Datorită locului ei în Evanghelie si a legăturii ei cu îngroparea lui Hristos, vă­dită chiar de El, tradiţia liturgică univer­sală (cu excepţia ritului roman) dă citire acestei pericope la începutul Săptămânii Mari: în ritul bizantin este citită la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite din Miercurea Mare (Evanghelia după Matei), ca si în ziua de Florii (Evanghelia după Ioan²) si în Joia Mare la Sfânta Cină. În ritul restaurat al galilor, ea este citită în seara Miercurii Mari, la slujba de Maslu. Reprezintă un fel de introducere în Săptămâna Mare, cu un caracter profetic. Faptul că, în Biserica universală, Joia Mare este considerată ca ziua sfinţi­rii mirurilor (Sfântul si Marele Mir, unt­delemnul de ungere pentru bolnavi, unt­delemnul catehumenilor) este, desigur, legat de această Evanghelie.

Vom face comentariul acestei Evanghelii ca o Evanghelie compusă, bazându-ne mai ales pe Matei, Marcu si Ioan.

Scena se petrece în Betania³, care se găseste la aproximativ 3 km spre răsărit de Ierusalim, de cealaltă parte a Muntelui Măslinilor. Să arătăm mai întâi asemănă­rile si deosebirile dintre Evanghelii:

Sfântul Matei si Sfântul Marcu pla­sează întâmplarea „cu două zile înainte de sărbătoarea Pastelui” (Pastele evre­iesc, care corespunde la noi cu Joia Mare) si „în casa lui Simon Leprosul”⁴ (se poa­te face aici o apropiere cu Sfântul Luca, unde scena se petrece acasă la un fariseu pe nume Simon, însă fără a menţiona po­recla de „lepros”). Amândoi vorbesc pur si simplu de „o femeie”, fără a-i spune pe nume, nici a preciza ce fel de femeie era (Sfântul Luca vorbeste de o „păcătoasă”, adică o prostituată).

Cât priveste pe Sfântul Ioan, el pla­sează întâmplarea „cu sase zile înainte de Paște” si în casa prietenilor lui Iisus, Lazăr, Marta si Maria, pomenind în mod spe­cial învierea lui Lazăr, care tocmai a avut loc (menţionată doar de el si imediat în­aintea ungerii din Betania: acest eveni­ment este cel care avea să determine Sinedriul să-L osândească la moarte pe Iisus). Mai mult, el precizează că femeia care Îl unge pe Iisus este Maria din Betania.

Acum să abordăm întâmplarea în sine si semnificaţia ei. Lucrurile se petrec în timpul unei mese, care pare să fi fost un ospăţ mare, la care se găseau Apostolii, probabil toţi doisprezece, cu Învăţătorul lor. Trebuie să reamintim că în acea vre­me se mânca în maniera grecească, întinsi pe divane, în semicerc în jurul unei mese rotunde, ceea ce explică de ce fe­meia poate să atingă cu usurinţă picioa­rele Domnului (divanele erau înalte de aproximativ 80 cm). Acel ospăţ era cu si­guranţă o mare sărbătoare, în ambele ca­zuri: la Simon Leprosul pentru că era in­vitat cel mai faimos rabbi al lui Israel, Ieshouah din Nazaret, cu ucenicii Săi; la Lazăr, Marta si Maria pentru că sărbăto­reau probabil învierea lui Lazăr: Îi mul­ţumeau Învăţătorului (si era seara, la cină, masa principală la greco-romani).

Matei şi Marcu spun că o femeie s-a apropiat de Iisus cu un vas de alabas­tru⁵ plin cu un mir foarte scump (Mc: „un mir de nard curat, de mare preţ”⁶), ceea ce este o mare îndrăzneală, pentru că o femeie nu putea să se apropie de un învăţător în public (ea trebuia să-şi tri­mită mesajul printr-un bărbat din apro­pierea acestuia). La Sfântul Ioan, prezen­ţa Mariei nu are nimic special, pentru că este acasă la ea, şi el precizează: „o litră de mir curat de mare preţ”. Iuda avea să preţuiască acest mir la 300 de dinari⁷, ceea ce reprezenta o avere. „Femeia” spar­ge gâtul vasului şi varsă parfumul pe ca­pul Domnului. La Sfântul Ioan, Maria îl varsă pe picioarele Lui, apoi I le şter­ge cu părul capului ei, ceea ce este un gest tipic de femeie îndrăgostită. Şi toată „casa s-a umplut de mirosul parfumului”: ne aflăm într-o atmosferă paradiziacă. A văr­sa parfum pe capul cuiva era un gest des­tinat oamenilor de vază, cărora li se adu­cea cinstire în acest fel. Este o amintire a unui gest biblic pe care îl găsim mai ales în Psalmi. Este un gest prin care cineva este închinat lui Dumnezeu, un semn de alegere dumnezeiască: parfumul simbo­lizează prezenţa Duhului Sfânt. Se poa­te face o analogie cu Teofania, însă aici Omul este cel care mărturiseşte pe Mesia, şi nu Cerul. Capul are, desigur, un sens simbolic foarte puternic: este „căpătâiul” omului, cel care călăuzeşte, şi este şi chi­pul lui, arătarea persoanei. Este vorba de o  prorocie a lui Hristos drept „cap al Bisericii”⁸, „Cel dintâi în toate”, după cum spune Sfântul Vasile în anafora sa. Cât despre picioare, ele reprezintă mersul Omului: această ungere proroceşte că Hristos va avea picioarele ţintuite pe Cruce, adică va primi să moară cugete­lor şi voii Sale pentru a asculta voia Tatălui Său, ceea ce ne va deschide din nou poarta Cerului, Raiul. În Antichitate, un rob spăla picioarele oaspeţilor cu apă parfumată, pentru că mersul în sandale murdărea picioarele. Dar aici, femeia, „roaba Domnului”⁹, varsă parfum de mare preţ pe picioarele lui Hristos, pentru că ele ne vor duce înapoi în Rai. Aceste două gesturi, aceste două ungeri (a capului şi a picioarelor, cele două extremităţi fizi­ce ale omului, care simbolizează legătu­ra Sa cu Cerul şi cu pământul, adică Omul întreg) sunt complementare.

Actul acestei femei este un act de iu­bire pură¹⁰. Ne aflăm în inima tainei Femeii.

Când Dumnezeu – Dumnezeiasca Treime – a zidit pe Omul cel dintâi, care purta în el şi masculinul, şi femininul, adică plinătatea firii omeneşti, şi când a despărţit o persoană feminină de o per­soană masculină, Domnul a dat fiecăru­ia o bogăţie aparte ce implica o comple­mentaritate, adică darul reciproc unul către altul, oglindire a legăturilor dintre Persoanele dumnezeieşti. Omul mascu­lin – care nu se cheamă încă Adam, ci „iş” (bărbat, n.tr) – a primit „capul”, adică in­teligenţa, gândirea, structura, discernă­mântul, iar omul feminin – care nu se nu­meşte încă Eva, ci „işa” – a primit „inima”: femeia a primit această comoară nepreţuită care este iubirea. Şi acesta este şi moti­vul pentru care a devenit „mama celor vii” (Fac. 3, 20), căci iubirea este cea care ză­misleşte viaţă. Şi de îndată Dumnezeu le-a zis să se unească şi să fie un singur trup, şi să crească şi să se înmulţească, adică: să se asemene lui Dumnezeu, să ţină minte că firea lor este una, după chipul firii dumnezeieşti, şi că unirea este roditoare (creş­terea purcede din unire: Tatăl este izvorul unic).

În tipologia paulinică, bărbatul re­prezintă pe Hristos-preotul, iar femeia reprezintă omenirea-Biserică. Femeia reprezintă întreaga omenire, pentru că este „mama tuturor celor vii”. Iar che­marea omenirii este de a se uni cu Dumnezeu, adică să iubească pe Dumnezeu. Aici vedem o manifestare extraordinară a acestei iubiri nebune de Dumnezeu pe care o poartă Femeia. Fie că e vorba de Maria din Betania (atestată de Sfântul Ioan) sau de Maria din Magdala (despre care mulţi Părinţi si teologi cred că este femeia din istori­sirea Sfântului Luca), această femeie săvârseste un act sublim: cheltuieste o ave­re si face dovadă de o îndrăzneală nebunească pentru a-I mărturisi lui Mesia – Iisus Hristos – că Îl iubeste mai presus de toate. Această Femeie - asa cum vor fi si cele trei Mironosiţe la Pasti –  face cinste omenirii. Iar Hristos mărturiseste public măreţia gestului său (în istorisirea Sfântului Luca, El merge chiar mai departe, spunând lui Simon Fariseul că ea „mult a iubit” si că, pentru aceas­ta, „iertate sunt păcatele ei”¹¹). Eva adu­sese în lume păcatul, nenorocirea si moartea prin naivitatea ei: această fe­meie o răscumpără pe Eva. Desigur, din­colo de persoana istorică a acestei fe­mei – care poate fi Maria din Betania sau Maria din Magdala (sau alta) –, este chipul Mariei Theotokos, Maica lui Dumnezeu, care este prototipul lor. Identitatea numelui (Maria) este de alt­fel semnificativă¹².

Apostolii, care nu văd mai departe de lungul nasului, se înfurie si dau un argu­ment clerical si formalist: ce risipă! S-ar fi putut face atâta bine cu acesti bani! Nu au înţeles nimic. Sunt în planul lui „a avea”, al faptelor, iar această femeie este în planul lui „a fi”¹³: ea se aseamănă lui Dumnezeu. Iar Iuda merge mai departe, pentru că el ţine punga obstii si pentru că este „fur” (Ioan 12, 6): el estimează preţul parfumului la 300 de dinari, o sumă uriasă. Este interesant de comparat aceas­tă cifră cu cei „30 de arginţi”¹⁴ pe care i-a primit de la Sinedriu ca preţ pentru tră­darea sa. Aceasta arată că nu Îl cinstea prea mult pe rabbi Ieshouah: nu-L iubea prea mult. Însă femeia a dat o avere pen­tru a-L cinsti, pentru că iubirea ei pen­tru El nu are preţ: este fără margini.

Răspunsul lui Hristos este fulgerător. Mai întâi îi ia apărarea femeii: Pentru ce faceţi supărare femeii? De ce o necăjiţi, când a cheltuit o avere si a făcut dovadă de o îndrăzneală nemaipomenită pentru a-Mi mărturisi iubirea ei dinaintea tutu­ror? Nespusă bunătate a lui Dumnezeu! Câţi evrei au fost în Israel care I-au măr­turisit o astfel de iubire? Iar apoi explică semnificaţia simbolică si duhovnicească a gestului ei: „Că lucru bun a făcut ea pentru Mine”, ceea ce înseamnă: i-a fost milă de Mine. Hristos, într-adevăr, în acest moment crucial al vieţii Sale pământesti, este asaltat de reprosuri si de critici, de calomnii si de ură: stie că va fi arestat, osândit, chinuit si ucis. În starea de sufe­rinţă si de tristeţe în care Se găseste Fiul Omului, această ungere este pentru El o mângâiere.

Şi adaugă o vorbă aspră: „Căci pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna”. Nu fiţi ipocriţi: pe acest pământ căzut, me­reu vor fi inegalităţi sociale, mereu vor fi bogaţi şi săraci; mereu veţi putea face bine celor săraci şi celor nenorociţi, în orice clipă. Însă Eu, când voi săvârşi cele pentru care am venit şi pentru care M-a trimis Tatăl Meu, Mă voi întoarce în templul nezidit, pe scaunul dumneze­iesc: şi nu Mă veţi mai vedea. Iar Eu sunt adevăratul vostru sărac: Eu M-am des­puiat de bogăţia dumnezeirii Mele pen­tru a Mă face ca unul dintre voi, adică ţărână. Şi Mă supun zi de zi hulei, dis­preţului şi urii, deşi am venit în lume ca să vă mântuiesc. Soarta Mea omeneas­că este pecetluită: am fost osândit la moarte de preoţii voştri, de cărturarii şi de fariseii voştri. Iar această femeie, insuflată de Duhul Sfânt, M-a uns proro­ceşte pentru îngroparea Mea¹⁵ ce va să vină [care va avea loc cu 4 zile – sau 8 – mai târziu]. Acest cuvânt minunat al lui Hristos vesteşte pe cele trei femei Mironosiţe de la Paşte: doar „sfintele femei” vor veni la mormântul Său, din dragoste pentru El!

Domnul mai adaugă o prorocie: fap­ta pe care ea a săvârşit-o pentru Mine, Dumnezeul său, este atât de frumoasă că va fi istorisită în Evanghelia Mea şi propovăduită în toată lumea până la sfâr­şitul vremurilor. Apostolii tac... Iar ime­diat după aceea Iuda îşi trădează Învăţătorul, pentru o sumă mediocră. Aici avem un rezumat impresionant al soartei şi libertăţii Omului: el poate fi îndumnezeit iubind pe Ziditorul său sau poate cădea în iadul cel veşnic nevoind să-L iubească.

Ungerea din Betania este o introdu­cere minunată în acest triduum sacrum, adică cele trei zile sfinte în care Hristos săvârşeşte mântuirea lumii. Ea este în duhul Cinei celei de Taină, care vesteş­te în acelaşi timp moartea Domnului şi Învierea Sa.

Note: