Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Există un fel de a purta crucea bolilor care poate avea un sfârşit nefericit, în pofida aparenţelor ce par să prevestească ceva bun. Am şovăit mult în privinţa mărturiei de mai jos. O dau însă la îndemnul unui stareţ, pentru ca, după cuvântul acestuia, să „spulber o nerozie”. Lămurire: însuşirea neroziei este lipsa de judecată şi de discernământ. Oricine ştie că aceasta poate duce la o nenorocire.
Cititorul să ţină seamă de aceasta şi să înţeleagă că cele ce urmează sunt o atenţionare.Scrisă cu inima strânsă de mâhnire, dar în acelaşi timp plină de nădejde în mila fără de sfârşit a Dumnezeului nostru. Numai El ştie cum să rânduiască.
„Luptătorul” nostru, care dădea la început mărturia unei mari credinţe, a fost prins în cursă în confruntarea cu boala. Una dintre cunoştinţele sale avusese un accident de muncă şi se tânguia zi şi noapte. Nemaiputând să suporte, el a căutat o scăpare: hotărî astfel să ignore toate suferinţele fizice, de la cea mai mică până la cea mai mare, şi începu să practice gândirea pozitivă, ca pe o dogmă, în viaţa de zi cu zi.
Desigur, atitudinea creştinului trebuie să fie pozitivă; este esenţial să credem în tot ce e bun, şi mai cu seamă în bunătatea lui Dumnezeu. Dar în situaţia de faţă, această atitudine şi acest temei de credinţă au fost deviate în chip primejdios, fără ca persoana în cauză să-şi dea măcar seama.
A fost cumplit mai întâi pentru persoana cu care locuia, căci era un fel de negare a suferinţelor – reale – ale acesteia. Apoi, această decizie tiranică s-a extins asupra tuturor celor care aveau probleme de sănătate. Şi astfel, fără să bage de seamă, luptătorul nostru îi rănea pe aceştia prin ceea ce putea să pară o lipsă de înţelegere, ba chiar de milă.
Când una din convingerile noastre ne duce la o astfel de nepăsare faţă de aproapele nostru, este semn că trebuie s-o lepădăm de îndată.
Cât despre adeptul gândirii pozitive, el o folosea din ce în ce mai mult ca pe o armă cu care îndepărta sau biruia năvălirile oricărui fel de rău. Întărit în convingerea sa, el credea – aşa cum, din păcate, o facem mulţi dintre noi – că acest fel de gândire era de folos şi pentru ceilalţi, şi că ea era calea către eliberarea de tot ce este negativ în existenţa noastră. Dacă i se întâmpla să fie lovit de boală, el îi nesocotea semnele sau aştepta până în ultima clipă ca să trateze o infecţie. Da, trebuia până la urmă să meargă la doctor şi să accepte un tratament, dar fără să-i dea vreo importanţă şi oprindu-l de îndată ce se putea, ba chiar întrerupându-l, căci gândirea pozitivă rămânea remediul prin excelenţă.
Puţin câte puţin, fără să-şi dea seama, şi-a pus toată credinţa în ea, fiindcă îl făcea să se simtă invulnerabil. Unde se dusese ceea ce Sfântul Pavel numeşte scutul credinţei,singurul adevărat, care este Credinţa în Hristos? Oare Hristos a fugit de suferinţă? El ne-a arătat calea de urmat, punându-Şi toată credinţa în iubirea Tatălui şi primind să pătimească după ce a spus: „Dacă este cu putinţă să treacă de la Mine paharul acesta... dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”. „Să luăm aminte”, cum spune mereu slujitorul la Sfânta Liturghie: nimeni nu iubeşte suferinţa şi, dacă suntem sinceri, să recunoaştem că încercăm s-o evităm. „Să nu căutăm suferinţa, dar dacă ea vine, să nu o respingem” (Arhim. Sofronie). Distincţia e subtilă, căci unii vor spune atunci că nu trebuie să ne îngrijim sau să luăm medicamente pentru calmarea durerii. Să ne păstrăm bunul-simţ şi să ne rugăm să avem discernământ.
Una dintre aplicaţiile gândirii pozitivea luptătorului nostru, ca să revenim la el, consta, din ce în ce mai mult, în umplerea vieţii cu nenumărate ocupaţii – menite, multe dintre ele, să le slujească celorlalţi sau să le facă plăcere, lucru care constituia o motivaţie puternică pentru firea lui generoasă. Dar avea el să reziste, oare, la ceea ce-i impunea trupului său, fără să ţină seama de limitele lui?
Mergea mult pe bicicletă. Într-o zi i-a apărut o vânătaie pe picior, cu o umflătură. N-a băgat-o în seamă. A început să-l doară şi să ia proporţii. Din nou a tratat-o cu dispreţ. Ca şi cum n-ar fi existat. Săptămânile au trecut şi starea i s-a înrăutăţit. Foarte alarmat, un prieten în care avea încredere deplină l-a convins să meargă la doctor.
Când i s-a dat verdictul, era prea târziu. Tumoare malignă. Echipa medicală nu l-a cruţat: dată fiind gravitatea cancerului, nu mai erau multe speranţe; doar câteva luni de trăit. Aveau să facă tot posibilul, dar trebuiau totuşi anunţaţi cei apropiaţi.
A început atunci lupta cea mai crâncenă, nu atât împotriva acelui vierme rozător care îi atacase trupul, cât pentru păstrarea credinţei sale – rătăcite – în gândirea pozitivă.Fără să vrea, în orbirea lui, aceasta i-a făcut mai rău decât cancerul însuşi, căci era lupta celui care uitase de credinţa creştină. Se agăţa cu disperare de iluzia sa precum naufragiatul de barca de salvare – care, mai devreme sau mai târziu, avea să se scufunde şi să-l tragă după ea.
S-a supus şirului de terapii specifice pentru cancer. A fost eroic în bravura sa şi neînduplecat în refuzul categoric de a fi ajutat şi însoţit de prieteni în diversele peregrinări impuse de tratament. Singur, şi din ce în ce mai îndârjit în această nenorocire care nu dădea înapoi în faţa gândirii pozitive, persista în încredinţarea lui.
Plămânii i-au fost prinşi. Apoi a trăit experienţa groaznică a amputării piciorului atins. Din nou, curajul lui a fost exemplar, ca şi zelul cu care a urmat recuperarea şi adaptarea cu un picior artificial. Voia să creadă, ca mulţi dintre noi, într-o „urmare”. Şi-a dat ultima suflare la spital, la câteva luni după aceea, în chinuri cumplite.
Vrăjmaşul, tatăl minciunii, care începe cu jumătăţi de adevăr şi merge mai departe strâmbând adevărul însuşi, îl aruncase într-o negare totală a realităţii, pentru ca, la sfârşit, să facă din el chiar victima acestei negări: bolnavul a mers până acolo încât le-a interzis celor apropiaţi nu numai să anunţe moartea lui, ci chiar şi să dezvăluie locul unde îşi avea mormântul. Astfel, a mers până la capăt cu credinţa sa, refuzând să vadă ceea ce nu era pozitiv, după părerea lui, adică realitatea însăşi – moartea însăşi. Uitând că această moarte a fost călcată prin moartea Celui în Care nu e nimic care să nu fie pozitiv!
Nu dorim să facem supoziţii în privinţa stării bolnavului nostru în momentul plecării din această lume. Ştim că şi-a băut cupa până la fund şi că Hristos este întotdeauna prezent în suferinţa noastră, cu atât mai mult când aceasta e crâncenă. Şi ştim şi că milostivirea Sa este mai mare decât toate neroziile noastre, dacă voim să o primim.
În concluzie, iată însuşi cuvântul stareţului de care aminteam în introducere: „Este o minciună să credem în «ceea ce ne face bine». Dovada este smerenia. Ea constituie realismul; realismul duhovnicesc, care are două «nivele»: faţă de sine însuşi şi faţă de Dumnezeu, şi care corespunde în chip desăvârşit cuvântului Sfântului Siluan1. Acesta vrea să spună: «Oricare ar fi realitatea în care ne aflăm, nu trebuie să deznădăjduim, căci Cel Atotputernic este Iubire! Pe când «a gândi pozitiv» poate să ne facă să ne trezim «cu capul în apă» când această gândire nu corespunde realităţii. Gândirea pozitivă este un idol şi ne împiedică să trăim Crucea dătătoare de viaţă.
Gândirea pozitivă este străduinţa de a evita răul în mod artificial,prin gândirea în mod arbitrarla ceea ce am dori să vedem, să trăim – wishful thinking2.Crucea înseamnă primirea în mod realista realităţii, aşa cum este ea, cu credinţa într-Unul Dumnezeu, fără voia Căruia acestea nu ar putea să se întâmple, care este deci Providenţă şi care, oricum ar fi, reprezintă până la urmă biruinţa Vieţii. Cea dintâi este căutarea unei căi de scăpare, iar cealaltă credinţa într-o Providenţă atotputernică şi plină de iubire. Prima – o plăsmuire omenească – se opune în mod naturalgândirii credinţei. Gândirea însăşi a Crucii... dătătoare de viaţăeste paradoxală, dar este realitatea. Fie ca Domnul să ne dea credinţa. pe cea adevărată!”. Amin.
Să fim conştienţi că fiecare dintre noi poate rătăci în orice clipă şi îşi poate face unul sau mai mulţi idoli. Să ne pocăim pentru orice fel de idolatrie şi îi vom ajuta şi pe cei care îi sunt victime inconştiente.
În lumina cuvântului citat mai sus, înţelegem cum s-a lăsat, în mod subtil, prins în cursă adeptul gândirii pozitive. Din neştiinţă, nu a primit Crucea – care stă în centrul credinţei creştine – şi a trebuit totuşi să o ducă, fără să vrea, până la capăt.
Lăsându-se pradă unei răzvrătiri pe măsura refuzului său. Oricare dintre noi poate să cadă în această rătăcire, dacă nu trăieşte cu conştiinţa trează Simbolul credinţei. Există întotdeauna un moment – sau mai multe momente – în care refuzul, răzvrătirea îl pot cuprinde pe cel aflat pe culmea suferinţei. Acest moment este crucial, şi pe bună dreptate.
Să fim deci cu luare-aminte, mai cu seamă în lumea apuseană, care nu primeşte suferinţa şi caută plăcerea cu orice preţ, fiindcă a pierdut sensul Crucii dătătoare de viaţă. Dacă i-ar cunoaşte taina... Să ne gândim la cuvintele rostite de Sfântul Andrei când a văzut crucea pe care avea să fie răstignit. Cel care primeşte Crucea primeşte şi harul pentru a o purta şi pentru a fi bătut în cuie pe ea, aşa cum mărturisesc toţi mucenicii, care se bucurau să pătimească pentru Hristos – ce nebunie pentru necreştini!
Cât de străină de dolorism este bucuria aceasta, căci suferinţa e trecerespre întoarcerea la Viaţa împotriva căreia moartea nu mai poate de acum înainte să facă nimic.
Hristos a înviat!
Note:
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team