Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
„Scopul creştinismului nu este de a ajuta oamenii să se împace cu ideea morţii, ci de a le dezvălui adevărul asupra vieţii şi asupra morţii, pentru a fi mântuiţi prin acest adevăr. (...) Dacă scopul creştinismului ar fi de a-i elibera pe oameni de spaima morţii, de a-i împăca, aşadar, cu moartea, nu am avea nicidecum nevoie de creştinism, dat fiind că toate celelalte religii au făcut deja acest lucru (...). Iar secularizarea este pe cale de a zămisli un om care va muri cu veselie şi în mod colectiv, pentru triumful unei cauze, oricare ar fi ea. Creştinismul nu este împăcarea cu moartea. El este revelaţia morţii, şi el revelează moartea pentru că este revelaţia vieţii. Hristos este această viată. Si numai dacă Hristos este viată,moartea este aşa cum o defineşte creştinismul: un vrăjmaş care trebuie nimicit, şi nu un «mister» ce trebuie elucidat"
PĂRINTELE ALEXANDRE SCHMEMANN, Pentru viața lumii
Moartea este pretutindeni prezentă, înlăuntrul nostru şi în afară. Toate făpturile vii, toate fiinţele omeneşti, toţi pruncii nou-născuţi, părinţii, fraţii, surorile, copiii noştri, toate popoarele, toate naţiunile lumii, toţi locuitorii pământului, apelor şi văzduhului, toţi fără excepţie sunt contaminaţi de virusul morţii: „Omul începe să moară atunci când începe să trăiască” (Sf. Nicodim Aghioritul). Existenţa în această lume, oricare ar fi durata ei – o secundă, un secol, o mie sau zece mii de ani sunt exact acelaşi lucru în faţa infinitului –, nu este decât un atom microscopic de viaţă între două neanturi nemărginite: „Dacă-mi arunc privirea în faţa mea, ce spaţiu infinit în care nu exist! Şi dacă mă uit îndărătul meu, ce înspăimântătoare curgere unde eu nu sunt! Şi cât de mărunt este locul pe care-l ocup în această imensă genune a timpului! Nimic nu sunt: un interval atât de mic nu este cu nimic diferit de neant” (Bossuet - Predică despre moarte).
Fără Dumnezeu, care îi dă Fiinţa şi Viaţa, omul nu este decât un „mic neant” (Sora Emmanuelle), plutind o clipă, precum un balon de săpun, în vidul infinit. Neantul nu poate produce nimic altceva decât neant.
Omul, prin sine însuşi, nu poate zămisli viaţa fără a zămisli în acelaşi timp şi moartea, care a intrat în el prin păcatul lui Adam şi a luat locul lui Dumnezeu. Căci încălcând voia lui Dumnezeu, Adam şi-a dat lui însuşi moartea, rupând legătura cu izvorul Vieţii şi al propriei sale vieţi. De atunci încoace, ceea ce numim „viaţă” nu este, în realitate, decât o dizolvare progresivă a fiinţei omeneşti în neantul care ocupă în noi locul lui Dumnezeu. Noi toţi intrăm în moarte din prima clipă a venirii noastre pe lume, iar mica fărâmă de viaţă pe care o avem în noi scade tot mai mult pe zi ce trece, precum un comprimat efervescent în apă.
Diavolul şi moartea sunt unul şi acelaşi lucru, văzut sub unghiuri diferite, dat fiind că natura însăşi a ispitei, de orice fel ar fi ea, constă în a ne orienta către lucrurile muritoare, în locul celor nemuritoare. Aşa încât a cădea în ispită înseamnă a alege moartea în locul vieţii: „Păcătoşii sunt nişte bolnavi în primejdie de moarte duhovnicească, mai de temut decât cea trupească” (P. Evdokimov - Vârstele vieţii duhovniceşti).
Toţi oamenii fiind păcătoşi, cu toţii suntem bolnavi, iar boala noastră se numeşte moarte: „Moartea nu este numai o clipă, ea coexistă şi însoţeşte omul de-a lungul întregii sale vieţi. Ea este prezentă în toate lucrurile, ca fiind limita lor evidentă. (...) Orice despărţire, uitare, schimbare, faptul că nimic nu se poate repeta exact la fel, ne fac să simţim suflarea morţii în inima însăşi a vieţii. (...) Plecarea unei fiinţe iubite, sfârşitul unei mari pasiuni, urmele timpului pe un chip omenesc, ultima privire asupra unei aşezări sau unui peisaj pe care nu le vom mai revedea niciodată sau pur şi simplu o floare ofilită trezesc în sufletul nostru o profundă melancolie, o experienţă imediată şi anticipată a morţii” (P. Evdokimov, op. cit.).
Hristos S-a coborât pe pământ pentru a-l readuce pe om la viaţă, viaţa pe care a pierdut-o când s-a desprins de Dumnezeu. Căci făcând omul după chipul şi asemănarea Lui, Dumnezeu i-a dat o viaţă de acelaşi fel cu a Lui, viaţa veşnică: „Substanţa din care este făcută realitatea omenească este realitatea dumnezeiască ea însăşi: Dumnezeu fiind Viaţă, omul este şi el viu” (Michel Henry - Cuvintele lui Hristos). Omul a fost creat pentru a fi veşnic viu, căci Dumnezeu „nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor” (Mt. 22, 32).
Dar acest om veşnic viu făcut de Dumnezeu a devenit, după căderea în păcat, un om veşnic muritor, căci el a făcut legământ cu vrăjmaşul lui Dumnezeu, deci cu vrăjmaşul Vieţii şi al propriei sale vieţi, aşa cum un alcoolic sau un drogat cade sub stăpânirea unei substanţe toxice care îi dă iluzia vieţii, dar va sfârşi prin a-l distruge.
Viaţa vine de la Dumnezeu, moartea, de la diavol. Prin urmare, de fiecare dată când facem voinţa diavolului, ascultăm de voinţa morţii. Sufletul omenesc simte în permanenţă lipsa vieţii veşnice, de aceea „sufletul nu se poate mulţumi cu lumea aceasta (... ) Duhul este nemuritor şi de aceea nu se mulţumeşte cu materie stricăcioasă şi pie- ritoare, ci numai cu dumnezeirea cea vie şi nepieritoare” (Sf. Tihon din Zadonsk - Scrisori din chilie).
Dorinţa de nemurire este cea mai profundă dorinţă a sufletului omenesc; la drept vorbind, singura lui dorinţă, care se manifestă sub forme diferite: o mamă ar vrea ca pruncul ei să nu moară niciodată, îndrăgostiţii ar vrea ca dragostea lor să fie veşnică, un sportiv ar vrea ca forţa sa fizică să se menţină la nesfârşit, o femeie frumoasă ar vrea ca frumuseţea ei să nu se ofilească niciodată, şi noi toţi am vrea ca tinereţea, sănătatea, fericirea şi persoana noastră să fie veşnice: „Făcându-l pe om după chipul Lui, Dumnezeu a impregnat în toată fiinţa omenească dorinţa de a dobândi imensitatea vieţii dumnezeieşti” (Sf. Iustin Popovici - Omul şi Dumnezeu-Omul).
Această viaţă nemuritoare pe care toţi o dorim şi de care suntem cu toţii lipsiţi după căderea în păcat a lui Adam, Hristos ne-o dăruieşte din nou prin Învierea Sa din morţi, „cu moartea pe moarte călcând”: A fi creştin, a crede în Hristos, înseamnă şi a însemnat întotdeauna aceasta: a şti, prin această cunoaştere dincolo de raţiune, dar absolut adevărată,care se numeşte credinţă, că Hristos este Viaţa oricărei vieţi, că el este Viaţa şi, prin urmare, viaţa mea” (Părintele Alexandre Schmemann - Pentru viaţa lumii).
Hristos a fost în acelaşi timp omul pământesc şi muritor care sunt eu şi toţi oamenii căzuţi în păcat, şi omul ceresc, înviat din morţi şi nemuritor, făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Astfel, Hristos, Care a murit ca un om şi a înviat ca un Dumnezeu, întrupează întreaga natură omenească şi reprezintă prin urmare Fiinţa reală şi unică a tuturor oamenilor: „Ci precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora” (Rom. 12, 4-5).
Hristos a urmat calea omului păcătos până la moarte, pentru ca omul să poată urma calea lui Hristos până la Învierea din morţi şi la viaţa veşnică: „A murit Hristos: este omorât şi păcatul nostru. A fost îngropat Hristos: a fost îngropat şi păcatul nostru. A înviat Hristos din morţi: a fost omorâtă şi moartea noastră, precum cântă Biserica în ziua Sfintelor Paşte” (Sf. Tihon din Zadonsk - Despre îndatoririle creştinului faţă de el însuşi).
Omorârea morţii este omorârea timpului, căci veşnicia nu este o succesiune interminabilă de unităţi cronologice – ani, secole, milenii –, ci dispariţia totală şi definitivă a timpului, un mod de existenţă în afara timpului, greu, şi chiar imposibil, de închipuit pentru fiinţele vremelnice care suntem. Ceea ce numim „timp” nu este nimic altceva decât prezenţa constantă a morţii pe tot parcursul vieţii, căci fiecare clipă care trece este o clipă moartă, şi fiecare clipă care vine ne apropie de moarte. Ceea ce era ieri nu mai este astăzi, şi ceea ce e astăzi nu va mai fi mâine. Este un fel de a spune că tot ce există în timp este inexistent, şi că prin urmare timpul nu vine de la Dumnezeu, ci de la vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al vieţii: „Tot ce este schimbător nu este Dumnezeu, căci tot ce este schimbător după propria sa fire este supus stricăciunii” (Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica).
Dacă timpul nu a fost făcut de Dumnezeu, el nu are existenţă reală. Timpul, deci şi moartea, care nu există decât dacă timpul există, nu sunt decât iluzii, minciuni născocite de tatăl minciunii pentru a-i înşela pe oameni şi a pune stăpânire pe sufletul lor. Prin urmare, numai veşnicia există şi numai nemurirea este reală, căci ele au fost făcute de Dumnezeu.
Hristos este Adevărul care a biruit minciuna, Viaţa care a biruit moartea şi calea care duce în împărăţia vieţii veşnice. Aşa încât, dacă Hristos este adevărul, calea şi viaţa noastră, atunci când spunem: „Hristos a înviat!” afirmăm, în acelaşi timp, propria noastră înviere: „Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Cor. 15, 21-22).
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team