Cititorul să ţină seamă de aceasta şi să înţeleagă că cele ce urmează sunt o aten­ţionare.Scrisă cu inima strânsă de mâhni­re, dar în acelaşi timp plină de nădejde în mila fără de sfârşit a Dumnezeului nos­tru. Numai El ştie cum să rânduiască.

„Luptătorul” nostru, care dădea la în­ceput mărturia unei mari credinţe, a fost prins în cursă în confruntarea cu boala. Una dintre cunoştinţele sale avusese un accident de muncă şi se tânguia zi şi noap­te. Nemaiputând să suporte, el a căutat o scăpare: hotărî astfel să ignore toate sufe­rinţele fizice, de la cea mai mică până la cea mai mare, şi începu să practice gândi­rea pozitivă, ca pe o dogmă, în viaţa de zi cu zi.

Desigur, atitudinea creştinului trebu­ie să fie pozitivă; este esenţial să credem în tot ce e bun, şi mai cu seamă în bună­tatea lui Dumnezeu. Dar în situaţia de faţă, această atitudine şi acest temei de credin­ţă au fost deviate în chip primejdios, fără ca persoana în cauză să-şi dea măcar sea­ma.

A fost cumplit mai întâi pentru per­soana cu care locuia, căci era un fel de ne­gare a suferinţelor – reale – ale acesteia. Apoi, această decizie tiranică s-a extins asupra tuturor celor care aveau probleme de sănătate. Şi astfel, fără să bage de sea­mă, luptătorul nostru îi rănea pe aceştia prin ceea ce putea să pară o lipsă de înţe­legere, ba chiar de milă.

Când una din convingerile noastre ne duce la o astfel de nepăsare faţă de aproa­pele nostru, este semn că trebuie s-o le­pădăm de îndată.

Cât despre adeptul gândirii pozitive, el o folosea din ce în ce mai mult ca pe o armă cu care îndepărta sau biruia năvălirile ori­cărui fel de rău. Întărit în convingerea sa, el credea – aşa cum, din păcate, o facem mulţi dintre noi – că acest fel de gândire era de folos şi pentru ceilalţi, şi că ea era ca­lea către eliberarea de tot ce este negativ în existenţa noastră. Dacă i se întâmpla să fie lovit de boală, el îi nesocotea semnele sau aştepta până în ultima clipă ca să trateze o infecţie. Da, trebuia până la urmă să mear­gă la doctor şi să accepte un tratament, dar fără să-i dea vreo importanţă şi oprindu-l de îndată ce se putea, ba chiar întrerupându-l, căci gândirea pozitivă rămânea reme­diul prin excelenţă.

Puţin câte puţin, fără să-şi dea seama, şi-a pus toată credinţa în ea, fiindcă îl fă­cea să se simtă invulnerabil. Unde se du­sese ceea ce Sfântul Pavel numeşte scutul credinţei,singurul adevărat, care este Credinţa în Hristos? Oare Hristos a fugit de suferinţă? El ne-a arătat calea de urmat, punându-Şi toată credinţa în iubirea Tatălui şi primind să pătimească după ce a spus: „Dacă este cu putinţă să treacă de la Mine paharul acesta... dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”. „Să luăm aminte”, cum spune mereu slujitorul la Sfânta Liturghie: nimeni nu iubeşte suferinţa şi, dacă suntem sinceri, să recunoaştem că încercăm s-o evităm. „Să nu căutăm sufe­rinţa, dar dacă ea vine, să nu o respingem” (Arhim. Sofronie). Distincţia e subtilă, căci unii vor spune atunci că nu trebuie să ne îngrijim sau să luăm me­dicamente pentru calmarea du­rerii. Să ne păstrăm bunul-simţ şi să ne rugăm să avem discer­nământ.

Una dintre aplicaţiile gândirii pozitivea luptătorului nos­tru, ca să revenim la el, consta, din ce în ce mai mult, în um­plerea vieţii cu nenumărate ocupaţii – menite, multe din­tre ele, să le slujească celorlalţi sau să le facă plăcere, lucru care constituia o motivaţie puter­nică pentru firea lui generoa­să. Dar avea el să reziste, oare, la ceea ce-i impunea trupului său, fără să ţină seama de limi­tele lui?

Mergea mult pe bicicletă. Într-o zi i-a apărut o vânătaie pe picior, cu o umflătură. N-a băgat-o în seamă. A început să-l doară şi să ia proporţii. Din nou a tratat-o cu dispreţ. Ca şi cum n-ar fi existat. Săptămânile au trecut şi starea i s-a înrăutăţit. Foarte alar­mat, un prieten în care avea încredere de­plină l-a convins să meargă la doctor.

Când i s-a dat verdictul, era prea târ­ziu. Tumoare malignă. Echipa medicală nu l-a cruţat: dată fiind gravitatea cance­rului, nu mai erau multe speranţe; doar câteva luni de trăit. Aveau să facă tot po­sibilul, dar trebuiau totuşi anunţaţi cei apropiaţi.

A început atunci lupta cea mai crân­cenă, nu atât împotriva acelui vierme ro­zător care îi atacase trupul, cât pentru păs­trarea credinţei sale – rătăcite – în gândirea pozitivă.Fără să vrea, în orbirea lui, aceas­ta i-a făcut mai rău decât cancerul însuşi, căci era lupta celui care uitase de credin­ţa creştină. Se agăţa cu disperare de iluzia sa precum naufragiatul de barca de salva­re – care, mai devreme sau mai târziu, avea să se scufunde şi să-l tragă după ea.

S-a supus şirului de terapii specifice pentru cancer. A fost eroic în bravura sa şi neînduplecat în refuzul categoric de a fi aju­tat şi însoţit de prieteni în diversele pere­grinări impuse de tratament. Singur, şi din ce în ce mai îndârjit în această nenorocire care nu dădea înapoi în faţa gândirii pozi­tive, persista în încredinţarea lui.

Plămânii i-au fost prinşi. Apoi a trăit ex­perienţa groaznică a amputării piciorului atins. Din nou, curajul lui a fost exemplar, ca şi zelul cu care a urmat recuperarea şi adaptarea cu un picior artificial. Voia să creadă, ca mulţi dintre noi, într-o „urma­re”. Şi-a dat ultima suflare la spital, la câte­va luni după aceea, în chinuri cumplite.

Vrăjmaşul, tatăl minciunii, care înce­pe cu jumătăţi de adevăr şi merge mai de­parte strâmbând adevărul însuşi, îl arun­case într-o negare totală a realităţii, pentru ca, la sfârşit, să facă din el chiar victima acestei negări: bolnavul a mers până aco­lo încât le-a interzis celor apropiaţi nu nu­mai să anunţe moartea lui, ci chiar şi să dezvăluie locul unde îşi avea mormântul. Astfel, a mers până la capăt cu credinţa sa, refuzând să vadă ceea ce nu era pozitiv, după părerea lui, adică realitatea însăşi – moartea însăşi. Uitând că această moarte a fost călcată prin moartea Celui în Care nu e nimic care să nu fie pozitiv!

Nu dorim să facem supoziţii în privin­ţa stării bolnavului nostru în momentul plecării din această lume. Ştim că şi-a băut cupa până la fund şi că Hristos este întot­deauna prezent în suferinţa noastră, cu atât mai mult când aceasta e crâncenă. Şi ştim şi că milostivirea Sa este mai mare decât toate neroziile noastre, dacă voim să o primim.

În concluzie, iată însuşi cuvântul sta­reţului de care aminteam în introducere: „Este o minciună să credem în «ceea ce ne face bine». Dovada este smerenia. Ea constituie realismul; realismul duhovni­cesc, care are două «nivele»: faţă de sine însuşi şi faţă de Dumnezeu, şi care cores­punde în chip desăvârşit cuvântului Sfântului Siluan¹. Acesta vrea să spună: «Oricare ar fi realitatea în care ne aflăm, nu trebuie să deznădăjduim, căci Cel Atotputernic este Iubire! Pe când «a gân­di pozitiv» poate să ne facă să ne trezim «cu capul în apă» când această gândire nu corespunde realităţii. Gândirea pozi­tivă este un idol şi ne împiedică să trăim Crucea dătătoare de viaţă.

Gândirea pozitivă este străduinţa de a evita răul în mod artificial,prin gândirea în mod arbitrarla ceea ce am dori să ve­dem, să trăim – wishful thinking².Crucea înseamnă primirea în mod realista realită­ţii, aşa cum este ea, cu credinţa într-Unul Dumnezeu, fără voia Căruia acestea nu ar putea să se întâmple, care este deci Provi­denţă şi care, oricum ar fi, reprezintă până la urmă biruinţa Vieţii. Cea dintâi este că­utarea unei căi de scăpare, iar cealaltă cre­dinţa într-o Providenţă atotputernică şi plină de iubire. Prima – o plăsmuire ome­nească – se opune în mod naturalgândi­rii credinţei. Gândirea însăşi a Crucii... dătătoare de viaţăeste paradoxală, dar este realitatea. Fie ca Domnul să ne dea cre­dinţa. pe cea adevărată!”. Amin.

Să fim conştienţi că fiecare dintre noi poate rătăci în orice clipă şi îşi poate face unul sau mai mulţi idoli. Să ne pocăim pen­tru orice fel de idolatrie şi îi vom ajuta şi pe cei care îi sunt victime inconştiente.

În lumina cuvântului citat mai sus, în­ţelegem cum s-a lăsat, în mod subtil, prins în cursă adeptul gândirii pozitive. Din ne­ştiinţă, nu a primit Crucea – care stă în centrul credinţei creştine – şi a trebuit to­tuşi să o ducă, fără să vrea, până la capăt.

Lăsându-se pradă unei răzvrătiri pe mă­sura refuzului său. Oricare dintre noi poa­te să cadă în această rătăcire, dacă nu tră­ieşte cu conştiinţa trează Simbolul credinţei. Există întotdeauna un moment – sau mai multe momente – în care refu­zul, răzvrătirea îl pot cuprinde pe cel aflat pe culmea suferinţei. Acest moment este crucial, şi pe bună dreptate.

Să fim deci cu luare-aminte, mai cu seamă în lumea apuseană, care nu primeş­te suferinţa şi caută plăcerea cu orice preţ, fiindcă a pierdut sensul Crucii dătătoare de viaţă. Dacă i-ar cunoaşte taina... Să ne gândim la cuvintele rostite de Sfântul Andrei când a văzut crucea pe care avea să fie răstignit. Cel care primeşte Crucea primeşte şi harul pentru a o purta şi pen­tru a fi bătut în cuie pe ea, aşa cum măr­turisesc toţi mucenicii, care se bucurau să pătimească pentru Hristos – ce nebunie pentru necreştini!

Cât de străină de dolorism este bucu­ria aceasta, căci suferinţa e trecerespre în­toarcerea la Viaţa împotriva căreia moar­tea nu mai poate de acum înainte să facă nimic.

Hristos a înviat!

Note: