Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Biserica, comunitate a celor care trăiesc în Hristos, se deosebeşte de o corporaţie structurată după legile societăţii şi prin faptul că în Biserică nu se manifestă o comuniune realizată exclusiv prin aderare la un ideal comun, exprimat prin obiective şi ţinte ce corespund capacităţilor omeneşti şi aspiraţiilor lumeşti, ci o comuniune care este de fapt un răspuns la o chemare (In 15, 16), o manifestare tainică a întâlnirii celor omeneşti cu cele dumnezeieşti.
În Evanghelii se arată desluşit că Hristos îi cheamă pe oameni la o viaţă de comuniune structurată pe principii ce depăşesc mentalităţile lumeşti. El îi pregăteşte pe ucenici ca păstori pentru un popor ce are nevoie să primească hrana trăirii în Dumnezeu, şi de aceea aşază în rândul discipolilor rânduieli care fac să se perpetueze lucrarea Sa până la sfârşitul veacurilor. Principiile de viaţă, rânduielile aşezate sunt şi o manifestare a autorităţii Sale prin care El este prezent în mijlocul celor ce se reunesc în numele Lui, şi ascultarea de cei învestiţi cu autoritatea Sa este o ascultare de Hristos (Lc 10, 16; Mt 18, 18).
Din acest motiv, cei prin care se manifestă autoritatea bisericească au o mare responsabilitate, deoarece prin actele şi faptele lor Se manifestă Însuşi Hristos, izvorul autorităţii pe care ei o exercită.
Cuvântul „autoritate” provine din limba latină (augere, auctoritas),însemnând „a adăuga”, autoritatea manifestând astfel şi legătura între putere şi izvorul puterii. Această autoritate dă posibilitatea folosirii mijloacelor deţinute de Biserică pentru împlinirea misiunii şi face din manifestarea puterii o acţiune mântuitoare. Dumnezeu, Autoritatea supremă, a încredinţat Fiului toată puterea şi, după trimiterea ucenicilor la lucrarea misionar-pastorală, puterea lui Hristos este lucrătoare prin actele de slujire ale preotului sau episcopului integrate ca o lucrare a Bisericii, după rânduială (1 Cor. 14, 40) şi în ascultare (2 Cor. 10, 5-6).
Biserica, mediul comunitar uman în care Hristos Îşi retrăieşte, împreună cu el, acţiunea Sa mântuitoare, este cârmuită de cei ce au primit responsabilitatea păstoririi de la Fiul lui Dumnezeu. Responsabilitatea bisericească se manifestă şi prin competenţe sau putere care au însă vocaţia de a fi asumate în mod jertfelnic, smerit, slujitor, însufleţite de iubire (Efes. 4, 15-16). Aşadar, în Biserică, toată autoritatea vine de la Hristos prin cei trimişi de El (1 Cor. 4, 17), dar cei trimişi nu pot transforma slujirea în
Hristos intr-o slujire subordonată propriilor ambiţii, pentru că Hristos este Cel ce Se manifestă prin slujitorii ei, si implicit este judecătorul lor (1 Cor. 4, 4).
Biserica a dobândit mijloacele de lucrare prin jertfa lui Hristos (FA 20, 28) si Acelaşi Hristos, in Duhul Sfânt, ii alege pe cei responsabili pentru a implini lucrarea Sa până la sfârşitul veacurilor.
În Biserică, atunci când vorbim despre autoritate trebuie să vorbim şi de responsabilitate. Responsabilitatea constă tocmai in a veghea ca puterea să nu fie ruptă de autoritatea care ii este izvor şi judecată. În virtutea responsabilităţii bisericeşti, trebuie să nu se piardă din vedere că nicio slujire nu se exercită in numele propriu al slujitorului, ci in numele Celui ce este cap al Bisericii, Hristos, iar cel investit cu autoritatea Bisericii nu pune de la el nimic altceva decât disponibilitatea şi slujirea[1].
Cuvintele „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă”(Mt 28, 18-20) sunt cheia de inţelegere a raportului dintre autoritate, putere şi responsabilitate in Biserică.
Dacă primele cuvinte arată că Hristos nu Îşi exercită puterea intr-un mod care ar separa-o de voia lui Dumnezeu, Dumnezeu fiind autoritatea care dă sens intregii puteri, partea a doua a citatului: „învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” are nuanţe extrem de importante.
Hristos a dat porunci Apostolilor şi prin ei lumii intregi, dar discipolii sunt chemaţi să îi înveţe pe cei păstoriţi să păzească poruncile, să facă ucenici, prin exemplu personal. Ucenicul nu urmează poruncile din frică, ci din preţuire, în deplină libertate. Ucenicul este legat prin statutul său de responsabilitatea celui ce l-a chemat la ucenicie. Dacă acesta nu urmează calea pe care s-a angajat, trebuie mustrat şi îndreptat, dar aşa cum un părinte îşi mustră şi îndreaptă fiul, în duh de iubire, cu îndurerare şi, nu în ultimul rând, cu smerenie.
Aşadar, Biserica nu-şi impune prin putere poruncile, ci prin slujire, exemplul personal fiind cel care are capacitatea de a face ucenici. Impunerea prin putere defineşte actele autoritare, dar această atitudine diminuează sau chiar anulează autoritatea duhovnicească.
Biserica, prin persoanele învestite cu autoritate, este pusă şi în situaţia de a judeca. Judecata Bisericii trebuie să fie una părintească, dreaptă, dar marcată de iubire şi de preocuparea pentru îndreptarea celui care a greşit. Autoritatea celui ce judecă în numele Bisericii este întărită de faptul că Însuşi Hristos este judecătorul şi judecata bisericească trebuie să asume învăţătura dată de Hristos Apostolilor în Evanghelia după Matei 18, 15-17: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Si de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Si de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş”.
Dacă persoana care greşeşte nu are înţelepciunea de a se smeri în ascultare şi îndreptare, Mântuitorul ne adresează chemarea de a lua împreună cu noi încă doi sau trei martori, dar nu pentru a-l umili pe cel ce nu primeşte prima mustrare, ci pentru ca „din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul”. Astfel, cel ce a mustrat se pune şi el în faţa judecăţii celor doi sau trei, ca nu cumva judecata lui iniţială să fie din orgoliu, ambiţie sau mânie. Această înţelegere este susţinută şi de canonul 5 al Sinodului I ecumenic.
Sfârşitul pasajului: „iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş”, din perspectiva celor exprimate mai sus, are un sens profund. Nu trebuie să uităm că viaţa în Hristos este conştiinţa că Hristos trăieşte în noi, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni (2, 20). Cel ce nu ascultă trebuie să ne fie ca un păgân şi vameş, dar aşa cum au fost aceştia pentru Hristos.
Persoanele învestite cu autoritate trebuie să fie copleşite de responsabilitatea pentru Biserică şi să înţeleagă că împlinirea misiunii lor depăşeşte lucrarea individuală, slujirea lor nu este deplină altfel decât în cadrul coresponsabilitaţii ierarhic-sinodale şi nimeni nu se poate sustrage judecăţii Bisericii, şi mai ales judecăţii lui Hristos, în numele Căruia se exercită orice act de autoritate.
Note:
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team