Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Înmormântarea este încheierea peregrinării trupului omenesc în această lume. Trupul omului, templu al Duhului Sfânt, are vocaţia de a se întoarce în ţărâna din care a fost luat, aşa cum ne spune şi ritualul înmormântării. Această întoarcere în cele ale zidirii este ultimul act de comuniune materială dintre om şi lumea creată, iar de această dată, zidirea se împărtăşeşte de tot ceea ce a însemnat sfinţire a trupului în timpul vieţii. Şi, din acest motiv, Biserica a acordat o mare atenţie modului în care este marcat din punct de vedere liturgic momentul aşezării în mormânt.
Asumând înmormântarea ca un act eclezial de părtăşie a trupului la întreaga creaţie, în plan ceremonial ritualul a fost organizat în aşa fel încât să pună în evidenţă legătura celui adormit cu Biserica. Atunci când persoana în cauză nu face parte din Biserică, nici Biserica nu poate aduce mărturie. De aceea nu pot fi săvârşite înmormântări după ritul ortodox pentru persoane care nu sunt membri ai Bisericii Ortodoxe.
În acelaşi timp, toate persoanele care sunt asumate de Biserică în calitate de fii duhovniceşti, indiferent de starea lor de vrednicie, sunt însoţite de Biserică până la ultimul act, acela al aşezării în pământ.
Biserica a considerat potrivit să dea momentului înmormântării şi un caracter pedagogic, aşa încât au fost statornicite anumite elemente de ritual care să marcheze poziţia faţă de anumite situaţii cu o semnificaţie morală aparte. Astfel, a fost statornicită rânduiala unui ritual restrâns stabilit de episcopul locului pentru persoana care se sinucide din liberă alegere şi în deplinătatea facultăţilor mintale1 şi s-a hotărât marcarea dezacordului Bisericii faţă de incinerare2.
În privinţa înmormântării persoanelor care au decis ca trupul lor să fie incinerat, Biserica Ortodoxă şi-a exprimat în mod clar poziţia, prin Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nr. 4529 din 5 iulie 2012, care menţine poziţia anterioară a Bisericii Ortodoxe Române exprimată prin Hotărârea Sfântului Sinod din 15 iunie 1928, reconfirmată prin Hotărârea din 20 februarie 1933. Conform acestor norme bisericeşti, este interzisă acordarea asistenţei religioase pentru cel ce a decis să fie incinerat, episcopul locului având competenţa de a acorda dispensă în cazul în care „incinerarea s-a făcut fără voia sau împotriva dorinţei celui decedat, din motive obiective (financiare sau legale, legi specifice unor state în care incinerarea este obligatorie)”. Chiriarhul este singurul care are autoritatea de a acorda sau nu dispensă, prin iconomie, în urma studierii amănunţite a fiecărui caz în parte, cu precizarea că, pentru astfel de cazuri, la depunerea urnelor funerare în cripte se poate oficia doar slujba Trisaghionului cu pomenire individuală3.
Rămâne de clarificat în acest sens care sunt criteriile de analizare a modului de luare a deciziei incinerării, ştiut fiind că familia decide asupra modului de împlinire a ritualului de înmormântare, şi în acelaşi timp cum poate Biserica să-şi manifeste calitatea de mamă îndurerată chiar pentru un fiu decedat care a hotărât să nu-i respecte cuvântul şi învăţătura.
Dacă, în cazul sinuciderii, măsura Bisericii este de însoţire sobră cu ritual restrâns, din cele de mai sus reiese că pentru o persoană care a decis incinerarea soluţia este mai radicală. Pe de altă parte, dacă o persoană hotărăşte să fie incinerată, familia îndurerată, creştină, probabil în dezacord cu această soluţie, dar dornică să respecte ultima dorinţă a adormitului are dreptul la o asistenţă religioasă? Cum se raportează Biserica la rolul ei de mamă îndurerată pentru toate neascultările fiilor ei, dar în acelaşi timp rămânând consecventă cu propria rânduială?
Aceste întrebări îşi aşteaptă răspunsul din partea organismelor de autoritate bisericească, Sinod şi episcop, şi de modul în care Biserica va şti să gestioneze situaţiile delicate va depinde şi consolidarea responsabilităţii credincioşilor şi slujitorilor ei.
Un alt aspect legat de ierurgia înmormântării îl constituie problema asistenţei religioase acordate familiilor în cazul copiilor născuţi morţi sau al pruncilor nebotezaţi din motive independente de voinţa părinţilor.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a pronunţat în legătură cu acest subiect prin Hotărârea din 5 mai 1908, conform căreia pruncilor născuţi morţi sau celor morţi nebotezaţi, născuţi în familii ale Bisericii Ortodoxe, li se poate face rânduiala obişnuită de îngropare a pruncilor4. Această hotărâre este normativă pentru Biserica Ortodoxă Română, ea este pusă în evidenţă de manualul de Liturgică generalăcu cea mai mare autoritate în Biserica Ortodoxă Română, retipărit în 2005 cu binecuvântarea IPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, profesor de Teologie Liturgică5. Ne putem întreba de ce reiese din textul hotărârii caracterul permisiv: pot fi înmormântaţi? Răspunsul ne vine din observarea tradiţiilor existente în anumite Biserici locale, conform cărora pruncii nebotezaţi nu erau înmormântaţi cu ritualul obişnuit6. Această afirmaţie permisivă poate fi ea considerată ca o poartă deschisă refuzului înmormântării unor astfel de copii?
Considerăm că din moment ce avem o Hotărâre a Sfântului Sinod, neabrogată, care arată că nu există impediment pentru înmormântarea pruncilor nebotezaţi care s-au născut în familii creştine, regula este împlinirea acestui ritual. Doar episcopul locului poate decide altfel din motive temeinice.
Hotărârile citate mai sus subliniază caracterul pedagogic al refuzului asistenţei religioase. Refuzarea ritualului comun în astfel de cazuri este exprimată pentru a sublinia în mod clar dezacordul Bisericii. În acelaşi timp, nu trebuie pierdut din vedere faptul că Biserica este mamă şi pentru cei buni, şi pentru cei răzvrătiţi, chiar pentru cei care o reneagă prin alegerile lor. Ea nu se poate manifesta cu indiferenţă sau respingere lipsită de compasiune. Atitudinea Bisericii în astfel de cazuri trebuie să sublinieze durerea, dar în acelaşi timp să păstreze rânduiala. În anumite circumstanţe, pentru a sublinia gravitatea unor situaţii care riscă să fie tratate cu superficialitate şi să creeze confuzii, Biserica poate aplica iconomia în sensul acribiei, rigorii şi să refuze anumite servicii.
Refuzul asistenţei religioase care nu are un fundament pastoral-pedagogic justificat de circumstanţe excepţionale poate să se constituie într-un act ce exprimă lipsa de tact pastoral ce aduce prejudicii slujirii şi misiunii Bisericii.
Pr. Conf. Dr. Patriciu Dorin Vlaicu
Note:
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team