Constantin Brâncveanu, voievod, sfânt și martir

Domnia lui (1688-1714) lungă și pașni­că este paradoxală pentru un principat situ­at exact la răscrucea a trei Imperii (Otoman, Rus și Austriac) în război permanent. Brâncoveanu reușește să mențină o remar­cabilă stabilitate datorită unei politici abile, dar mai ales datorită aurului cu care a cum­părat bunăvoința marilor puteri, alianțele și complicitățile fără de care mica lui țară ar fi dispărut, înghițită ca atâtea altele. Aurul a fost cheia succeselor lui diplomatice; tot au­rul va fi și instrumentul pierderii sale. Cât despre moartea sa, ea aparține unui alt regis­tru: este o victorie prin care voievodul devi­ne sfânt și martir. Refuzul obstinat de a se le­păda de credința creștină și de a deveni musulman, în ciuda înfiorătorului supliciu al decapitării copiilor lui, este o metanoia,o preschimbare, în marea tradiție a sfinților mucenici creștini.

Putem afirma că toată viața lui Constantin Brâncoveanu este, de fapt, un drum spre acest moment decisiv, în care destinul lui de­pinde de un singur cuvânt. Fapte și gesturi ale unei vieți profund ancorate în bogăție și putere lasă totuși să se întrevadă posibilita­tea unui sfârșit excepțional. Nu e vorba nu­mai de o convertire (voievodul a fost întot­deauna un credincios fervent, în felul lui...), ci de o adevărată transfigurare în momentul alegerii decisive: Hristos sau viața pămân­tească.

FAPTE ÅžI GESTURI

După căderea Imperiului Bizantin, Principatele Române primesc și adăpostesc refugiați greci, iconografi, artiști, călugări și preoți, ba chiar și Patriarhi Ecumenici exi­lați. Se înființează peste tot școli de teologie în limba greacă. Mai mult: românii intervin direct în Imperiul Otoman, ajutând și sal­vând mănăstiri ortodoxe, mai ales la Muntele Athos: Vatopedu, Grigoriu, Zografu, Simonos Petra etc.

În celebra sa carte Bizanț după Bizanț, Nicolae Iorga demonstrează că, în fond, voie­vozii români, de la Åžtefan cel Mare și până la Constantin Brâncoveanu, se revendică în mod deliberat drept continuatori ai civilizației bi­zantine. De aceea ei se proclamă basileisbi­zantini (Vasile Lupu în 1631) și protectori ai Bisericii Ecumenice.

Lumea ortodoxă îi recunoaște lui Constantin Brâncoveanu, ca și predecesorilor săi, o auto­ritate de tip imperial: utilizarea în scrisori a for­mulei „Domn prin voia lui Dumnezeu”nu este deloc o figură de stil. Voievodul român este nu numai protectorul, ci și inspiratorul unei veri­tabile renașteri a civilizației bizantine și a tra­diției creștin-ortodoxe. El este ctitor de nenu­mărate biserici și mănăstiri. îl aduce de la Istanbul pe Antim Ivireanul, viitor Mitropolit, dar mai ales savant poliglot, cap de școală, edi­tor în mai multe limbi (română, slavonă, grea­că, georgiană și arabă) a 63 de cărți ortodoxe (Biblia, firește, apoi Psaltirea, primul Liturghier grec-arab din lume, tipărit cu litere arabe în 1701 etc.).

Fără îndoială că domnitorul român îi iri­tă pe turci, prin gesturi aparent anodine, dar în fond atât de semnificative pentru Ortodo­xie: el consacră la București episcopi in parti- bus(Sevastia, Nyssa). Capitala Valahiei devi­ne refugiul întregii Ortodoxii oprimate: aici își află adăpost „Clement de Adrianopole, Au- xențiu de Sofia, Maxim de Hierapolis, ... dar și simpli prelați, egumeni bizantini famelici, oa­meni de litere.”.La academia domnească pe care Brâncoveanu o înființează la București se preda, firește, greaca clasică (Homer și Pita- gora), dar mai ales învățătura Sfinților Părinți, ca de exemplu Grigorie de Nazianz.

Abil manipulator pentru unii, trădător pentru alții, inconstant pentru toți, Constantin Brâncoveanu dovedește o remarcabilă con­secvență când este vorba de Biserică și de credința ortodoxă. Fapte și gesturi de credin­ță și evlavie, care prefigurează sfârșitul său tragic.

SFÂNT ÅžI MARTIR

Turcii își aleg momentul cu un rafinament tipic oriental: în Vinerea Mare, Constantin Brâncoveanu este arestat la București, în pa­latul domnesc, și dus la Istanbul, împreună cu întreaga sa familie. Cuvintele pe care le spu­ne în clipa mazilirii sunt deja premonitorii și marchează profunda sa schimbare, metanoia: „Dacă aceste nenorociri vin de la Dumnezeu pen­tru păcatele mele, facă-se voia Lui! Iar dacă ele sunt rodul răutății omenești, Dumnezeu să îi ier­te pe dușmanii mei”.

Este închis din ordinul sultanului Ahmed al III-lea și supus unor cazne înfiorătoare. Ce­dează cu ușurință în ceea ce privește latura „materială” și destăinuie locurile unde se află ascunsă imensa lui avere. Atunci i se cere esențialul: să renunțe la credința creștină și să devină musulman. Brâncoveanu refuză în numele său, dar și în numele celor patru fii, prinții Constantin, Åžtefan, Radu și Matei. Cuvintele pe care le pronunță în aceste mo­mente de cumpănă nu mai fac parte din vo­cabularul unui domnitor, ci din cel al unui sfânt: „Fiilor, aveți curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta pământească. Nu ne-au mai rămas decât sufletele, să nu le pierdem și pe ele, ci să le aducem curate în fața Mântuito­rului nostru Iisus Hristos. Să ne spălăm păca­tele cu sângele nostru”.

E poate de mirare că un domnitor incon­stant, poate chiar laș în anumite momente ale vieții lui, a fost capabil să pronunțe cuvinte atât de definitive. Poate că în aceste clipe Constantin Brâncoveanu nu mai era singur: „Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă în­grijiți cum sau ce veți vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiți; fiindcă nu voi sunteți care vorbiți, ci Duhul Tatălui vostru este care gră­iește întru voi”(Mt 10, 19-20).

Execuția este decisă, nu întâmplător, pe 15 august 1714, de Sfânta Maria. Este, toto­dată, și ziua de naștere lui Constantin Brân- coveanu.

Decapitarea a fost de o cruzime înfioră­toare: martori și cronicari deopotrivă au spus că până și spectatorii turci, obișnuiți și amatori ai acestui gen de spectacol, au fost îngroziți. Primul ucis este sfetnicul, Ianache Văcărescu. Urcă apoi pe eșafod bă­trânul Constantin Brâncoveanu, umilit, desculț, cu semne vădite de tortură, urmat de cei patru feciori, dintre care cel mai mic, Matei, are doar 12 ani. Turcii îl obligă pe tată să privească decapitarea fiilor. I se cere, după fiecare execuție, să se lepede de cre­dința creștină. Este singura condiție pentru a împiedica moartea următorului.

Brâncoveanu refuză. A accepta și a asuma moartea propriilor copii, când cu un singur cuvânt poți să îi salvezi: iată victoria sa ma­joră!

Cel mai mic dintre fiii săi, prințul Matei, îngrozit, într-un moment de slăbiciune atât de firească, își imploră tatăl: „Nu pot. Mă fac musulman”.

Urmează incredibilul dialog care depășeș­te condiția umană – Constantin Brâncoveanu își încurajează fiul cu cuvinte care par venite din altă lume: „Nimeni din neamul nostru nu s-a lepădat de credința creștină. Dacă am putea să murim pentru ea de o mie de ori, ar fi o bine­cuvântare”. Matei este transfigurat; el intră în eternitate cu aceste ultime cuvinte adresate călăului: „Vreau să mor creștin. Lovește!”

Constantin Brâncoveanu este decapitat ultimul – a mai avut timp să își facă cruce și să rostească: „Doamne, facă-se voia Ta!”

Nu este inutil să amintim că ambasadorii Angliei, Franței, Austriei și Rusiei nu au re­fuzat invitația sultanului și au asistat la exe­cuția voievodului român. După aceasta, zia­rul Gazette de Franceanunță lapidar: „Un prinț român a fost executat pentru că nu și-a plătit datoriile”.

Constantin Brâncoveanu a fost canonizat pe 20 iunie 1992. Biserica îl prăznuiește în fiecare an pe 16 august, ziua următoare Ador­mirii Maicii Domnului și supliciului său.

Astfel, voievodul român a ieșit din istorie și s-a așezat printre icoane.