Adaugat la: 8 Mai 2014 Ora: 15:14

Autoritate şi responsabilitate în slujirea bisericeasca

Biserica, comunitate a celor care tră­iesc în Hristos, se deosebeşte de o corporaţie structurată după legile so­cietăţii şi prin faptul că în Biserică nu se ma­nifestă o comuniune realizată exclusiv prin aderare la un ideal comun, exprimat prin obiective şi ţinte ce corespund capacităţilor omeneşti şi aspiraţiilor lumeşti, ci o comuni­une care este de fapt un răspuns la o chema­re (In 15, 16), o manifestare tainică a întâlni­rii celor omeneşti cu cele dumnezeieşti.

În Evanghelii se arată desluşit că Hristos îi cheamă pe oameni la o viaţă de comuni­une structurată pe principii ce depăşesc mentalităţile lumeşti. El îi pregăteşte pe ucenici ca păstori pentru un popor ce are nevoie să primească hrana trăirii în Dumnezeu, şi de aceea aşază în rândul dis­cipolilor rânduieli care fac să se perpetue­ze lucrarea Sa până la sfârşitul veacurilor. Principiile de viaţă, rânduielile aşezate sunt şi o manifestare a autorităţii Sale prin care El este prezent în mijlocul celor ce se reu­nesc în numele Lui, şi ascultarea de cei în­vestiţi cu autoritatea Sa este o ascultare de Hristos (Lc 10, 16; Mt 18, 18).

Din acest motiv, cei prin care se mani­festă autoritatea bisericească au o mare res­ponsabilitate, deoarece prin actele şi fap­tele lor Se manifestă Însuşi Hristos, izvorul autorităţii pe care ei o exercită.

Cuvântul „autoritate” provine din lim­ba latină (augere, auctoritas),însemnând „a adăuga”, autoritatea manifestând astfel şi le­gătura între putere şi izvorul puterii. Această autoritate dă posibilitatea folosirii mijloa­celor deţinute de Biserică pentru împlini­rea misiunii şi face din manifestarea pute­rii o acţiune mântuitoare. Dumnezeu, Autoritatea supremă, a încredinţat Fiului toată puterea şi, după trimiterea ucenicilor la lucrarea misionar-pastorală, puterea lui Hristos este lucrătoare prin actele de sluji­re ale preotului sau episcopului integrate ca o lucrare a Bisericii, după rânduială (1 Cor. 14, 40) şi în ascultare (2 Cor. 10, 5-6).

Biserica, mediul comunitar uman în care Hristos Îşi retrăieşte, împreună cu el, acţiunea Sa mântuitoare, este cârmuită de cei ce au primit responsabilitatea păstoririi de la Fiul lui Dumnezeu. Responsabilitatea bisericească se manifestă şi prin competen­ţe sau putere care au însă vocaţia de a fi asumate în mod jertfelnic, smerit, slujitor, însufleţite de iubire (Efes. 4, 15-16). Aşa­dar, în Biserică, toată autoritatea vine de la Hristos prin cei trimişi de El (1 Cor. 4, 17), dar cei trimişi nu pot transforma slujirea în

Hristos intr-o slujire subordonată propri­ilor ambiţii, pentru că Hristos este Cel ce Se manifestă prin slujitorii ei, si implicit este judecătorul lor (1 Cor. 4, 4).

Biserica a dobândit mijloacele de lucra­re prin jertfa lui Hristos (FA 20, 28) si Acelaşi Hristos, in Duhul Sfânt, ii alege pe cei responsabili pentru a implini lucrarea Sa până la sfârşitul veacurilor.

În Biserică, atunci când vorbim despre autoritate trebuie să vorbim şi de respon­sabilitate. Responsabilitatea constă tocmai in a veghea ca puterea să nu fie ruptă de au­toritatea care ii este izvor şi judecată. În vir­tutea responsabilităţii bisericeşti, trebuie să nu se piardă din vedere că nicio slujire nu se exercită in numele propriu al slujito­rului, ci in numele Celui ce este cap al Bisericii, Hristos, iar cel investit cu autori­tatea Bisericii nu pune de la el nimic altce­va decât disponibilitatea şi slujirea[1].

Cuvintele „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în nu­mele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am po­runcit vouă”(Mt 28, 18-20) sunt cheia de inţelegere a raportului dintre autoritate, putere şi responsabilitate in Biserică.

Dacă primele cuvinte arată că Hristos nu Îşi exercită puterea intr-un mod care ar separa-o de voia lui Dumnezeu, Dumnezeu fiind autoritatea care dă sens intregii puteri, partea a doua a citatului: „învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” are nuanţe extrem de im­portante.

Hristos a dat porunci Apostolilor şi prin ei lumii intregi, dar discipolii sunt chemaţi să îi înveţe pe cei păstoriţi să păzească poruncile, să facă ucenici, prin exemplu personal. Ucenicul nu urmează poruncile din frică, ci din preţuire, în deplină liberta­te. Ucenicul este legat prin statutul său de responsabilitatea celui ce l-a chemat la uce­nicie. Dacă acesta nu urmează calea pe care s-a angajat, trebuie mustrat şi îndreptat, dar aşa cum un părinte îşi mustră şi îndreaptă fiul, în duh de iubire, cu îndurerare şi, nu în ultimul rând, cu smerenie.

Aşadar, Biserica nu-şi impune prin pu­tere poruncile, ci prin slujire, exemplul per­sonal fiind cel care are capacitatea de a face ucenici. Impunerea prin putere defineşte actele autoritare, dar această atitudine di­minuează sau chiar anulează autoritatea duhovnicească.

Biserica, prin persoanele învestite cu autoritate, este pusă şi în situaţia de a jude­ca. Judecata Bisericii trebuie să fie una pă­rintească, dreaptă, dar marcată de iubire şi de preocuparea pentru îndreptarea celui care a greşit. Autoritatea celui ce judecă în numele Bisericii este întărită de faptul că Însuşi Hristos este judecătorul şi judecata bisericească trebuie să asume învăţătura dată de Hristos Apostolilor în Evanghelia după Matei 18, 15-17: „De-ţi va greşi ţie fra­tele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Si de te va asculta, ai câştigat pe frate­le tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei mar­tori să se statornicească tot cuvântul. Si de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş”.

Dacă persoana care greşeşte nu are în­ţelepciunea de a se smeri în ascultare şi în­dreptare, Mântuitorul ne adresează chema­rea de a lua împreună cu noi încă doi sau trei martori, dar nu pentru a-l umili pe cel ce nu primeşte prima mustrare, ci pentru ca „din gura a doi sau trei martori să se sta­tornicească tot cuvântul”. Astfel, cel ce a mustrat se pune şi el în faţa judecăţii celor doi sau trei, ca nu cumva judecata lui iniţi­ală să fie din orgoliu, ambiţie sau mânie. Această înţelegere este susţinută şi de ca­nonul 5 al Sinodului I ecumenic.

Sfârşitul pasajului: „iar de nu va ascul­ta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş”, din perspectiva celor exprimate mai sus, are un sens profund. Nu trebuie să uităm că viaţa în Hristos este conştiinţa că Hristos trăieşte în noi, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni (2, 20). Cel ce nu ascultă trebuie să ne fie ca un păgân şi vameş, dar aşa cum au fost aceştia pentru Hristos.

Persoanele învestite cu autoritate tre­buie să fie copleşite de responsabilitatea pentru Biserică şi să înţeleagă că împlini­rea misiunii lor depăşeşte lucrarea indivi­duală, slujirea lor nu este deplină altfel de­cât în cadrul coresponsabilitaţii ierarhic-sinodale şi nimeni nu se poate sus­trage judecăţii Bisericii, şi mai ales judecă­ţii lui Hristos, în numele Căruia se exerci­tă orice act de autoritate.

Note:

1. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă,vol. 3, EIBMO, Bucureşti, 1978, p. 10.
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni