Adaugat la: 14 Martie 2014 Ora: 15:14

Probleme de ordin canonic legate de rânduiala Înmormântării

Înmormântarea este încheierea peregri­nării trupului omenesc în această lume. Trupul omului, templu al Duhului Sfânt, are vocaţia de a se întoarce în ţărâna din care a fost luat, aşa cum ne spune şi ritualul înmor­mântării. Această întoarcere în cele ale zidirii este ultimul act de comuniune materială din­tre om şi lumea creată, iar de această dată, zi­direa se împărtăşeşte de tot ceea ce a însem­nat sfinţire a trupului în timpul vieţii. Şi, din acest motiv, Biserica a acordat o mare atenţie modului în care este marcat din punct de ve­dere liturgic momentul aşezării în mormânt.

Asumând înmormântarea ca un act eclezial de părtăşie a trupului la întreaga creaţie, în plan ceremonial ritualul a fost organizat în aşa fel încât să pună în evidenţă legătura celui adormit cu Biserica. Atunci când persoana în cauză nu face parte din Biserică, nici Biserica nu poate aduce mărturie. De aceea nu pot fi săvârşite înmormântări după ritul ortodox pentru persoane care nu sunt membri ai Bisericii Ortodoxe.

În acelaşi timp, toate persoanele care sunt asumate de Biserică în calitate de fii duhovni­ceşti, indiferent de starea lor de vrednicie, sunt însoţite de Biserică până la ultimul act, acela al aşezării în pământ.

Biserica a considerat potrivit să dea mo­mentului înmormântării şi un caracter peda­gogic, aşa încât au fost statornicite anumite ele­mente de ritual care să marcheze poziţia faţă de anumite situaţii cu o semnificaţie morală aparte. Astfel, a fost statornicită rânduiala unui ritual restrâns stabilit de episcopul locului pen­tru persoana care se sinucide din liberă alege­re şi în deplinătatea facultăţilor mintale1 şi s-a hotărât marcarea dezacordului Bisericii faţă de incinerare2.

În privinţa înmormântării persoanelor care au decis ca trupul lor să fie incinerat, Biserica Ortodoxă şi-a exprimat în mod clar poziţia, prin Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nr. 4529 din 5 iulie 2012, care menţine poziţia anterioară a Bisericii Ortodoxe Române exprimată prin Hotărârea Sfântului Sinod din 15 iunie 1928, reconfirmată prin Hotărârea din 20 februarie 1933. Conform acestor norme bisericeşti, este interzisă acordarea asistenţei religioase pentru cel ce a decis să fie incinerat, episcopul locului având competenţa de a acorda dispensă în cazul în care „incinerarea s-a făcut fără voia sau împotriva dorinţei celui decedat, din mo­tive obiective (financiare sau legale, legi spe­cifice unor state în care incinerarea este obli­gatorie)”. Chiriarhul este singurul care are autoritatea de a acorda sau nu dispensă, prin iconomie, în urma studierii amănunţite a fie­cărui caz în parte, cu precizarea că, pentru astfel de cazuri, la depunerea urnelor funerare în cripte se poate oficia doar slujba Trisaghionului cu pomenire individuală3.

Rămâne de clarificat în acest sens care sunt criteriile de analizare a modului de luare a de­ciziei incinerării, ştiut fiind că familia decide asupra modului de împlinire a ritualului de în­mormântare, şi în acelaşi timp cum poate Biserica să-şi manifeste calitatea de mamă îndurera­tă chiar pentru un fiu decedat care a hotărât să nu-i respecte cuvântul şi învăţătura.

Dacă, în cazul sinuciderii, măsura Bisericii este de însoţire sobră cu ritual restrâns, din cele de mai sus reiese că pentru o persoană care a decis incinerarea soluţia este mai radicală. Pe de altă parte, dacă o persoană hotărăşte să fie incinerată, familia îndurerată, creştină, probabil în dezacord cu această soluţie, dar dornică să respecte ultima dorinţă a adormitului are dreptul la o asistenţă religioasă? Cum se raportează Biserica la rolul ei de mamă îndurerată pentru toa­te neascultările fiilor ei, dar în acelaşi timp rămânând consecventă cu propria rânduială?

Aceste întrebări îşi aşteaptă răspunsul din partea organismelor de autoritate bisericească, Sinod şi episcop, şi de modul în care Biserica va şti să gestioneze situaţiile delicate va depinde şi consolidarea responsabilităţii credincioşilor şi slujitorilor ei.

Un alt aspect legat de ierurgia înmormântării îl constituie problema asistenţei religioase acordate familiilor în cazul copiilor născuţi morţi sau al pruncilor nebotezaţi din motive inde­pendente de voinţa părinţilor.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a pronunţat în legătură cu acest subiect prin Hotărârea din 5 mai 1908, con­form căreia pruncilor născuţi morţi sau celor morţi nebotezaţi, născuţi în familii ale Bisericii Ortodoxe, li se poate face rânduiala obişnuită de îngropare a pruncilor4. Această hotărâre este normativă pentru Biserica Ortodoxă Română, ea este pusă în evidenţă de manualul de Liturgică generalăcu cea mai mare autori­tate în Biserica Ortodoxă Română, retipărit în 2005 cu binecuvântarea IPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, profesor de Teologie Liturgică5. Ne putem întreba de ce reiese din textul hotărârii caracterul permisiv: pot fi în­mormântaţi? Răspunsul ne vine din observa­rea tradiţiilor existente în anumite Biserici locale, conform cărora pruncii nebotezaţi nu erau înmormântaţi cu ritualul obişnuit6. Această afirmaţie permisivă poate fi ea consi­derată ca o poartă deschisă refuzului înmor­mântării unor astfel de copii?

Considerăm că din moment ce avem o Hotărâre a Sfântului Sinod, neabrogată, care arată că nu există impediment pentru înmor­mântarea pruncilor nebotezaţi care s-au năs­cut în familii creştine, regula este împlinirea acestui ritual. Doar episcopul locului poate decide altfel din motive temeinice.

Hotărârile citate mai sus subliniază carac­terul pedagogic al refuzului asistenţei religi­oase. Refuzarea ritualului comun în astfel de cazuri este exprimată pentru a sublinia în mod clar dezacordul Bisericii. În acelaşi timp, nu trebuie pierdut din vedere faptul că Biserica este mamă şi pentru cei buni, şi pentru cei răz­vrătiţi, chiar pentru cei care o reneagă prin ale­gerile lor. Ea nu se poate manifesta cu indife­renţă sau respingere lipsită de compasiune. Atitudinea Bisericii în astfel de cazuri trebu­ie să sublinieze durerea, dar în acelaşi timp să păstreze rânduiala. În anumite circumstanţe, pentru a sublinia gravitatea unor situaţii care riscă să fie tratate cu superficialitate şi să cre­eze confuzii, Biserica poate aplica iconomia în sensul acribiei, rigorii şi să refuze anumite servicii.

Refuzul asistenţei religioase care nu are un fundament pastoral-pedagogic justificat de circumstanţe excepţionale poate să se con­stituie într-un act ce exprimă lipsa de tact pas­toral ce aduce prejudicii slujirii şi misiunii Bisericii.

Pr. Conf. Dr. Patriciu Dorin Vlaicu

Note:

1. Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nr. 506 din 1949.
2. Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nr. 4529 din 5 iulie 2012.
3. Hotărârea nr. 4529 din 5 iulie 2012 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (v. nota 2), consultată pe pagina web a Patriarhiei Române la data de 10 sept. 2012:http://www.patriarhia.ro/_layouts/images/File/4529%20Comunicare%20practica%20incinerarii.pdf.
4. Vezi Biserica Ortodoxă Română, 3/1908, p. 258. Această hotărâre este normativă pentru Biserica Ortodoxă Română.
5. Ene Braniște, Liturgică Generală, Ed. Lumea Credinţei, București, 2005, p. 392.
6. Vezi Alexandre Nelidow, „Rite des funérail-les des enfants”, în La maladie et la mort du chrétien dans la Liturgie, Roma, 1975, pp. 229-242.
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni