Cititorul să țină seamă de aceasta și să înțeleagă că cele ce urmează sunt o aten­ționare.Scrisă cu inima strânsă de mâhni­re, dar în același timp plină de nădejde în mila fără de sfârșit a Dumnezeului nos­tru. Numai El știe cum să rânduiască.

„Luptătorul” nostru, care dădea la în­ceput mărturia unei mari credințe, a fost prins în cursă în confruntarea cu boala. Una dintre cunoștințele sale avusese un accident de muncă și se tânguia zi și noap­te. Nemaiputând să suporte, el a căutat o scăpare: hotărî astfel să ignore toate sufe­rințele fizice, de la cea mai mică până la cea mai mare, și începu să practice gândi­rea pozitivă, ca pe o dogmă, în viața de zi cu zi.

Desigur, atitudinea creștinului trebu­ie să fie pozitivă; este esențial să credem în tot ce e bun, și mai cu seamă în bună­tatea lui Dumnezeu. Dar în situația de față, această atitudine și acest temei de credin­ță au fost deviate în chip primejdios, fără ca persoana în cauză să-și dea măcar sea­ma.

A fost cumplit mai întâi pentru per­soana cu care locuia, căci era un fel de ne­gare a suferințelor – reale – ale acesteia. Apoi, această decizie tiranică s-a extins asupra tuturor celor care aveau probleme de sănătate. Åži astfel, fără să bage de sea­mă, luptătorul nostru îi rănea pe aceștia prin ceea ce putea să pară o lipsă de înțe­legere, ba chiar de milă.

Când una din convingerile noastre ne duce la o astfel de nepăsare față de aproa­pele nostru, este semn că trebuie s-o le­pădăm de îndată.

Cât despre adeptul gândirii pozitive, el o folosea din ce în ce mai mult ca pe o armă cu care îndepărta sau biruia năvălirile ori­cărui fel de rău. Întărit în convingerea sa, el credea – așa cum, din păcate, o facem mulți dintre noi – că acest fel de gândire era de folos și pentru ceilalți, și că ea era ca­lea către eliberarea de tot ce este negativ în existența noastră. Dacă i se întâmpla să fie lovit de boală, el îi nesocotea semnele sau aștepta până în ultima clipă ca să trateze o infecție. Da, trebuia până la urmă să mear­gă la doctor și să accepte un tratament, dar fără să-i dea vreo importanță și oprindu-l de îndată ce se putea, ba chiar întrerupându-l, căci gândirea pozitivă rămânea reme­diul prin excelență.

Puțin câte puțin, fără să-și dea seama, și-a pus toată credința în ea, fiindcă îl fă­cea să se simtă invulnerabil. Unde se du­sese ceea ce Sfântul Pavel numește scutul credinței,singurul adevărat, care este Credința în Hristos? Oare Hristos a fugit de suferință? El ne-a arătat calea de urmat, punându-Åži toată credința în iubirea Tatălui și primind să pătimească după ce a spus: „Dacă este cu putință să treacă de la Mine paharul acesta... dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”. „Să luăm aminte”, cum spune mereu slujitorul la Sfânta Liturghie: nimeni nu iubește suferința și, dacă suntem sinceri, să recunoaștem că încercăm s-o evităm. „Să nu căutăm sufe­rința, dar dacă ea vine, să nu o respingem” (Arhim. Sofronie). Distincția e subtilă, căci unii vor spune atunci că nu trebuie să ne îngrijim sau să luăm me­dicamente pentru calmarea du­rerii. Să ne păstrăm bunul-simț și să ne rugăm să avem discer­nământ.

Una dintre aplicațiile gândirii pozitivea luptătorului nos­tru, ca să revenim la el, consta, din ce în ce mai mult, în um­plerea vieții cu nenumărate ocupații – menite, multe din­tre ele, să le slujească celorlalți sau să le facă plăcere, lucru care constituia o motivație puter­nică pentru firea lui generoa­să. Dar avea el să reziste, oare, la ceea ce-i impunea trupului său, fără să țină seama de limi­tele lui?

Mergea mult pe bicicletă. Într-o zi i-a apărut o vânătaie pe picior, cu o umflătură. N-a băgat-o în seamă. A început să-l doară și să ia proporții. Din nou a tratat-o cu dispreț. Ca și cum n-ar fi existat. Săptămânile au trecut și starea i s-a înrăutățit. Foarte alar­mat, un prieten în care avea încredere de­plină l-a convins să meargă la doctor.

Când i s-a dat verdictul, era prea târ­ziu. Tumoare malignă. Echipa medicală nu l-a cruțat: dată fiind gravitatea cance­rului, nu mai erau multe speranțe; doar câteva luni de trăit. Aveau să facă tot po­sibilul, dar trebuiau totuși anunțați cei apropiați.

A început atunci lupta cea mai crân­cenă, nu atât împotriva acelui vierme ro­zător care îi atacase trupul, cât pentru păs­trarea credinței sale – rătăcite – în gândirea pozitivă.Fără să vrea, în orbirea lui, aceas­ta i-a făcut mai rău decât cancerul însuși, căci era lupta celui care uitase de credin­ța creștină. Se agăța cu disperare de iluzia sa precum naufragiatul de barca de salva­re – care, mai devreme sau mai târziu, avea să se scufunde și să-l tragă după ea.

S-a supus șirului de terapii specifice pentru cancer. A fost eroic în bravura sa și neînduplecat în refuzul categoric de a fi aju­tat și însoțit de prieteni în diversele pere­grinări impuse de tratament. Singur, și din ce în ce mai îndârjit în această nenorocire care nu dădea înapoi în fața gândirii pozi­tive, persista în încredințarea lui.

Plămânii i-au fost prinși. Apoi a trăit ex­periența groaznică a amputării piciorului atins. Din nou, curajul lui a fost exemplar, ca și zelul cu care a urmat recuperarea și adaptarea cu un picior artificial. Voia să creadă, ca mulți dintre noi, într-o „urma­re”. Åži-a dat ultima suflare la spital, la câte­va luni după aceea, în chinuri cumplite.

Vrăjmașul, tatăl minciunii, care înce­pe cu jumătăți de adevăr și merge mai de­parte strâmbând adevărul însuși, îl arun­case într-o negare totală a realității, pentru ca, la sfârșit, să facă din el chiar victima acestei negări: bolnavul a mers până aco­lo încât le-a interzis celor apropiați nu nu­mai să anunțe moartea lui, ci chiar și să dezvăluie locul unde își avea mormântul. Astfel, a mers până la capăt cu credința sa, refuzând să vadă ceea ce nu era pozitiv, după părerea lui, adică realitatea însăși – moartea însăși. Uitând că această moarte a fost călcată prin moartea Celui în Care nu e nimic care să nu fie pozitiv!

Nu dorim să facem supoziții în privin­ța stării bolnavului nostru în momentul plecării din această lume. Åžtim că și-a băut cupa până la fund și că Hristos este întot­deauna prezent în suferința noastră, cu atât mai mult când aceasta e crâncenă. Åži știm și că milostivirea Sa este mai mare decât toate neroziile noastre, dacă voim să o primim.

În concluzie, iată însuși cuvântul sta­rețului de care aminteam în introducere: „Este o minciună să credem în «ceea ce ne face bine». Dovada este smerenia. Ea constituie realismul; realismul duhovni­cesc, care are două «nivele»: față de sine însuși și față de Dumnezeu, și care cores­punde în chip desăvârșit cuvântului Sfântului Siluan¹. Acesta vrea să spună: «Oricare ar fi realitatea în care ne aflăm, nu trebuie să deznădăjduim, căci Cel Atotputernic este Iubire! Pe când «a gân­di pozitiv» poate să ne facă să ne trezim «cu capul în apă» când această gândire nu corespunde realității. Gândirea pozi­tivă este un idol și ne împiedică să trăim Crucea dătătoare de viață.

Gândirea pozitivă este străduința de a evita răul în mod artificial,prin gândirea în mod arbitrarla ceea ce am dori să ve­dem, să trăim – wishful thinking².Crucea înseamnă primirea în mod realista realită­ții, așa cum este ea, cu credința într-Unul Dumnezeu, fără voia Căruia acestea nu ar putea să se întâmple, care este deci Provi­dență și care, oricum ar fi, reprezintă până la urmă biruința Vieții. Cea dintâi este că­utarea unei căi de scăpare, iar cealaltă cre­dința într-o Providență atotputernică și plină de iubire. Prima – o plăsmuire ome­nească – se opune în mod naturalgândi­rii credinței. Gândirea însăși a Crucii... dătătoare de viațăeste paradoxală, dar este realitatea. Fie ca Domnul să ne dea cre­dința. pe cea adevărată!”. Amin.

Să fim conștienți că fiecare dintre noi poate rătăci în orice clipă și își poate face unul sau mai mulți idoli. Să ne pocăim pen­tru orice fel de idolatrie și îi vom ajuta și pe cei care îi sunt victime inconștiente.

În lumina cuvântului citat mai sus, în­țelegem cum s-a lăsat, în mod subtil, prins în cursă adeptul gândirii pozitive. Din ne­știință, nu a primit Crucea – care stă în centrul credinței creștine – și a trebuit to­tuși să o ducă, fără să vrea, până la capăt.

Lăsându-se pradă unei răzvrătiri pe mă­sura refuzului său. Oricare dintre noi poa­te să cadă în această rătăcire, dacă nu tră­iește cu conștiința trează Simbolul credinței. Există întotdeauna un moment – sau mai multe momente – în care refu­zul, răzvrătirea îl pot cuprinde pe cel aflat pe culmea suferinței. Acest moment este crucial, și pe bună dreptate.

Să fim deci cu luare-aminte, mai cu seamă în lumea apuseană, care nu primeș­te suferința și caută plăcerea cu orice preț, fiindcă a pierdut sensul Crucii dătătoare de viață. Dacă i-ar cunoaște taina... Să ne gândim la cuvintele rostite de Sfântul Andrei când a văzut crucea pe care avea să fie răstignit. Cel care primește Crucea primește și harul pentru a o purta și pen­tru a fi bătut în cuie pe ea, așa cum măr­turisesc toți mucenicii, care se bucurau să pătimească pentru Hristos – ce nebunie pentru necreștini!

Cât de străină de dolorism este bucu­ria aceasta, căci suferința e trecerespre în­toarcerea la Viața împotriva căreia moar­tea nu mai poate de acum înainte să facă nimic.

Hristos a înviat!

Note: