Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 15 Aprilie 2014 Ora: 15:14

Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând

„Scopul creştinismului nu este de a ajuta oamenii să se împace cu ideea morţii, ci de a le dezvălui adevărul asupra vieţii şi asupra morţii, pentru a fi mântuiţi prin acest adevăr. (...) Dacă scopul creştinismului ar fi de a-i elibera pe oameni de spaima morţii, de a-i împăca, aşadar, cu moartea, nu am avea nicidecum nevoie de creştinism, dat fiind că toate celelalte religii au făcut deja acest lucru (...). Iar secularizarea este pe cale de a zămisli un om care va muri cu veselie şi în mod colectiv, pentru triumful unei cauze, oricare ar fi ea. Creştinismul nu este împăcarea cu moartea. El este revelaţia morţii, şi el revelează moartea pentru că este revelaţia vieţii. Hristos este această viată. Si numai dacă Hristos este viată,moartea este aşa cum o defineşte creştinismul: un vrăjmaş care trebuie nimicit, şi nu un «mister» ce trebuie elucidat"

PĂRINTELE ALEXANDRE SCHMEMANN, Pentru viața lumii

Moartea este pretutindeni prezentă, înlăuntrul nostru şi în afară. Toa­te făpturile vii, toate fi­inţele omeneşti, toţi pruncii nou-născuţi, părinţii, fraţii, surorile, copiii noştri, toa­te popoarele, toate naţiunile lumii, toţi locuitorii pământului, apelor şi văzdu­hului, toţi fără excepţie sunt contaminaţi de virusul morţii: „Omul începe să moa­ră atunci când începe să trăiască” (Sf. Nicodim Aghioritul). Existenţa în această lume, oricare ar fi durata ei – o secundă, un secol, o mie sau zece mii de ani sunt exact acelaşi lucru în faţa infinitului –, nu este decât un atom microscopic de viaţă între două neanturi nemărginite: „Dacă-mi arunc privirea în faţa mea, ce spaţiu infinit în care nu exist! Şi dacă mă uit îndărătul meu, ce în­spăimântătoare curgere unde eu nu sunt! Şi cât de mărunt este locul pe care-l ocup în această imensă genu­ne a timpului! Nimic nu sunt: un interval atât de mic nu este cu ni­mic diferit de neant” (Bossuet - Predică despre moarte).

Fără Dumnezeu, care îi dă Fiinţa şi Viaţa, omul nu este decât un „mic neant” (Sora Emmanuelle), plutind o clipă, precum un balon de săpun, în vidul infinit. Neantul nu poate produce nimic altceva decât neant.

Omul, prin sine însuşi, nu poate ză­misli viaţa fără a zămisli în acelaşi timp şi moartea, care a intrat în el prin păcatul lui Adam şi a luat locul lui Dumnezeu. Căci încălcând voia lui Dumnezeu, Adam şi-a dat lui însuşi moar­tea, rupând legătura cu izvorul Vieţii şi al propriei sale vieţi. De atunci încoace, ceea ce numim „viaţă” nu este, în realitate, de­cât o dizolvare progresivă a fiinţei omeneşti în neantul care ocupă în noi locul lui Dumnezeu. Noi toţi intrăm în moarte din prima clipă a venirii noastre pe lume, iar mica fărâmă de viaţă pe care o avem în noi scade tot mai mult pe zi ce trece, precum un comprimat efervescent în apă.

Diavolul şi moartea sunt unul şi ace­laşi lucru, văzut sub unghiuri diferite, dat fiind că natura însăşi a ispitei, de orice fel ar fi ea, constă în a ne orienta către lu­crurile muritoare, în locul celor nemuri­toare. Aşa încât a cădea în ispită înseam­nă a alege moartea în locul vieţii: „Păcătoşii sunt nişte bolnavi în primejdie de moarte duhovnicească, mai de temut de­cât cea trupească” (P. Evdokimov - Vârstele vieţii duhovniceşti).

Toţi oamenii fiind păcătoşi, cu toţii suntem bolnavi, iar boala noastră se nu­meşte moarte: „Moartea nu este numai o clipă, ea coexistă şi însoţeşte omul de-a lun­gul întregii sale vieţi. Ea este prezentă în toa­te lucrurile, ca fiind limita lor evidentă. (...) Orice despărţire, uitare, schimbare, faptul că nimic nu se poate repeta exact la fel, ne fac să simţim suflarea morţii în inima însăşi a vieţii. (...) Plecarea unei fiinţe iubite, sfâr­şitul unei mari pasiuni, urmele timpului pe un chip omenesc, ultima privire asupra unei aşezări sau unui peisaj pe care nu le vom mai revedea niciodată sau pur şi simplu o floare ofilită trezesc în sufletul nostru o profundă melancolie, o experienţă imediată şi antici­pată a morţii” (P. Evdokimov, op. cit.).

Hristos S-a coborât pe pământ pentru a-l readuce pe om la viaţă, viaţa pe care a pierdut-o când s-a desprins de Dumnezeu. Căci făcând omul după chipul şi asemă­narea Lui, Dumnezeu i-a dat o viaţă de acelaşi fel cu a Lui, viaţa veşnică: „Substanţa din care este făcută realitatea omenească este realitatea dumnezeiască ea însăşi: Dumnezeu fiind Viaţă, omul este şi el viu” (Michel Henry - Cuvintele lui Hristos). Omul a fost creat pentru a fi veşnic viu, căci Dumnezeu „nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor” (Mt. 22, 32).

Dar acest om veşnic viu făcut de Dumnezeu a devenit, după căderea în păcat, un om veşnic muritor, căci el a fă­cut legământ cu vrăjmaşul lui Dumnezeu, deci cu vrăjmaşul Vieţii şi al propriei sale vieţi, aşa cum un alcoolic sau un drogat cade sub stăpânirea unei substanţe toxi­ce care îi dă iluzia vieţii, dar va sfârşi prin a-l distruge.

Viaţa vine de la Dumnezeu, moartea, de la diavol. Prin urmare, de fiecare dată când facem voinţa diavolului, ascultăm de voinţa morţii. Sufletul omenesc simte în permanenţă lipsa vieţii veşnice, de aceea „sufletul nu se poate mulţumi cu lumea aceas­ta (... ) Duhul este nemuritor şi de aceea nu se mulţumeşte cu materie stricăcioasă şi pie- ritoare, ci numai cu dumnezeirea cea vie şi nepieritoare” (Sf. Tihon din Zadonsk - Scrisori din chilie).

Dorinţa de nemurire este cea mai pro­fundă dorinţă a sufletului omenesc; la drept vorbind, singura lui dorinţă, care se manifestă sub forme diferite: o mamă ar vrea ca pruncul ei să nu moară nicio­dată, îndrăgostiţii ar vrea ca dragostea lor să fie veşnică, un sportiv ar vrea ca forţa sa fizică să se menţină la nesfârşit, o femeie frumoasă ar vrea ca frumuseţea ei să nu se ofilească niciodată, şi noi toţi am vrea ca tinereţea, sănătatea, fericirea şi persoana noastră să fie veşnice: „Făcându-l pe om după chipul Lui, Dumnezeu a impregnat în toată fiinţa omenească dorinţa de a dobândi imensitatea vie­ţii dumnezeieşti” (Sf. Iustin Popovici - Omul şi Dumnezeu-Omul).

Această viaţă nemuritoare pe care toţi o dorim şi de care suntem cu toţii lipsiţi după căderea în păcat a lui Adam, Hristos ne-o dăruieşte din nou prin Învierea Sa din morţi, „cu moartea pe moarte călcând”: A fi creştin, a crede în Hristos, înseamnă şi a însemnat în­totdeauna aceasta: a şti, prin această cunoaştere dincolo de raţiune, dar absolut adevărată,care se numeşte credinţă, că Hristos este Viaţa oricărei vieţi, că el este Viaţa şi, prin urmare, viaţa mea” (Părintele Alexandre Schmemann - Pentru viaţa lumii).

Hristos a fost în acelaşi timp omul pă­mântesc şi muritor care sunt eu şi toţi oa­menii căzuţi în păcat, şi omul ceresc, în­viat din morţi şi nemuritor, făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Astfel, Hristos, Care a murit ca un om şi a înviat ca un Dumnezeu, întrupează întreaga na­tură omenească şi reprezintă prin urma­re Fiinţa reală şi unică a tuturor oameni­lor: „Ci precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădula­re unii altora” (Rom. 12, 4-5).

Hristos a urmat calea omului păcătos până la moarte, pentru ca omul să poată urma calea lui Hristos până la Învierea din morţi şi la viaţa veşnică: „A murit Hristos: este omo­rât şi păcatul nostru. A fost îngropat Hristos: a fost îngropat şi păcatul nostru. A înviat Hristos din morţi: a fost omorâtă şi moartea noastră, precum cântă Biserica în ziua Sfintelor Paşte” (Sf. Tihon din Zadonsk - Despre îndatoriri­le creştinului faţă de el însuşi).

Omorârea morţii este omorârea tim­pului, căci veşnicia nu este o succesiune interminabilă de unităţi cronologice – ani, secole, milenii –, ci dispariţia totală şi definitivă a timpului, un mod de exis­tenţă în afara timpului, greu, şi chiar im­posibil, de închipuit pentru fiinţele vre­melnice care suntem. Ceea ce numim „timp” nu este nimic altceva decât pre­zenţa constantă a morţii pe tot parcur­sul vieţii, căci fiecare clipă care trece este o  clipă moartă, şi fiecare clipă care vine ne apropie de moarte. Ceea ce era ieri nu mai este astăzi, şi ceea ce e astăzi nu va mai fi mâine. Este un fel de a spune că tot ce există în timp este inexistent, şi că prin urmare timpul nu vine de la Dumnezeu, ci de la vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al vieţii: „Tot ce este schim­bător nu este Dumnezeu, căci tot ce este schimbător după propria sa fire este supus stricăciunii” (Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica).

Dacă timpul nu a fost făcut de Dumnezeu, el nu are existenţă reală. Timpul, deci şi moartea, care nu există decât dacă timpul există, nu sunt decât iluzii, minciuni născocite de tatăl min­ciunii pentru a-i înşela pe oameni şi a pune stăpânire pe sufletul lor. Prin ur­mare, numai veşnicia există şi numai ne­murirea este reală, căci ele au fost făcu­te de Dumnezeu.

Hristos este Adevărul care a biruit minciuna, Viaţa care a biruit moartea şi calea care duce în împărăţia vieţii veşni­ce. Aşa încât, dacă Hristos este adevărul, calea şi viaţa noastră, atunci când spu­nem: „Hristos a înviat!” afirmăm, în ace­laşi timp, propria noastră înviere: „Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, pre­cum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Cor. 15, 21-22).

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni