Oaspeți în țara lui Iisus Hristos, file de jurnal

Mulți oameni de pe întregul glob merg în Å¢ara Sfântă mânați de dorul de a vedea, de a atinge urmele pe care Hristos le-a lăsat pe pământ. Dar, ni s-ar putea pune întrebarea, ce nevoie aveați să mergeți în Israel? Nu este Dumnezeu peste tot? Nu este El prezent în fiecare biserică? Nu se pogoară Duhul Sfânt la fiecare Sfântă Liturghie peste darurile de pâine și vin și le transformă în chiar Trupul și Sângele lui Hristos? Nu ne împărtășim noi cu Însuși Hristos? Ce nevoie mai aveați de o plimbare până în Israel? Atâta cheltuială și atâta oboseală! Mai bine ați fi împărțit toți banii aceștia săracilor!

Åži, cu adevărat, în esență, acel cineva care ne-ar pune aceste întrebări nu ar greși. Dar acel cineva ar vorbi ca unul care nu a avut încă experiența ajungerii în locurile în care, fără nicio exagerare, Dumnezeu a pus picio­rul pe pământ. Åži nu e puțin lucru. Abia după acest contact cu țara în care a trăit Dumnezeu-Omul înțelegerea despre Hristos se lărgește. Dumnezeu chiar a călcat pe aici, a respirat aerul fierbinte al țării acesteia, a su­ferit de sete, a obosit mergând pe jos dintr-un capăt în altul al țării, a trăit într-un anumit context politic și într-un anumit mediu soci­al. Dumnezeu-Omul, Care ne dă lucruri mari, Care ne dă slava pe care o are de la Tatăl (In 17, 22), dar mai ales Cel ce Se dă pe Sine, ne-a dăruit și bucuria acestui pelerinaj. Domnul ne-a invitat acasă la El, ne-a făcut oaspeți ai Săi și dorim ca această bucurie să o împărtășim și altora.

Pelerinajul a fost organizat în perioada 19 februarie - 1 martie la cererea unui grup de credincioși ai parohiei Romainville - Paris, grup condus de părintele Mircea Filip. Ceea ce înseamnă că dintru început a existat un avantaj, acela al omogenității grupului. Oamenii se cunoșteau între ei și își cunoșteau păstorul. Dar și păstorul îi cunoaște pe fiecare din ei. De altfel, la unul din desele puncte de control de pe cuprinsul Å¢ării Sfinte, părintele a fost în­trebat de un ofițer local dacă îi cunoaște pe toți membrii grupului. „Da, îi cunosc pe toți, i-am cununat, le-am botezat copiii...” Åži ce poate fi mai dătător de siguranță când știi că e cineva care garantează pentru tine, care se pune pentru tine și dă mărturie că ești de-al lui? E un moment care ne face să ne gândim la clipa judecății. Cum ai să stai și ce răspuns ai să dai în fața lui Dumnezeu? Dacă întreba­rea unui ofițer de vamă poate crea emoții, deși te știi necălcător de lege, cum te vei simți în fața lui Dumnezeu, Autoritatea supremă, și mai ales că, de data aceasta, știi că nu ești fără de păcat? Dar, așa cum acum părintele a inter­venit pentru întregul grup și pentru fiecare în parte, tot așa nădăjduim ca și în momentul în care vom fi în fața Domnului, părintele care ne-a dezlegat de păcate la spovedanie, rugă­ciunile lui și ale tuturor sfinților la care am alergat să ne fie de ajutor.

Pelerinajul nostru a început cu câteva zile petrecute în Sinai. Călătoria destul de lungă de la Betleem la Sinai oferă destule surprize europeanului venit pentru prima oară pe aces­te meleaguri. Mai întâi faptul de a străbate de­șertul stâncos, în plin soare, îl uimește pe omul venit de pe plaiurile mioritice, în care codrul e frate cu românul. Prezența oazelor este o mi­nune a lui Dumnezeu: cum se face că aici e ver­deață, iar de la centimetrul următor începe brusc uscăciunea? Åži parcă nu poți înțelege cum și de ce a spus Dumnezeu poporului Israel că-l va duce în țara pe care a ales-o „pentru ei, în țara în care curge lapte și miere, cea mai fru­moasă dintre toate țările" (Iez. 20, 6).

Ne-am oprit puțin la malul Mării Moarte. Prilej de reflecție și de noi uimiri. Marea Moartă, apă lipsită de viață, înconjurată de deșert, se află pe locul unde, în vechime, se găseau cetățile Sodoma și Gomora. În fața ei ești cuprins de teamă și înțelegi că nu poți primi cu ușurătate cuvântul lui Dumnezeu. Dacă păcatele locuitorilor celor două cetăți au determinat o astfel de acțiune din partea lui Dumnezeu, cu ce ne vom putea scuza noi, care beneficiem de întreaga Revelație și ră­mânem indiferenți sau așteptăm să rezolve alții provocările aduse de societatea contem­porană valorilor noastre creștine, mai bine zis, firescului omului?

Ajungem la Mănăstirea Sfânta Ecaterina – o minune a lui Dumnezeu. Căci nu e puțin lucru ca o mănăstire situată de multe secole în plin mediu arab să rămână vie. Iar Dum­nezeu, Care lucrează prin orice om atunci când e nevoie, a lucrat și în cazul acesta într-o manieră asemănătoare. Åžtiind că aici este lo­cul în care Moise a văzut rugul aprins și a vor­bit cu Dumnezeu, Mohamed a lăsat un în­scris, pecetluit cu amprenta mâinii sale, cum că acestei mănăstiri și locuitorilor ei să le fie îngăduit a trăi după cum își au rânduiala. De aceea, în baza acestui act, mănăstirea a fost protejată de orice agresiune și a putut conti­nua viața monastică fără întrerupere. În mă­năstirea de pe Sinai, ca o gazdă generoasă, Dumnezeu ne-a copleșit cu daruri. Am căl­cat pe locul pe care, odinioară, creștea rugul ce ardea în chip minunat, loc sfânt în care Dumnezeu i-a spus lui Moise să nu intre de­cât desculț (leș. 3, 5). Ne-am închinat la moaș­tele Sfintei Ecaterina, la minunatele icoane din biserică și din muzeu, dar mai ales am ră­mas fără grai în fața icoanei Mântuitorului aflată tot în muzeu. Ne-am închinat la moaș­tele Sfântului Åžtefan Sinaitul care a adormit întru Domnul în scaunul de spovedanie, în pustia Muntelui Sinai, și poate fi văzut ca ata­re în osuarul mănăstirii. Am urcat noaptea pe vârful Sinai pentru a contempla frumuse­țea răsăritului de soare. Ne-am minunat cum e posibil ca în acest deșert torid să fie încă zăpadă pe vârful muntelui. Am ascultat lec­tura biblică despre urcarea lui Moise pe mun­te, participând și simțindu-ne părtași cu Mo­ise la dialogul pe care l-a avut cu Dumnezeu în timp ce jos, la poalele muntelui, oamenii se lepădau de Dumnezeu și se închinau ido­lului făcut de mână. Ne întrebăm dacă noi, aflați într-o situație asemănătoare de uscă­ciune, nu cumva căutăm refugiul umbros al compromisului. Ne minunăm cum poporul Israel a petrecut nu o zi sau două, ci pa­truzeci de ani peregrinând prin aceste pustiuri, hrăniți de Dum­nezeu în chip minunat. Ne-am bucurat de Liturghia de dumi­nică în biserica mare a mănăsti­rii, de binecuvântarea PS Damianos, arhiepiscopul Sinaiului, de prezența beduinilor și a cămile­lor lor, de mâncarea binecuvân­tată de la mănăstire. Nu poți ple­ca din Sinai decât îmbogățit, copleșit dar, în același timp, lă­sând o parte din inima ta aici. Te trezești mai apoi că ți-e dor de Sinai. La plecarea din Sinai ad­mirăm minunile lui Dumnezeu din deșert, nisipul alb aflat când­va pe fundul unei mări, stâncile albe, negre, roșiatice, prezența ascunsă a oazelor, apa azurie a golfului Aqaba, muntele în T pe lângă care au rătăcit evreii 40 de ani. Privirile se răsucesc dintr-o parte în alta, bogăția de informații nu acoperă nostalgia locului sfânt lăsat în urmă.

Ne întoarcem în Israel și po­posim peste noapte în Ierihon, pri­lej cu care ne închinăm și în Așe­zământul românesc de aici. După care, în drum spre Galileea, ne oprim la Iordan – locul în care Hristos a fost botezat de Ioan. Te uiți la apa aceasta atât de renumi­tă, dar atât de smerită față de râu­rile de acasă, Dunărea cea mare, și iar te minunezi cum Hristos a intrat în această apă și S-a lăsat bo­tezat de slugă. Continuăm peleri­najul urmărind linia cronologică a vieții Mântuitorului și urcăm pe muntele Carantaniei. De aici în­vățăm că nu se cuvine să negoci- ezi în ceas de ispită, căci și Mân­tuitorul a respins fără drept de apel orice intervenție insidioasă. Ne rugăm să ne ajute și nouă Dom­nul la ceas de nevoie, să ne dăru­iască din puterea Sa cu care a bi­ruit vicleniile vrăjmașului. La fiecare oprire părintele ne citește pericopa evanghelică ce corespun­de locului, ne subliniază câte un aspect sau altul, iar Bogdan ne îm­părtășește și el tot ceea ce știe des­pre fiecare din obiective. Privirea, auzul, mirosul, mintea sunt pline de tot ceea ce primim.

Un loc special la care poposim este fântâna lui Iacov aflată în cripta bisericii unei mănăstiri ortodoxe ridi­cată în vechiul Sihar, Samaria. Vedem fântâna pe care a ridicat-o patriarhul Iacov cu mii de ani în urmă, dar specială pentru noi mai ales pentru că aici S-a oprit Domnul să Se odihnească, să bea apă, dar mai ales pen­tru a câștiga un alt suflet din rătăcire – pe femeia samarineancă, cea care căuta adevărul. Åži iarăși nu e pu­țin lucru să bei apă din aceeași fântână de la care a băut Dumnezeu. De această fântână S-a sprijinit Mântuitorul și a stat de vorbă cu o localnică. În unele zone din România se folosește expresia „a sta de taină” în loc de a spune că doi oameni discută. Aici Hristos a stat de taină cu samarineanca și i-a luminat înțelegerea pen­tru lucruri de taină. De aceea, din acest moment, fe­meia respectivă va deveni Fotini, adică cea luminată.

Ajunși în Galileea, mergem întâi în Nazaret, unde vizităm locul fostei sinagogi în care a predicat Hristos, ne închinăm la locul Bunei Vestiri și în Biserica Arhanghelului Gavriil, care adăpostește izvorul de la care Maica Domnului lua apă. Nu putem ieși de aici fără să citim acatistul Bunei Vestiri. Căci aici Dumnezeu S-a unit cu omul. Aici Fecioara devine purtătoare de prunc. La Nazaret este începutul mântuirii noastre.

Ziua în curs ne dăruiește intrarea la mănăstirea ortodoxă din Cana Galileii, locul în care Hristos a binecuvântat nunta, ca inceput al familiei, locul in care a făcut prima minune: preschim­barea apei in vin. Apoi mergem la Capernaum, oraș bogat in locuri sfinte. Vizităm sinagoga in care mergeau Hristos și Apostolii, vedem ruinele de pe locul casei lui Petru, biserica Sfinții Apostoli, locul pescuirii minunate, lo­cul arătării lui Hristos ucenicilor după invi- erea Sa, locul inmulțirii pâinilor și peștilor, apoi la Biserica de pe Muntele Fericirilor. Încheiem ziua cu o plimbare cu vaporașul pe Marea Galileii, insoțiți de pescăruși. Nu știm ce am fi făcut dacă, asemenea Apostolilor, am fi fost cuprinși de o furtună in mijlocul mării. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu o du- pă-amiază liniștită și un apus de soare mag­nific pe Lacul Tiberiadei. Avem pentru al­bum și un moment emoționant, căci vaporașul arborează și steagul României, iar noi intonăm imnul național.

Mergem cu Domnul mai departe, pe fi­rul vieții Sale, și urcăm pe Tabor, la locul unde S-a schimbat la față, dar vizităm și mănăsti­rea ortodoxă de pe Tabor a cărei biserică a fost ridicată de un călugăr român, Irinarh Roseti. Trecem din nou prin Ierihon pentru a ajunge la sicomorul lui Zaheu, copac ce e legat de schimbarea traseului vieții unui mare vameș la intâlnirea cu Hristos. Intrăm apoi in Betania și ne inchinăm la locul unde Hristos S-a intâlnit cu Marta, apoi intrăm in grupuri mai mici in mormântul lui Lazăr. De acum nu mai e mult până la Ierusalim.

Ierusalimul, ca și celelalte localități ale Å¢ării Sfinte, strălucește in soare, căci e con­struit in cea mai mare parte din piatra albă specifică țării. Doar Moscheea lui Omar, cu pereții săi albaștri și imensa cupola aurită, sparge uniformitatea imaginii orașului vechi. În cele câteva zile pe care le petrecem aici avem puțin timp să simțim orașul. Ierusalimul vechi este impărțit in patru cartiere de di­mensiuni diferite și atribuite creștinilor, ar­menilor, evreilor și musulmanilor. Aici vine­rea e zi sfântă pentru musulmani, sâmbăta e zi sfântă pentru evrei, duminica e zi sfântă pentru creștini. Un oraș in care nu-ți poți per­mite să fii căldicel in credință.

Vizităm Zidul Plângerii. Nu e zi de șabat, ca urmare ne putem apropia. În fața lui și văzând oamenii care vin aici să plângă slava pierdută a vechiului templu, mintea noastră din nou iși oprește discursul și ini­ma trăiește o nouă uimire. Acești oameni, care nu au avut o țară a lor din secolul întâi până in secolul XX, ne stârnesc admira­ția, căci au avut capacitatea, determinarea de a nu pierde niciuna din valorile religioa­se, de a nu-și uita limba, de a nu renunța la pământul care le-a fost făgăduit și dăruit de Dumnezeu. Aceasta ne rușinează pe noi, creștini fiind, dar parcă mai neatenți une­ori la cuvântul lui Dumnezeu, porunca Sa imperativă de a ne iubi unii pe alții. Ne ru­șinează pe noi ca neam care-și uită uneori atât de ușor tradițiile, limba, permeabil la toate noutățile de orice fel. Ne rușinează pe noi, cei care uităm că inaintașii noștri au luptat și au murit pentru credința creștină și pentru țara română. Este adevărat că evre­ii  nu-l cunosc pe Hristos ca Dumnezeu, și prin aceasta pierd totul, dar putem și noi invăța câte ceva din felul in care ei au rezis­tat in timp. Putem apoi, văzând efortul pe care il fac pentru a beneficia de orice pică­tură de apă și orice petic de pământ arabil, cum fiecare din cele două e considerat o valoare in­estimabilă, să ne întoar­cem întru ale noastre mai mobilizați în a aprecia la adevărata măsură darul pe care ni l-a lăsat nouă Dum­nezeu: ape limpezi, din belșug, verdeață până sus pe munte, pământ mănos care așteaptă mâini harni­ce, climă blândă și toate celelalte.

În cele câteva zile petrecute la Ierusalim încercăm să cuprindem cele mai importan­te momente din ultimele zile ale vieții Mântuitorului: mergem împreună pe Sion în foișorul Cinei celei de Taină, apoi ne ru­găm în grădina Ghetsimani, parcurgem dru­mul pe valea pârâului Cedrilor spre locul în­tâlnirii dintre Hristos și Ana și Caiafa, vedem rămășițele drumului roman pe care l-a urcat Hristos spre sinedriu, suferim împreună cu Hristos și nu judecăm momentul de slăbi­ciune al lui Petru în clipa trădării, ajungem la locul judecății lui Hristos de către Pilat, după care pornim în tăcere pe străduțele care acoperă drumul Crucii. Un scurt popas la mănăstirea rusească de la Poarta Judecății. Aici, văzând și intrând prin poarta cea mică a urechilor acului, înțelegem mai adânc fap­tul că doar prin smerenie și lepădând toată averea de orice fel, toată grija cea lumească, putem intra în Ierusalimul cel ceresc.

Odată ajunși la Biserica Sfântului Mormânt, ne închinăm pe Golgota, locul răs­tignirii lui Hristos, coborâm la piatra unge­rii, după care îngenunchem pe rând în fața Sfântului Mormânt, cel din care ne-a răsărit nouă viața veșnică. Mormântul pecetluit care ne-a deschis nouă Împărăția cerurilor, comu­niunea cu Dumnezeu. În prag de seară, ne strângem lângă baldachinul Sfântului Mormânt și cântăm „Hristos a Înviat”

Însă darurile nu s-au terminat. În zilele ur­mătoare ajungem la Betleem, locul nașterii lui Hristos, locul în care biserica e singura din Å¢ara Sfântă care nu a fost distrusă în timpul invaziilor, ci o vedem așa cum au văzut-o mi­lioane de oameni de pe timpul Sfintei Împărătese Elena și a împăratului Iustinian în­coace. Ajungem în Ain Karem, locul nașterii prietenului Mirelui, Sfântul Ioan Botezătorul. Aici, auzind din nou episodul evanghelic în care pruncul Ioan a săltat în pântecele mamei sale, Elisabeta, la întâlnirea dintre aceasta și Fecioara Maria, cea care Îl purta în pântece pe Dumnezeu-Omul, pricepem de ce avortul este ucidere și nu o eliminare a unui conglomerat amorfde celule, că omul e om încă din prima clipă a zămislirii lui.

Trecem apoi pe la biserica Sfintei Cruci, ridicată pe locul din care s-a tăiat copacul pen­tru Crucea lui Hristos. Biserica impresionea­ză atât prin frescele ei deosebit de vechi și de frumoase, cât și prin faptul că, pentru scurt timp, a adăpostit o comunitate de credincioși care slujeau Liturghia în limba ebraică.

Dumnezeu ne binecuvântează pelerina­jul cu închinarea la alte două locuri aflate în pustie: Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfințit (5 decembrie) și Mănăstirea din Hozeva, unde îl aflăm pe Sfântul Ioan Iacob (5 au­gust), român de-al nostru. Văzându-l pe Sfântul Ioan Iacob întreg în raclă, sufletul se cutremură de sfințenia sa. A fost om ca noi, a trăit vremuri ca ale noastre. Iar acestea nu l-au împiedicat să împlinească întru sine cu­vântul lui Dumnezeu și să dobândească via­ța veșnică, nestricăciunea. Pustia aceasta ari­dă, aspră, a devenit pentru el prilej de dobândire a vieții lui Dumnezeu.

Ajungem să ne închinăm și la locul Înălțării Mântuitorului, după care zăbovim puțin mai mult la biserica mormântului Născătoarei de Dumnezeu din Ghetsimani, un alt loc încărcat de har, împodobit și cu o icoană foarte frumoasă și făcătoare de mi­nuni a Maicii Domnului. Aici ne dezgolim sufletul în cântări pe grai românesc și cu ac­cent din Zona Oașului. Părintele Anatolie, nevoitor român la această biserică, ne rela­tează pe scurt câteva din minunile care s-au întâmplat cu această icoană, e un moment plin de har și încărcat emoțional, încât toată lumea se închină cu smerenie celeia ce este mai presus decât cerurile și care, întru sme­renia sa, L-a purtat pe Mântuitorul în pânte­ce și pe brațe, celeia ce ne povățuiește în tă­cere către Fiul său și ne îndeamnă să facem tot ce ne poruncește El (In 2, 5).

Încheiem pelerinajul nostru cu partici­parea la Sfânta Liturghie de la Sfântul Mormânt în noaptea de vineri spre sâmbă­tă, liturghie la care ne împărtășim cu toții, căci părintele i-a spovedit pe toți pelerinii din grup în după-amiaza acelei zile. Este o atmosferă ca de Paști, acum, în pragul Postului Paștilor, ca pregustare a marii săr­bători a Învierii Domnului și ca pregătire pentru învierea fiecăruia dintre noi spre via­ța veșnică. A doua zi urmează să ne întoar­cem la casele și rânduielile noastre. Dar, așa cum spunea Ion, unul dintre pelerinii noș­tri, nu-i de ajuns să ne fi atins de atâtea lo­curi sfinte dacă ne ducem acasă și facem tot ce făceam înainte.

Ajută-ne, Doamne, ca, sprijiniți de harul Tău, să renunțăm la tot ce nu ne este de fo­los, să ne înnoim viața în Duhul Sfânt, iar acest pelerinaj să ne fie ca o trambulină în viața duhovnicească!

Mulțumim, Doamne, pentru tot ce ne-ai dăruit și pentru toată purtarea de grijă din timpul călătoriei!

Mulțumim părintelui Mircea pentru ocro­tire și grija părintească!

Mulțumim lui Bogdan care s-a dăruit pe sine nouă și cu tot ceea ce știa, pentru a ne fi cât mai ziditoare această închinare la Locurile Sfinte!

Mulțumim grupului de pelerini care for­mează familia românească de la Romainville-Paris!

Maica Gabriela, pelerin în Å¢ara Sfântă împreună cu credincioșii parohiei „Sfinții Trei Ierarhi" de la Romainville