Despre diferitele chipuri de a ne purta crucea (VI)

Cititorul să Å£ină seamă de aceasta ÅŸi să înÅ£eleagă că cele ce urmează sunt o aten­Å£ionare.Scrisă cu inima strânsă de mâhni­re, dar în acelaÅŸi timp plină de nădejde în mila fără de sfârÅŸit a Dumnezeului nos­tru. Numai El ÅŸtie cum să rânduiască.

„Luptătorul” nostru, care dădea la în­ceput mărturia unei mari credinÅ£e, a fost prins în cursă în confruntarea cu boala. Una dintre cunoÅŸtinÅ£ele sale avusese un accident de muncă ÅŸi se tânguia zi ÅŸi noap­te. Nemaiputând să suporte, el a căutat o scăpare: hotărî astfel să ignore toate sufe­rinÅ£ele fizice, de la cea mai mică până la cea mai mare, ÅŸi începu să practice gândi­rea pozitivă, ca pe o dogmă, în viaÅ£a de zi cu zi.

Desigur, atitudinea creÅŸtinului trebu­ie să fie pozitivă; este esenÅ£ial să credem în tot ce e bun, ÅŸi mai cu seamă în bună­tatea lui Dumnezeu. Dar în situaÅ£ia de faÅ£ă, această atitudine ÅŸi acest temei de credin­Å£ă au fost deviate în chip primejdios, fără ca persoana în cauză să-ÅŸi dea măcar sea­ma.

A fost cumplit mai întâi pentru per­soana cu care locuia, căci era un fel de ne­gare a suferinÅ£elor – reale – ale acesteia. Apoi, această decizie tiranică s-a extins asupra tuturor celor care aveau probleme de sănătate. Åži astfel, fără să bage de sea­mă, luptătorul nostru îi rănea pe aceÅŸtia prin ceea ce putea să pară o lipsă de înÅ£e­legere, ba chiar de milă.

Când una din convingerile noastre ne duce la o astfel de nepăsare faÅ£ă de aproa­pele nostru, este semn că trebuie s-o le­pădăm de îndată.

Cât despre adeptul gândirii pozitive, el o folosea din ce în ce mai mult ca pe o armă cu care îndepărta sau biruia năvălirile ori­cărui fel de rău. Întărit în convingerea sa, el credea – aÅŸa cum, din păcate, o facem mulÅ£i dintre noi – că acest fel de gândire era de folos ÅŸi pentru ceilalÅ£i, ÅŸi că ea era ca­lea către eliberarea de tot ce este negativ în existenÅ£a noastră. Dacă i se întâmpla să fie lovit de boală, el îi nesocotea semnele sau aÅŸtepta până în ultima clipă ca să trateze o infecÅ£ie. Da, trebuia până la urmă să mear­gă la doctor ÅŸi să accepte un tratament, dar fără să-i dea vreo importanÅ£ă ÅŸi oprindu-l de îndată ce se putea, ba chiar întrerupându-l, căci gândirea pozitivă rămânea reme­diul prin excelenÅ£ă.

PuÅ£in câte puÅ£in, fără să-ÅŸi dea seama, ÅŸi-a pus toată credinÅ£a în ea, fiindcă îl fă­cea să se simtă invulnerabil. Unde se du­sese ceea ce Sfântul Pavel numeÅŸte scutul credinÅ£ei,singurul adevărat, care este CredinÅ£a în Hristos? Oare Hristos a fugit de suferinÅ£ă? El ne-a arătat calea de urmat, punându-Åži toată credinÅ£a în iubirea Tatălui ÅŸi primind să pătimească după ce a spus: „Dacă este cu putinÅ£ă să treacă de la Mine paharul acesta... dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”. „Să luăm aminte”, cum spune mereu slujitorul la Sfânta Liturghie: nimeni nu iubeÅŸte suferinÅ£a ÅŸi, dacă suntem sinceri, să recunoaÅŸtem că încercăm s-o evităm. „Să nu căutăm sufe­rinÅ£a, dar dacă ea vine, să nu o respingem” (Arhim. Sofronie). DistincÅ£ia e subtilă, căci unii vor spune atunci că nu trebuie să ne îngrijim sau să luăm me­dicamente pentru calmarea du­rerii. Să ne păstrăm bunul-simÅ£ ÅŸi să ne rugăm să avem discer­nământ.

Una dintre aplicaÅ£iile gândirii pozitivea luptătorului nos­tru, ca să revenim la el, consta, din ce în ce mai mult, în um­plerea vieÅ£ii cu nenumărate ocupaÅ£ii – menite, multe din­tre ele, să le slujească celorlalÅ£i sau să le facă plăcere, lucru care constituia o motivaÅ£ie puter­nică pentru firea lui generoa­să. Dar avea el să reziste, oare, la ceea ce-i impunea trupului său, fără să Å£ină seama de limi­tele lui?

Mergea mult pe bicicletă. Într-o zi i-a apărut o vânătaie pe picior, cu o umflătură. N-a băgat-o în seamă. A început să-l doară ÅŸi să ia proporÅ£ii. Din nou a tratat-o cu dispreÅ£. Ca ÅŸi cum n-ar fi existat. Săptămânile au trecut ÅŸi starea i s-a înrăutăÅ£it. Foarte alar­mat, un prieten în care avea încredere de­plină l-a convins să meargă la doctor.

Când i s-a dat verdictul, era prea târ­ziu. Tumoare malignă. Echipa medicală nu l-a cruÅ£at: dată fiind gravitatea cance­rului, nu mai erau multe speranÅ£e; doar câteva luni de trăit. Aveau să facă tot po­sibilul, dar trebuiau totuÅŸi anunÅ£aÅ£i cei apropiaÅ£i.

A început atunci lupta cea mai crân­cenă, nu atât împotriva acelui vierme ro­zător care îi atacase trupul, cât pentru păs­trarea credinÅ£ei sale – rătăcite – în gândirea pozitivă.Fără să vrea, în orbirea lui, aceas­ta i-a făcut mai rău decât cancerul însuÅŸi, căci era lupta celui care uitase de credin­Å£a creÅŸtină. Se agăÅ£a cu disperare de iluzia sa precum naufragiatul de barca de salva­re – care, mai devreme sau mai târziu, avea să se scufunde ÅŸi să-l tragă după ea.

S-a supus ÅŸirului de terapii specifice pentru cancer. A fost eroic în bravura sa ÅŸi neînduplecat în refuzul categoric de a fi aju­tat ÅŸi însoÅ£it de prieteni în diversele pere­grinări impuse de tratament. Singur, ÅŸi din ce în ce mai îndârjit în această nenorocire care nu dădea înapoi în faÅ£a gândirii pozi­tive, persista în încredinÅ£area lui.

Plămânii i-au fost prinÅŸi. Apoi a trăit ex­perienÅ£a groaznică a amputării piciorului atins. Din nou, curajul lui a fost exemplar, ca ÅŸi zelul cu care a urmat recuperarea ÅŸi adaptarea cu un picior artificial. Voia să creadă, ca mulÅ£i dintre noi, într-o „urma­re”. Åži-a dat ultima suflare la spital, la câte­va luni după aceea, în chinuri cumplite.

VrăjmaÅŸul, tatăl minciunii, care înce­pe cu jumătăÅ£i de adevăr ÅŸi merge mai de­parte strâmbând adevărul însuÅŸi, îl arun­case într-o negare totală a realităÅ£ii, pentru ca, la sfârÅŸit, să facă din el chiar victima acestei negări: bolnavul a mers până aco­lo încât le-a interzis celor apropiaÅ£i nu nu­mai să anunÅ£e moartea lui, ci chiar ÅŸi să dezvăluie locul unde îÅŸi avea mormântul. Astfel, a mers până la capăt cu credinÅ£a sa, refuzând să vadă ceea ce nu era pozitiv, după părerea lui, adică realitatea însăÅŸi – moartea însăÅŸi. Uitând că această moarte a fost călcată prin moartea Celui în Care nu e nimic care să nu fie pozitiv!

Nu dorim să facem supoziÅ£ii în privin­Å£a stării bolnavului nostru în momentul plecării din această lume. Åžtim că ÅŸi-a băut cupa până la fund ÅŸi că Hristos este întot­deauna prezent în suferinÅ£a noastră, cu atât mai mult când aceasta e crâncenă. Åži ÅŸtim ÅŸi că milostivirea Sa este mai mare decât toate neroziile noastre, dacă voim să o primim.

În concluzie, iată însuÅŸi cuvântul sta­reÅ£ului de care aminteam în introducere: „Este o minciună să credem în «ceea ce ne face bine». Dovada este smerenia. Ea constituie realismul; realismul duhovni­cesc, care are două «nivele»: faÅ£ă de sine însuÅŸi ÅŸi faÅ£ă de Dumnezeu, ÅŸi care cores­punde în chip desăvârÅŸit cuvântului Sfântului Siluan¹. Acesta vrea să spună: «Oricare ar fi realitatea în care ne aflăm, nu trebuie să deznădăjduim, căci Cel Atotputernic este Iubire! Pe când «a gân­di pozitiv» poate să ne facă să ne trezim «cu capul în apă» când această gândire nu corespunde realităÅ£ii. Gândirea pozi­tivă este un idol ÅŸi ne împiedică să trăim Crucea dătătoare de viaÅ£ă.

Gândirea pozitivă este străduinÅ£a de a evita răul în mod artificial,prin gândirea în mod arbitrarla ceea ce am dori să ve­dem, să trăim – wishful thinking².Crucea înseamnă primirea în mod realista realită­Å£ii, aÅŸa cum este ea, cu credinÅ£a într-Unul Dumnezeu, fără voia Căruia acestea nu ar putea să se întâmple, care este deci Provi­denÅ£ă ÅŸi care, oricum ar fi, reprezintă până la urmă biruinÅ£a VieÅ£ii. Cea dintâi este că­utarea unei căi de scăpare, iar cealaltă cre­dinÅ£a într-o ProvidenÅ£ă atotputernică ÅŸi plină de iubire. Prima – o plăsmuire ome­nească – se opune în mod naturalgândi­rii credinÅ£ei. Gândirea însăÅŸi a Crucii... dătătoare de viaÅ£ăeste paradoxală, dar este realitatea. Fie ca Domnul să ne dea cre­dinÅ£a. pe cea adevărată!”. Amin.

Să fim conÅŸtienÅ£i că fiecare dintre noi poate rătăci în orice clipă ÅŸi îÅŸi poate face unul sau mai mulÅ£i idoli. Să ne pocăim pen­tru orice fel de idolatrie ÅŸi îi vom ajuta ÅŸi pe cei care îi sunt victime inconÅŸtiente.

În lumina cuvântului citat mai sus, în­Å£elegem cum s-a lăsat, în mod subtil, prins în cursă adeptul gândirii pozitive. Din ne­ÅŸtiinÅ£ă, nu a primit Crucea – care stă în centrul credinÅ£ei creÅŸtine – ÅŸi a trebuit to­tuÅŸi să o ducă, fără să vrea, până la capăt.

Lăsându-se pradă unei răzvrătiri pe mă­sura refuzului său. Oricare dintre noi poa­te să cadă în această rătăcire, dacă nu tră­ieÅŸte cu conÅŸtiinÅ£a trează Simbolul credinÅ£ei. Există întotdeauna un moment – sau mai multe momente – în care refu­zul, răzvrătirea îl pot cuprinde pe cel aflat pe culmea suferinÅ£ei. Acest moment este crucial, ÅŸi pe bună dreptate.

Să fim deci cu luare-aminte, mai cu seamă în lumea apuseană, care nu primeÅŸ­te suferinÅ£a ÅŸi caută plăcerea cu orice preÅ£, fiindcă a pierdut sensul Crucii dătătoare de viaÅ£ă. Dacă i-ar cunoaÅŸte taina... Să ne gândim la cuvintele rostite de Sfântul Andrei când a văzut crucea pe care avea să fie răstignit. Cel care primeÅŸte Crucea primeÅŸte ÅŸi harul pentru a o purta ÅŸi pen­tru a fi bătut în cuie pe ea, aÅŸa cum măr­turisesc toÅ£i mucenicii, care se bucurau să pătimească pentru Hristos – ce nebunie pentru necreÅŸtini!

Cât de străină de dolorism este bucu­ria aceasta, căci suferinÅ£a e trecerespre în­toarcerea la ViaÅ£a împotriva căreia moar­tea nu mai poate de acum înainte să facă nimic.

Hristos a înviat!

Note: