularele se vor strânge în jurul Capului Hristos, ca să fie Trupul lui Hristos complet. Iar pentru a se întregi Trupul lui Hristos, trebuie ca mai întâi acestia să se nască pe pământ. Căci se află azi mulţi în lume care nu cred, dar vor crede în Hristos, mulţi păcătosi si risipitori care se vor pocăi si mulţi neas­cultători care vor asculta. Şi încă mulţi care se vor naste si vor bineplăcea lui Dumnezeu”¹⁷. Deci, asa cum si noi am fost asteptaţi să ne nastem, să găsim Calea si să mergem pe ea, asa Dumnezeu îi asteap- tă si pe toţi cei care El stie că se vor alipi ca mădulare la Trupul Său.

„Credincios este Dumnezeu si nu este întru El nedreptate. Daţi slavă Dumnezeului nostru! El este tăria; desăvârsite sunt lucru­rile Lui, căci toate căile Lui drepte sunt. Credincios este Dumnezeu si nu este întru El nedreptate; drept si adevărat este El”.¹⁸

Note: