Mărturisirea lui Simon Petru

publicat in Tâlcul Evangheliei pe 1 Iunie 2014, 11:38

Evanghelia sărbătorii sfinţilor apostoli Petru şi Pavel (29 iunie) (Mt. 16, 13-19)

Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru si Pavel din 29 iunie este universală (lucru destul de rar, în ceea ce-i priveşte pe sfinţi), iar pericopa evanghelică aleasă pentru această zi, cea a mărturisirii lui Petru, în versiunea Sf. Matei, este de asemenea universală. Dacă mărturisirea lui Petru nu pune, în sine, nici o problemă de înţelegere, comentariul pe care îl face Hris­tos a prilejuit o interpretare doctrinară cu totul opusă între Biserica Romano-catolică şi Biserica Ortodoxă, pe care ar fi drept să o numim aici şi universală.

Dar mai înainte trebuie să vorbim des­pre sărbătoarea liturgică însăşi. Sărbătoa­rea reunită a celor pe care îi numim „stâl­pii Bisericii” sau „Corifeii”1 este foarte veche şi universală, însă cu aspecte diferite în Ră­sărit şi Apus. Aceasta este o alegere a Bisericii, care a ţinut să-i sărbătorească împre­ună, deşi probabil nu au suferit mucenicie în acelaşi an2. După cum spunea marele liturghist Baumstarck3, este „sărbătoarea unei idei”4, o afirmaţie eclezială. După el, Răsă­ritul e cel care a adoptat sărbătoarea roma­nă a „depunerii”5 Sf. Petru din 29 iunie, care corespundea unei tradiţii locale6 (ce soco­tea că cei doi Apostoli au fost martirizaţi la Roma în aceeaşi zi – 29 iunie – în timpul lui Nero).

În Răsărit, aceasta este unica sărbătoa­re a celor doi Apostoli şi a căpătat o ase­menea importanţă, încât este precedată de un post care variază în funcţie de data Rusaliilor7 şi care nu se practică în Occi­dent. Apostolul zilei este din Sf. Pavel (2 Cor. 11, 21-12, 9: apologia personală a lui Pavel şi răpirea lui în duh), lucru coerent, deoarece Evanghelia nu poate să vorbeas­că decât de Sf. Petru.

În Apus, sărbătoarea din 29 iunie este cu siguranţă importantă, dar nu este uni­că. Apostolul e diferit în ritul roman (FA 12, 1-11: Petru este scos din temniţă şi din lanţuri de un înger, în chip minunat) – lu­cru curios, căci astfel amândouă lecturile zilei sunt în legătură doar cu Sf. Petru –, iar în ritul restaurat al galilor se citeşte Gal. 1, 11-20: autobiografia Sf. Pavel şi prima sa întâlnire cu Petru, alegere îndreptăţită. Dar mai există alte trei sărbători, dintre care două ale Sf. Petru (18 ianuarie: tronul Sf. Petru de la Roma8; 1 august: Sf. Petru al lanţurilor9), iar una a Sf. Pavel (25 ianu­arie: convertirea Sf. Pavel)10.

Acum se cuvine să-i situăm pe cei doi Apostoli, deosebind între personajele is­torice şi simbolurile universale pe care le reprezintă. Petru şi Pavel sunt total opuşi unul faţă de celălalt. Petru era un evreu din Galileea, pe nume Simon („cel care ascultă”), staroste de pescari în Betsaida (cu Andrei, fratele său, cu Iacov şi Ioan) şi ucenic al Sf. Ioan Botezătorul. Era căsă­torit şi avea probabil şi copii. Andrei l-a dus la Iisus, care i-a schimbat numele în „Chefa” (cuvântul ebraic pentru „piatră” sau „stâncă”). Petru făcea parte din triada apostolică pe care Hristos a luat-o adesea deoparte („Petru, Iacov şi Ioan”, care erau cei mai apropiaţi de El). A fost, în gene­ral, purtătorul de cuvânt al Celor Doisprezece. Însă, în timp ce Domnul era la judecată, s-a lepădat de El de trei ori di­naintea tuturor: de aceea Hristos îl va în­treba de trei ori, după Învierea Sa: „Mă iu­beşti?”, ceea ce îl va întrista profund (Ioan 21, 15-17).

Pavel era un evreu din diaspora (din Tarsul Ciliciei, în Sudul Asiei Mici), fari­seu, extrem de instruit în ceea ce priveş­te Scriptura şi tradiţiile evreieşti, foarte cultivat (vorbind cu­rent greaca şi latina), cetăţean roman şi, desigur, păstrând fe­cioria. Mai întâi i-a prigonit pe creştini, crezând că făcea bi­nele, însă harul Domnului s-a abătut asupra lui pe drumul către Damasc. Hristos l-a chemat să fie Apostol şi a primit direct Evanghelia prin Duhul Sfânt.

Este primul şi cel mai mare teolog al Bisericii11. Numele său adevărat era Saul (cel „cerut” [lui Dumnezeu]), pe care îl va la­tiniza sub forma Paulus(„cel mic”) la în­ceputul primei sale misiuni (în Cipru), pentru a face mai uşoare relaţiile sale cu greco-romanii (FA 13, 9).

Însă se cuvine să pomenim şi ceea ce îi apropie: amândoi erau oameni drepţi, sinceri, cinstiţi, bărbaţi înflăcăraţi, „lup­tători” (chiar dacă la Petru se poate vedea un pic de împăunare) şi, mai presus de toate, iubitori de Hristos până la nebu­nie (în ciuda căderii lui Petru). Erau, de­sigur, oameni buni şi plini de căldură, fi­ecare în felul său. Putem adăuga că amândoi au făcut experienţa îndumnezeirii încă din timpul vieţii12. Petru era mai demonstrativ şi exteriorizat, Pavel mai in­teriorizat şi mai mistic. În fond, ei repre­zintă două aspecte diferite şi complemen­tare ale Omului.

Să abordăm, în sfârşit, dimensiunea simbolică a celor doi Corifei. Apostolii istorici, reprezentaţi de Petru, erau toţi evrei din Galileea, de condiţie socială modestă: au fost iniţiaţi de Învăţătorul, de rabbi Ieshouah, timp de trei ani, trăind cu El, ascultându-L, urmându-L în misiuni­le Sale şi văzându-L cum săvârşeşte minuni. Dar le-a fost foarte greu să primească învă­ţătura Lui: inima lor nu avea să se deschi­dă decât la Cincizecime, după ce au pri­mit Duhul Sfânt. Şi chiar după aceea aveau să păstreze mereu o mentalitate evreias­că şi să rămână centraţi pe Israel13, Israelul cel trupesc şi istoric. Sf. Pavel este cu totul altfel: prin originile sale sociale şi prin cul­tura sa, simboliza în persoana lui Imperiul Roman şi reunea Răsăritul şi Apusul, lumea semitică şi lumea greco-romană14. Va deveni pe dată misionar. Domnul, văzând înflăcărarea acestui Apostol, adân­cimea inteligenţei sale şi curajul de care dădea dovadă, îi va face o revelaţie mai însemnată: Sfântul Duh îl va trimite anu­me către păgâni, „neamuri" Va deveni „Apostolul celor netăiaţi împrejur”15. De fapt, Pavel va evangheliza Imperiul Roman. Petru reprezintă soborul apostolic istoric, „Biserica lui Israel”, a celor tăiaţi împrejur [din sânul cărora a ieşit Hristos], iar Pavel reprezintă Israelul cel după duh, păgânii, neamurile, adică tot restul omenirii. Apostolii erau prea centraţi pe Israel şi prea temători: atunci Hristos l-a chemat pe Pavel, care este adevăratul Apostol al doisprezecelea, cel care îl înlocuieşte pe Iuda16.

Înainte de a ajunge la Roma, Petru si Pavel vor merge în misiune în acelaşi timp în Antiohia17. Şi aici se va pune ma­rea problemă, cea a primirii păgânilor în Biserică: se cuvenea oare mai întâi ca aceş­tia să devină evrei (prin tăiere împrejur) sau nu? Petru era temător şi, după spuse­le lui Pavel, laş. Cei doi Apostoli se vor înfrunta, pentru că Petru, care mai întâi îi frecventase pe păgâni (după revelaţia per­sonală pe care o avusese la Iope în favoa­rea sutaşului Cornelie – FA 10), mai apoi i-a evitat de frica fraţilor trimişi de la Ie­rusalim de Iacov. Pavel i-a reproşat „ipo­crizia” („pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare”) şi i-a amintit cu martori că, pentru evrei, „omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin cre­dinţa în Hristos Iisus”, şi deci nu exista nici un motiv „a sili pe păgâni să trăiască precum iudeii” (Gal. 2, 11-21). Această problemă capitală pentru viitorul Bisericii a fost pusă dinaintea Apostolilor la Ieru­salim. Petru a vorbit după arătarea sa de la Iope, Pavel a mărturisit harul lui Dum­nezeu care s-a dat păgânilor în Antiohia, iar Iacov la Ierusalim a încheiat acest „Si­nod Apostolic” amintind că mântuirea universală fusese vestită de proroci. Până la urmă, Pavel a ieşit învingător18! Dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, creştinismul ar fi rămas o mică sectă evreiască „eretică”, fără răsunet universal, şi nu ar fi devenit nici­odată „Biserica”.

Iar faptul că Petru şi Pavel s-au întâl­nit la Roma, că au evanghelizat capitala Imperiului Roman şi că şi-au dat viaţa aco­lo pentru Hristos a fost perceput de creş­tini, încă din Antichitate, ca simbolul uni­tăţii Bisericii, care aduce laolaltă pe Israel şi neamurile, un singur popor, semn pre­vestitor şi prorocie a Împărăţiei lui Dumnezeu al cărei cap este Hristos. Acest aspect eclezial, în înţelesul teologic al cu­vântului, este cel care face din această „săr­bătoare de idei” o sărbătoare universală. Troparul bizantin al sărbătorii este ecoul acestui lucru: „Cei ce sunteţi între Apostoli, mai întâi pe scaun şezători şi lumii învă­ţători.. .”19. Cât priveşte minunata icoană a acestei întâlniri, în care vedem pe Petru şi pe Pavel îmbrăţişându-se, se poate spu­ne că este icoana unităţii Bisericii şi a pă­cii, în dragoste frăţească.

După acest lung preambul istoric, litur­gic şi eclezial, să abordăm acum conţinu­tul Evangheliei sărbătorii. Scena se petre­ce la puţin timp după exorcizarea fiicei Canaanencei şi cea de-a doua înmulţire a pâinilor şi chiar înainte de prima vestire a Patimii şi Schimbarea la Faţă, adică spre sfârşitul misiunii lui Hristos în Galileea şi înaintea „urcării Sale spre Ierusalim”. Acest eveniment este relatat de către cei trei Sinoptici, însă numai de Sf. Matei într-o formă completă.

De la Marea Galileii, Iisus merge în par­tea cea mai de nord a Israelului, în ţinutul Cezareei lui Filip20, nu departe de munte­le Hermon, unde Se va schimba la faţă. Atunci El pune o întrebare stranie uceni­cilor Săi: „Cine spun oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?”. Stranie, pentru că El pare că dă în acelaşi timp răspunsul la întrebare („Eu, Fiul Omului21”, adică „Fiul lui Dumnezeu”). Oare Domnului Îi păsa de părerea oamenilor? Nu, desigur, căci El cu­noaşte gândurile din inima fiecărui om pe care l-a zidit şi ne-a învăţat mereu să nu ţi­nem seama de ce este „în afară”, ci să ne în­grijim doar de Dumnezeu Însuşi, Duhul Sfânt Care locuieşte în inima noastră.

Apostolii Îi pomenesc atunci despre zvonuri, gura lumii (Ioan Botezătorul, Ilie, Ieremia..., ceea ce ne arată că rabbi Ieshouah din Nazareth era socotit de po­por ca un mare proroc). Apoi El îi descoa­se: „Şi voi cine ziceţi că sunt?”. Aceasta înseamnă, de fapt: ce credeţi voi despre Mine? Credeţi cu adevărat că sunt Mesia, Trimisul Tatălui ceresc, Fiul lui Dumnezeu? Aţi fost oare cu luare aminte la ceea ce am spus şi am făcut dinaintea voastră vreme de mai bine de doi ani? În filigran, aceasta înseamnă: voi putea oare să vă trimit să pro­povăduiţi în lumea întreagă după Înviere?

Atunci Petru răspunde în mod solemn, în numele Soborului Apostolic: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu!”. Admirabilă mărturisire, profesiu­ne de credinţă pe care a făcut-o nu numai în numele celor Doisprezece, ci şi în nu­mele lui Israel22 şi al întregii omeniri. Aceasta este măreţia lui Petru. El mărtu­riseşte pe Iisus dinaintea tuturor, că rab­bi Ieshouah din Nazareth este Mesia23, Cel aşteptat de Israel de la Avraam, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Este unul dintre momentele duhovniceşti cele mai importante din istoria omenească. Fiul lui Dumnezeuînseamnă că are un Tată – ce­resc –, pe Dumnezeu, iar viuînseamnă că nu e vorba de un concept abstract, de un cuget omenesc, ci de o realitate adevăra­tă, personală, creatoare, dumnezeiască.

Hristos face atunci un comentariu te­ologic: „Fericit eşti tu, Simone, fiul lui Iona... (El face referinţă la strămoşii săi din Israel: fericit eşti tu, fiul lui Israel, ur­maş al lui Avraam) . căci nu trupul şi sângele [ceea ce evreieşte însemna: omul] ţi-au arătat ţie aceasta... (nu este un cu­get omenesc, nu vine de la tine). ci Tatăl Meu cel din ceruri” (Tatăl ceresc e Cel care ţi-a descoperit acest adevăr prin Duhul Sfânt). Această frază este de căpătâi pen­tru ceea ce va urma. Domnul adaugă: „Iar Eu îţi spun că eşti Piatră şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea”. Din 1054, interpretarea acestui cuvânt al lui Hristos constituie o fractură, o ruptură dogmatică între Biserica Romano-catolică din Apus şi Biserica Catolică-ortodoxă din Răsărit. De 1000 de ani suntem dezbinaţi în aceas­tă privinţă.

Să privim lucrurile mai cu luare amin­te. Biserica romană spune, din secolul al Xl-lea, că Biserica este zidită pe Aposto­lul Petru si pe urmaşii săi – care îşi spun episcopii Romei24 –, în timp ce Biserica Ortodoxă afirmă, de 2000 de ani, că aceas­tă „piatră” despre care vorbeşte Hristos este mărturisirea de credinţă a Aposto­lului Petru. Să spunem mai întâi care este gândirea Părinţilor Bisericii: cea mai mare parte dintre ei confirmă opinia ortodoxă25. Să mergem mai în adâncime: cum se poa­te imagina, fie şi o clipă, că Hristos ar pu­tea să zidească Biserica Sa pe un singur om, pe o creatură? Biserica nu se poate zidi de­cât pe Hristos Însuşi, Dumnezeu şi Om. S-ar putea eventual înţelege că e vorba des­pre Soborul Apostolic, după interpretarea anumitor Părinţi, pentru că aceasta ar pu­tea fi în acord cu realitatea (Hristos i-a che­mat şi i-a învăţat, iar acest sobor este o oglindire a Treimii). Însă „unul singur” nu este o oglindire a Treimii, şi e cu atât mai greu de crezut, cu cât acest Apostol, sin­gur, este chiar cel care va fi certat cu aspri­me de Hristos chiar după mărturisirea sa26 („Mergi înapoia Mea, Satano!”), care s-a lepădat de Hristos dinaintea oame­nilor de trei ori şi care, după ce a vă­zut mormântul gol şi a auzit mărturi­sirea Sfintelor Femei mironosiţe, nu a crezut! Toate acestea sunt de neînchi­puit....

Domnul adaugă: „Îţi voi da che­ile Împărăţiei cerurilor si orice vei lega pe pământ va fi legat si în ce­ruri, si orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat si în ceruri”. Nespusă înţelepciune dumnezeiască! După cum subliniază Episcopul Ioan de Saint-Denis27, Hristos a dat această putere dumnezeiască lui Petru ca şi celor Doisprezece şi cu cei Doispre­zece. Aici spune: „Îţi voi da”: este un viitor. Îi va da această putere în dumi­nica Paştelui, cu cei Doisprezece (de fapt, unsprezece: fără Iuda), când va sufla asupra lor spunându-le: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23). Petru L-a pri­mit cu tot soborul apostolic. Nu era ceva personal: ca dovadă faptul că Apostolul Toma, care nu era acolo în seara aceea şi care nu va fi prezent decât peste opt zile, a primit aceeaşi putere ca şi ceilalţi (cu toate că Hristos nu suflase asupra lui). Ce sunt „cheile împărăţiei”? Este Numele lui Hristos şi Evanghelia Sa, căci El este Cel care redeschide porţile Raiului. Or, Evanghelia a fost dată de Domnul Sobo­rului Apostolic, oglindire a Treimii, şi nu numai lui Petru. Cele două puteri dum­nezeieşti care constituie preoţia, adică a consacrării euharistice şi a iertării, au fost date „soborului celor Doisprezece”, cum învăţa episcopul Ioan. Astfel, ei puteau să se verifice unul pe altul: dacă unul cădea sau se înşela, lucru posibil din punct de vedere omenesc, ceilalţi puteau să recu­pereze, tocmai pentru că aveau aceleaşi puteri. Dar dacă unul ar fi fost deasupra celorlalţi28, cine ar fi putut să-l verifice sau să-l dojenească? Doctrina unui singur apostol deasupra celorlalţi este o erezie doctrinară.

Este interesant de comparat istorisi­rea lui Matei cu cele ale lui Marcu şi Luca. La Luca, Petru Îi răspunde lui Hristos: „Tu eşti Hristosul lui Dumnezeu” (adică Unsul Tatălui), iar la Marcu, care este Evanghelia lui Petru după mărturisirea în­tregii Tradiţii, Petru răspunde simplu: „Tu eşti Hristosul”. Şi nu se menţionează cu­vântul lui Hristos care urmează. Ar fi de mirare ca Petru, la Roma, să nu-şi aducă aminte de un cuvânt al lui Hristos care l-ar fi privit în mod personal!

Slavă Ţie, Hristoase, care eşti Singur Cap al Bisericii!

 

Note:

1. Corifei: din grecescul koryphaios= care se află pe culme, pe primul loc.
2. Este sigur că cei doi Apostoli au primit muce­nicie la Roma în timpul lui Nero (54-68), în aceeaşi zi (29 iunie), după Tradiţie, dar proba­bil nu în acelaşi an: aceasta era deja părerea lui Augustin în secolul al V-lea, confirmată de Sf. Grigorie de Tours (secolul al VI-lea). Istoricii cred că Petru a fost răstignit (cu capul în jos, conform Tradiţiei: Tertulian şi mai ales Origen) pe colina Vaticanului, probabil în anul 64, în timpul marii prigoane a lui Nero, iar lui Pavel, fiind cetăţean roman, i s-a tăiat capul pe Via Ostia, în jurul anului 67.
3. Carl Anton Baumstark (1872-1948): savant orientalist german, romano-catolic, care a fost iniţiatorul studiului comparat al liturghiilor. Opera sa magistrală, Liturghia comparată,este o culegere de conferinţe susţinute în 1932 la mănăstirea Amay (care va deveni mănăstirea Chevetogne). Toţi marii liturghişti apuseni din secolul XX (Dom Lambert Beauduin, Eugraph şi Maxim Kovalevsky etc.) s-au inspirat din lu­crările sale.
4. Sărbătorile creştine au la origine pomenirea unui eveniment istoric legat de Hristos (de pil­dă Paştele). Sărbătorile „de idei” (Ideenfest) provin din voinţa Bisericii de a exprima o idee teologică (de pildă Crăciunul; nimeni nu cu­noaşte data precisă a naşterii lui Hristos: ea a fost fixată târziu – în secolul al IV-lea – la solstiţiul de iarnă, 25 decembrie în noul calendar, cel al lui Iuliu Cezar, pentru a arăta că Lumina lui Hristos strălucea în întuneric şi ca replică la sărbătoarea păgână Sol invictus,Soarele ne­învins, care renaşte după solstiţiul de iarnă).
5. Depositio (katathesisîn greacă) înseamnă „pu­nere în mormânt”. Primii creştini au folosit cu bună ştiinţă cuvântul „depunere” în mormânt pentru a sublinia caracterul ei provizoriu, în aşteptarea învierii celei de obşte, şi pentru a contracara expresiile păgâne pline de deznă­dejde. Acest termen era deja folosit curent în secolul al III-lea.
6. Această tradiţie orală va fi consemnată în scris în Cronografuldin 354. În documentele ulte­rioare, vom găsi fie termenul Dies depositionis (v. nota 5), fie Dies natalis, care semnifică naş­terea la Cer.
7. Postul Sfinţilor Apostoli începe în a doua săptă­mână după Rusalii şi durează până la 29 iunie.
8. Până în secolul al VIII-lea, data era cea din Biserica galilor, adică 22 februarie. În biserica Sf. Petru de la Vatican este cinstită „catedra” Sf. Petru, adică tronul său episcopal.
9. Aniversarea sfinţirii Bisericii Sf. Petru a lanţu­rilor, unde se păstrează o parte din lanţurile cu care ar fi fost înlănţuit Petru în temniţa din Roma.
10. Originea acestei sărbători este mutarea moaş­telor Sf. Pavel, cu prilejul construirii bisericii închinate lui [„cea din afara zidurilor”] în se­colul al IV-lea. O „mutare” consta în luarea moaştelor dintr-un mormânt şi aşezarea lor într-o biserică, sub altar, ceea ce echivala cu o ca­nonizare.
11. Sf. Ioan este numit „Teologul” pentru că ne-a transmis în Evanghelia sa marile cuvinte teo­logice ale lui Hristos. Sf. Pavel este însă primul care a îndrăznit să comenteze şi să explice doc­trina revelată de Hristos, iar Părinţii Bisericii îi vor urma pilda. Din această pricină, el este adevăratul întemeietor al teologiei.
12. Sf. Petru la Schimbarea la Faţă a lui Hristos, iar Sf. Pavel când a fost răpit în duh până la al trei­lea Cer (2 Cor. 12, 2-4).
13. Îndată după Învierea Sa, Hristos le dă întâlnire Apostolilor în Galileeaşi le porunceşte: „Mergând, botezaţi toate neamurile...”. Dar le va fi foarte greu să pornească pe acest drum: Pavel este cel care va porni.
14. Imperiul Roman reunea cele trei mari popoa­re biblice (Sem, Ham, Iafet) şi cele trei mari continente: Asia (Sem), Africa (Ham) şi Europa (Iafet); era un chip al omenirii întregi, cu un singur cap, Roma, care simboliza pe Hristos, deci o prorocie a Împărăţiei lui Dumnezeu.
15. Pavel va spune: „... mie mi-a fost încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru, Evanghelia pentru cei tăiaţi îm­prejur, căci Cel ce a lucrat prin Petru în aposto- lia tăierii împrejur a lucrat şi prin mine la nea­muri.” (Gal. 2, 7-8).
16. Petru, mereu înflăcărat, a vrut să-l înlocuiască de îndată pe Iuda, înainte chiar de pogorârea Sfântului Duh. Apostolii l-au ales pe Matia. Dar este evident că alegerea lui Dumnezeu era Pavel. Domnul, Care este răbdător şi mult mi­lostiv, nu l-a lepădat pe Matia, dar l-a adăugat pe Pavel. Numărul simbolic şi desăvârşit al Apostolilor şi al Bisericii este cu adevărat 12, dar nu aritmetic: el se situează între 11 (cei Doisprezece fără Iuda) şi 13 (cei Doisprezece plus Pavel). Or, 12 este într-adevăr între 11 şi 13: libertate a Omului şi libertate a lui Dumnezeu.
17. Antiohia era capitala Răsăritului roman, mare şi bogat oraş în care toate popoarele locuiau laolaltă: era de fapt un oraş elenistic, unde po­porul de jos continua să vorbească aramaică şi unde clasele superioare vorbeau latina. Aici, credincioşii vor fi numiţi pentru prima oară „creştini” (FA 11, 26), care era o poreclă folo­sită de păgâni. Apostolatul lui Petru în Antiohia nu ne e cunoscut decât prin Pavel (Gal. 2).
18. Istoricii şi bibliştii nu sunt de acord cu privire la momentul întâlnirii dintre Petru şi Pavel şi al înfruntării lor. Cum Epistola către Galateni pare a fi cea mai veche (în jurul anilor 48-49), iar Sinodul Apostolic s-a desfăşurat probabil în 49, este mai logic să credem că această în­tâlnire a avut loc înaintea sinodului de la Ierusalim. Atitudinea lui Pavel de la Antiohia a avut cu siguranţă o influenţă asupra lui Petru şi poate explica frumoasa sa intervenţie în fa­voarea păgânilor la sinod.
19. „Prinţ” (care exprimă ideea de întâi stătător în franceză, n.tr.) vine din latinescul principus = primul (corespunde grecescului „corifeu”). „Doctor” (termenul folosit în franceză pentru învăţător, n.tr.) = Rabbi, învăţător, dascăl. Ambii au învăţat Roma, care era capul lumii.
20. La moartea lui Irod (în anul 4 î.Hr.), regatul său a fost împărţit de romani între cei trei fii ai săi: Filip a primit „Tetrarhia”, în N-E Galileii, acolo unde se găsesc izvoarele Iordanului (Gaulanitida şi Trahonitida), care constituie Sudul Siriei ac­tuale. Cezareea lui Filip (astăzi Banyas) este în partea cea mai de nord a statului Israel de astăzi, în dreptul Tyrului (Liban).
21. Expresia „Fiul Omului” este una dintre cele mai dificile din Noul Testament. O găsim mai întâi în Vechiul Testament, sub forma „fiu de om”, o expresie ebraică pentru „om”, dar şi la anumiţi proroci, de pildă Daniel şi Iezechiel, sub forma „Fiul omului”. Aceasta va fi expre­sia preferată a lui Hristos când vorbeşte des­pre Sine la persoana a treia: voia să semnifice astfel întruparea Sa, devenind El, Fiul cel Unul născut al lui Dumnezeu, fiu al Omului, adică fiul lui Adam (Luca 3, 38), fiul dumnezeiesc al întregii omeniri. Apostolii erau familiarizaţi cu această expresie şi au văzut şi minunile, care mărturiseau despre dumnezeirea Lui.
22. Dar Petru nu este singurul: Apostolii, cu puţin timp mai înainte, când Iisus a mers pe ape, se închinaseră dinaintea Lui, pe corabie, şi îi spu­seseră: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (Mt. 14, 33). Şi va mai fi o altă pildă de aseme­nea mărturisire de credinţă: cea a Martei, la moartea fratelui său Lazăr, care este mai biblică („care avea să vină în lume” – Ioan 11, 27).
23. Mesia este termenul evreiesc (Maschiah),care înseamnă „uns”, adică ales, arătat, consacrat, şi care desemna pe regi şi pe preoţi în Vechiul Testament. Hristos este traducerea greacă a lui Mesia (Christos).
24. Episcopul de Antiohia este în aceeaşi măsură urmaşul lui Petru ca şi episcopul de Roma. Şi, de altfel, Petru nu a fost niciodată „episcop al Romei”, a fost Apostol, ca Pavel şi ceilalţi un­sprezece, evanghelizatori ai lumii întregi. Episcopii sunt următorii lor.
25. Studiul cel mai precis, după câte ştiu, dă urmă­torul rezultat: 17 Părinţi identifică piatra cu Sf. Petru, ca persoană; 8 Părinţi o identifică cu so­borul Apostolilor; 44 de Părinţi o identifică cu credinţa pe care a mărturisit-o Petru. 44 + 8 = 52, împotriva a 17. Nu încape nici o în­doială (cf. G. Bornand: Le schisme de 1054 en- tre lOccident et lOrient,1963, p. 213).
26. Imediat după această împrejurare, Iisus face pri­ma vestire a Patimilor Sale: Petru Îl dojeneşte zicându-I: niciodată [să nu mori]; iar atunci Domnul îi răspunde: „Mergi înapoia Mea, sata- no! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Mt. 16, 22-23). Este exact contrarul celor spuse de Hristos cu puţin timp înainte. Numeroşi Părinţi, dintre care Sf. Efrem, Sf. Ilarie şi Sf. Ioan Gură de Aur, au făcut apropierea între cele două eve­nimente: în câteva clipe Petru a trecut de la pia­tra mărturisirii sale la sminteală. Măreţie şi mi­zerie a lui Petru, măreţie şi mizerie a Omului!
27. Eugraph Kovalevsky (1905-1970).
28. Această doctrină este la originea ideologiei pa­pale. În timpul celor o mie de ani ai Bisericii nedespărţite, acest gând nu a fost decât o opi­nie personală care nu reflecta consensul Bisericii. Numai după schisma de la 1054 ea va fi adusă la rang de doctrină de Grigore al VII-lea (Dictatus Papaedin 1075) şi va ajunge inexorabil la dogma infailibilităţii pontificale (1870), care va săpa o prăpastie definitivă în­tre Răsăritul şi Apusul creştin.