Sfântul Celestin episcopul Romei, 8 aprilie

VIAÅ¢A

Viața sa virtuoasă si autoritatea pe care o avea ca teolog i-au adus sti­ma si dragostea clerului si a poporu­lui credincios. După moartea Sfântului Bonifaciu, Celestin a fost ales Episcop al Romei, succedându-i acestuia la 10 septembrie 422.

Datorită faptului că era prieten cu Sf. Augustin, Episcopul Hiponei, i-a fost mai usor decât predeceso­rului său să rezolve problemele spi­noase care apăruseră între Biserica Romei si Biserica din Africa (pro­vincia romană din nordul Africii). Aceste probleme proveneau din fap­tul că unii preoți adepți ai ereziei pelagiene, destituiți de episcopii din Africa, făcuseră apel la Roma, mai exact la predecesorii Sf. Celestin, Zosimus (417-418) si Bonifaciu I (418-422), si avusese­ră câstig de cauză. Prin aceasta se încălca jurisdicția Bisericii din Africa. Celestin a reafirmat autonomia Bisericii din Africa în chestiuni discipli­nare, dar a menținut primatul Romei în chestiuni de dogmă.

Sf. Celestin a rămas în Istoria Bisericii în principal pentru combaterea ereziei nestoriene, care a fost condamnată definitiv la Sinodul III Ecumenic de la Efes (431).

De asemenea, a luptat și împotriva pe- lagianismului, care se răspândise în apu­sul Europei. Astfel, în anul 429, Sf. Celestin i-a trimis pe episcopii Gherman de Auxerre și Lup de Troyes în Britania și pe Sf. Paladie în Irlanda, ca episcopi misionari și pentru combaterea ereziei pelagiene. În timp ce se afla în Britania, Gherman de Auxerre, un fost ofițer de carieră, după ce și-a bo­tezat trupele, le-a condus spre victoria ob­ținută împotriva armatei picților și saxo­nilor cântând „Aleluia”.

După ce a aflat de moartea prietenu­lui său, Sf. Augustin, Episcopul Hiponei (în anul 430), Celestin a trimis o amplă scrisoare către toți episcopii din Galia, în care reamintea sfințenia, înțelepciu­nea și zelul Sfântului Augustin, în același timp interzicând atacurile împotriva aces­tuia, atacuri care începuseră să apară din partea „semipelagienilor”, încurajați de atitudinea Sf. Ioan Casian în această pro­blemă.

Până la sfârșitul vieții sale, Sf. Celestin a continuat să proclame credința cea ade­vărată despre Iisus Hristos – Dumnezeu și Om. A murit la 26 iulie 432 și a fost în­mormântat în cimitirul Priscilla din Roma.

SFÂNTUL CELESTIN ÅžI SINODUL AL III-LEA ECUMENIC

În timpul episcopatului său, în Orient s-a dezvoltat nestorianismul - o erezie hristologică apărută ca o încercare de a explica rațional și de a înțelege încarnarea Logosului divin, cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, Omul Iisus Hristos. Nestorianismul susținea că cele două firi ale Mântuitorului (divină și umană) sunt separate și sunt două persoane: omul Iisus Hristos și Logosul divin. De aceea, nesto- rienii respingeau terminologia „Dumnezeu a suferit” sau „Dumnezeu a fost răstignit”, pentru că ei credeau că doar omul Iisus Hristos a suferit. Mai mult, ei respingeau termenul Theotokos („Născătoare de Dumnezeu”) atribuit Fecioarei Maria, uti­lizând în schimb termenul Christotokos („Născătoare de Hristos”).

În anul 428, Nestorie, ajuns Patriarh al Constantinopolului, a luat poziție împotriva titulaturii de „Născătoare de Dumnezeu” acordată Fecioarei Maria, preferând-o pe cea de „Mamă a lui Hristos”. Oponentul său principal în tim­pul dezbaterilor hristologice a fost Sf. Chiril, Patriarhul Alexandriei. Sf. Chiril i-a semnalat acest fapt lui Celestin, care, la un sinod local ținut la Roma, în anul 430, a denunțat erezia nestoriană și l-a condamnat pe Nestorie ca eretic. După acest sinod, Sfântul Celestin i-a scris o scrisoare Sfântului Chiril al Alexandriei (prăznuit la 18 ianuarie), spunând că dacă Nestorie nu renunță la învățătura sa în maximum zece zile, atunci el ar tre­bui depus si excomunicat. De asemenea, Sf. Celestin a trimis scrisori si altor Biserici, la Constantinopol si la Antiohia, în care a demascat si denunțat erezia nestoriană.

Dar împăratul bizantin de atunci, Teodosie al II-lea, a declarat că si el gân­dea la fel ca Nestorie, fiind susținut si de Patriarhul Ioan I al Antiohiei. Poziția sa era însă ponderată de sora sa, Sfânta Pulcheria, care era o crestină pioasă si care s-a opus cu hotărâre învățăturilor eretice ale lui Nestorie. În orice ocazie în care Teodosie înclina să îl sprijine pe Nestorie, Pulcheria, care îl sprijinea pe Chiril al Alexandriei, îsi reafirma influ­ența asupra fratelui ei, ținându-l depar­te de nestorianism. Aceste controverse au dus în cele din urmă la convocarea ce­lui de-al III-lea Sinod Ecumenic, care s-a ținut la Efes, în Asia Mică, în anul 431.

La acest sinod au fost prezenți apro­ximativ 200 de episcopi; lucrările sale au început însă în grabă, înainte ca episco­pii din Apus să poată ajunge. Atmosfera sinodului a fost tensionată, cu multe con­flicte interne, intrigi si acuze reciproce. În această dispută dintre scoala antiohi- ană (reprezentată de Nestorie si de Ioan al Antiohiei) si cea alexandrină (repre­zentată de Sfântul Chiril al Alexandriei), trimisii lui Celestin l-au susținut pe Sfântul Chiril (conform tradiției, episco­pii Romei nu luau parte în persoană la lucrările Sinoadelor Ecumenice, ci prin intermediul unor episcopi reprezentanți). În final, Sinodul a denunțat învățăturile Patriarhului Nestorie ca fiind gresite. Sinodul a stabilit că Hristos era o singu­ră Persoană (si nu două persoane): Dumnezeu adevărat si Om adevărat, având un singur trup si un suflet rațio­nal. Astfel, Maica Domnului trebuie nu­mită Theotokos („Născătoare de Dumnezeu”), pentru că a dat nastere nu doar unui om, ci lui Dumnezeu întrupat. Sinodul a declarat că textul Crezului niceo-constantinopolitan era complet si a interzis orice modificare ulterioară a aces­tuia. În plus, a mai condamnat si pelagi- anismul. Nestorie a fost îndepărtat din scaunul patriarhal la data de 22 iunie 431 si catalogat drept eretic.