VIAŢA

Viaţa sa virtuoasă si autoritatea pe care o avea ca teolog i-au adus sti­ma si dragostea clerului si a poporu­lui credincios. După moartea Sfântului Bonifaciu, Celestin a fost ales Episcop al Romei, succedându-i acestuia la 10 septembrie 422.

Datorită faptului că era prieten cu Sf. Augustin, Episcopul Hiponei, i-a fost mai usor decât predeceso­rului său să rezolve problemele spi­noase care apăruseră între Biserica Romei si Biserica din Africa (pro­vincia romană din nordul Africii). Aceste probleme proveneau din fap­tul că unii preoţi adepţi ai ereziei pelagiene, destituiţi de episcopii din Africa, făcuseră apel la Roma, mai exact la predecesorii Sf. Celestin, Zosimus (417-418) si Bonifaciu I (418-422), si avusese­ră câstig de cauză. Prin aceasta se încălca jurisdicţia Bisericii din Africa. Celestin a reafirmat autonomia Bisericii din Africa în chestiuni discipli­nare, dar a menţinut primatul Romei în chestiuni de dogmă.

Sf. Celestin a rămas în Istoria Bisericii în principal pentru combaterea ereziei nestoriene, care a fost condamnată definitiv la Sinodul III Ecumenic de la Efes (431).

De asemenea, a luptat şi împotriva pe- lagianismului, care se răspândise în apu­sul Europei. Astfel, în anul 429, Sf. Celestin i-a trimis pe episcopii Gherman de Auxerre şi Lup de Troyes în Britania şi pe Sf. Paladie în Irlanda, ca episcopi misionari şi pentru combaterea ereziei pelagiene. În timp ce se afla în Britania, Gherman de Auxerre, un fost ofiţer de carieră, după ce şi-a bo­tezat trupele, le-a condus spre victoria ob­ţinută împotriva armatei picţilor şi saxo­nilor cântând „Aleluia”.

După ce a aflat de moartea prietenu­lui său, Sf. Augustin, Episcopul Hiponei (în anul 430), Celestin a trimis o amplă scrisoare către toţi episcopii din Galia, în care reamintea sfinţenia, înţelepciu­nea şi zelul Sfântului Augustin, în acelaşi timp interzicând atacurile împotriva aces­tuia, atacuri care începuseră să apară din partea „semipelagienilor”, încurajaţi de atitudinea Sf. Ioan Casian în această pro­blemă.

Până la sfârşitul vieţii sale, Sf. Celestin a continuat să proclame credinţa cea ade­vărată despre Iisus Hristos – Dumnezeu şi Om. A murit la 26 iulie 432 şi a fost în­mormântat în cimitirul Priscilla din Roma.

SFÂNTUL CELESTIN ŞI SINODUL AL III-LEA ECUMENIC

În timpul episcopatului său, în Orient s-a dezvoltat nestorianismul - o erezie hristologică apărută ca o încercare de a explica raţional şi de a înţelege încarnarea Logosului divin, cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, Omul Iisus Hristos. Nestorianismul susţinea că cele două firi ale Mântuitorului (divină şi umană) sunt separate şi sunt două persoane: omul Iisus Hristos şi Logosul divin. De aceea, nesto- rienii respingeau terminologia „Dumnezeu a suferit” sau „Dumnezeu a fost răstignit”, pentru că ei credeau că doar omul Iisus Hristos a suferit. Mai mult, ei respingeau termenul Theotokos („Născătoare de Dumnezeu”) atribuit Fecioarei Maria, uti­lizând în schimb termenul Christotokos („Născătoare de Hristos”).

În anul 428, Nestorie, ajuns Patriarh al Constantinopolului, a luat poziţie împotriva titulaturii de „Născătoare de Dumnezeu” acordată Fecioarei Maria, preferând-o pe cea de „Mamă a lui Hristos”. Oponentul său principal în tim­pul dezbaterilor hristologice a fost Sf. Chiril, Patriarhul Alexandriei. Sf. Chiril i-a semnalat acest fapt lui Celestin, care, la un sinod local ţinut la Roma, în anul 430, a denunţat erezia nestoriană şi l-a condamnat pe Nestorie ca eretic. După acest sinod, Sfântul Celestin i-a scris o scrisoare Sfântului Chiril al Alexandriei (prăznuit la 18 ianuarie), spunând că dacă Nestorie nu renunţă la învăţătura sa în maximum zece zile, atunci el ar tre­bui depus si excomunicat. De asemenea, Sf. Celestin a trimis scrisori si altor Biserici, la Constantinopol si la Antiohia, în care a demascat si denunţat erezia nestoriană.

Dar împăratul bizantin de atunci, Teodosie al II-lea, a declarat că si el gân­dea la fel ca Nestorie, fiind susţinut si de Patriarhul Ioan I al Antiohiei. Poziţia sa era însă ponderată de sora sa, Sfânta Pulcheria, care era o crestină pioasă si care s-a opus cu hotărâre învăţăturilor eretice ale lui Nestorie. În orice ocazie în care Teodosie înclina să îl sprijine pe Nestorie, Pulcheria, care îl sprijinea pe Chiril al Alexandriei, îsi reafirma influ­enţa asupra fratelui ei, ţinându-l depar­te de nestorianism. Aceste controverse au dus în cele din urmă la convocarea ce­lui de-al III-lea Sinod Ecumenic, care s-a ţinut la Efes, în Asia Mică, în anul 431.

La acest sinod au fost prezenţi apro­ximativ 200 de episcopi; lucrările sale au început însă în grabă, înainte ca episco­pii din Apus să poată ajunge. Atmosfera sinodului a fost tensionată, cu multe con­flicte interne, intrigi si acuze reciproce. În această dispută dintre scoala antiohi- ană (reprezentată de Nestorie si de Ioan al Antiohiei) si cea alexandrină (repre­zentată de Sfântul Chiril al Alexandriei), trimisii lui Celestin l-au susţinut pe Sfântul Chiril (conform tradiţiei, episco­pii Romei nu luau parte în persoană la lucrările Sinoadelor Ecumenice, ci prin intermediul unor episcopi reprezentanţi). În final, Sinodul a denunţat învăţăturile Patriarhului Nestorie ca fiind gresite. Sinodul a stabilit că Hristos era o singu­ră Persoană (si nu două persoane): Dumnezeu adevărat si Om adevărat, având un singur trup si un suflet raţio­nal. Astfel, Maica Domnului trebuie nu­mită Theotokos („Născătoare de Dumnezeu”), pentru că a dat nastere nu doar unui om, ci lui Dumnezeu întrupat. Sinodul a declarat că textul Crezului niceo-constantinopolitan era complet si a interzis orice modificare ulterioară a aces­tuia. În plus, a mai condamnat si pelagi- anismul. Nestorie a fost îndepărtat din scaunul patriarhal la data de 22 iunie 431 si catalogat drept eretic.