Constantin Brâncveanu, voievod, sfânt și martir

Domnia lui (1688-1714) lungă şi paşni­că este paradoxală pentru un principat situ­at exact la răscrucea a trei Imperii (Otoman, Rus şi Austriac) în război permanent. Brâncoveanu reuşeşte să menţină o remar­cabilă stabilitate datorită unei politici abile, dar mai ales datorită aurului cu care a cum­părat bunăvoinţa marilor puteri, alianţele şi complicităţile fără de care mica lui ţară ar fi dispărut, înghiţită ca atâtea altele. Aurul a fost cheia succeselor lui diplomatice; tot au­rul va fi şi instrumentul pierderii sale. Cât despre moartea sa, ea aparţine unui alt regis­tru: este o victorie prin care voievodul devi­ne sfânt şi martir. Refuzul obstinat de a se le­păda de credinţa creştină şi de a deveni musulman, în ciuda înfiorătorului supliciu al decapitării copiilor lui, este o metanoia,o preschimbare, în marea tradiţie a sfinţilor mucenici creştini.

Putem afirma că toată viaţa lui Constantin Brâncoveanu este, de fapt, un drum spre acest moment decisiv, în care destinul lui de­pinde de un singur cuvânt. Fapte şi gesturi ale unei vieţi profund ancorate în bogăţie şi putere lasă totuşi să se întrevadă posibilita­tea unui sfârşit excepţional. Nu e vorba nu­mai de o convertire (voievodul a fost întot­deauna un credincios fervent, în felul lui...), ci de o adevărată transfigurare în momentul alegerii decisive: Hristos sau viaţa pămân­tească.

FAPTE ŞI GESTURI

După căderea Imperiului Bizantin, Principatele Române primesc şi adăpostesc refugiaţi greci, iconografi, artişti, călugări şi preoţi, ba chiar şi Patriarhi Ecumenici exi­laţi. Se înfiinţează peste tot şcoli de teologie în limba greacă. Mai mult: românii intervin direct în Imperiul Otoman, ajutând şi sal­vând mănăstiri ortodoxe, mai ales la Muntele Athos: Vatopedu, Grigoriu, Zografu, Simonos Petra etc.

În celebra sa carte Bizanţ după Bizanţ, Nicolae Iorga demonstrează că, în fond, voie­vozii români, de la Ştefan cel Mare şi până la Constantin Brâncoveanu, se revendică în mod deliberat drept continuatori ai civilizaţiei bi­zantine. De aceea ei se proclamă basileisbi­zantini (Vasile Lupu în 1631) şi protectori ai Bisericii Ecumenice.

Lumea ortodoxă îi recunoaşte lui Constantin Brâncoveanu, ca şi predecesorilor săi, o auto­ritate de tip imperial: utilizarea în scrisori a for­mulei „Domn prin voia lui Dumnezeu”nu este deloc o figură de stil. Voievodul român este nu numai protectorul, ci şi inspiratorul unei veri­tabile renaşteri a civilizaţiei bizantine şi a tra­diţiei creştin-ortodoxe. El este ctitor de nenu­mărate biserici şi mănăstiri. îl aduce de la Istanbul pe Antim Ivireanul, viitor Mitropolit, dar mai ales savant poliglot, cap de şcoală, edi­tor în mai multe limbi (română, slavonă, grea­că, georgiană şi arabă) a 63 de cărţi ortodoxe (Biblia, fireşte, apoi Psaltirea, primul Liturghier grec-arab din lume, tipărit cu litere arabe în 1701 etc.).

Fără îndoială că domnitorul român îi iri­tă pe turci, prin gesturi aparent anodine, dar în fond atât de semnificative pentru Ortodo­xie: el consacră la Bucureşti episcopi in parti- bus(Sevastia, Nyssa). Capitala Valahiei devi­ne refugiul întregii Ortodoxii oprimate: aici îşi află adăpost „Clement de Adrianopole, Au- xenţiu de Sofia, Maxim de Hierapolis, ... dar şi simpli prelaţi, egumeni bizantini famelici, oa­meni de litere.”.La academia domnească pe care Brâncoveanu o înfiinţează la Bucureşti se preda, fireşte, greaca clasică (Homer şi Pita- gora), dar mai ales învăţătura Sfinţilor Părinţi, ca de exemplu Grigorie de Nazianz.

Abil manipulator pentru unii, trădător pentru alţii, inconstant pentru toţi, Constantin Brâncoveanu dovedeşte o remarcabilă con­secvenţă când este vorba de Biserică şi de credinţa ortodoxă. Fapte şi gesturi de credin­ţă şi evlavie, care prefigurează sfârşitul său tragic.

SFÂNT ŞI MARTIR

Turcii îşi aleg momentul cu un rafinament tipic oriental: în Vinerea Mare, Constantin Brâncoveanu este arestat la Bucureşti, în pa­latul domnesc, şi dus la Istanbul, împreună cu întreaga sa familie. Cuvintele pe care le spu­ne în clipa mazilirii sunt deja premonitorii şi marchează profunda sa schimbare, metanoia: „Dacă aceste nenorociri vin de la Dumnezeu pen­tru păcatele mele, facă-se voia Lui! Iar dacă ele sunt rodul răutăţii omeneşti, Dumnezeu să îi ier­te pe duşmanii mei”.

Este închis din ordinul sultanului Ahmed al III-lea şi supus unor cazne înfiorătoare. Ce­dează cu uşurinţă în ceea ce priveşte latura „materială” şi destăinuie locurile unde se află ascunsă imensa lui avere. Atunci i se cere esenţialul: să renunţe la credinţa creştină şi să devină musulman. Brâncoveanu refuză în numele său, dar şi în numele celor patru fii, prinţii Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. Cuvintele pe care le pronunţă în aceste mo­mente de cumpănă nu mai fac parte din vo­cabularul unui domnitor, ci din cel al unui sfânt: „Fiilor, aveţi curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta pământească. Nu ne-au mai rămas decât sufletele, să nu le pierdem şi pe ele, ci să le aducem curate în faţa Mântuito­rului nostru Iisus Hristos. Să ne spălăm păca­tele cu sângele nostru”.

E poate de mirare că un domnitor incon­stant, poate chiar laş în anumite momente ale vieţii lui, a fost capabil să pronunţe cuvinte atât de definitive. Poate că în aceste clipe Constantin Brâncoveanu nu mai era singur: „Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă în­grijiţi cum sau ce veţi vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi; fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care gră­ieşte întru voi”(Mt 10, 19-20).

Execuţia este decisă, nu întâmplător, pe 15 august 1714, de Sfânta Maria. Este, toto­dată, şi ziua de naştere lui Constantin Brân- coveanu.

Decapitarea a fost de o cruzime înfioră­toare: martori şi cronicari deopotrivă au spus că până şi spectatorii turci, obişnuiţi şi amatori ai acestui gen de spectacol, au fost îngroziţi. Primul ucis este sfetnicul, Ianache Văcărescu. Urcă apoi pe eşafod bă­trânul Constantin Brâncoveanu, umilit, desculţ, cu semne vădite de tortură, urmat de cei patru feciori, dintre care cel mai mic, Matei, are doar 12 ani. Turcii îl obligă pe tată să privească decapitarea fiilor. I se cere, după fiecare execuţie, să se lepede de cre­dinţa creştină. Este singura condiţie pentru a împiedica moartea următorului.

Brâncoveanu refuză. A accepta şi a asuma moartea propriilor copii, când cu un singur cuvânt poţi să îi salvezi: iată victoria sa ma­joră!

Cel mai mic dintre fiii săi, prinţul Matei, îngrozit, într-un moment de slăbiciune atât de firească, îşi imploră tatăl: „Nu pot. Mă fac musulman”.

Urmează incredibilul dialog care depăşeş­te condiţia umană – Constantin Brâncoveanu îşi încurajează fiul cu cuvinte care par venite din altă lume: „Nimeni din neamul nostru nu s-a lepădat de credinţa creştină. Dacă am putea să murim pentru ea de o mie de ori, ar fi o bine­cuvântare”. Matei este transfigurat; el intră în eternitate cu aceste ultime cuvinte adresate călăului: „Vreau să mor creştin. Loveşte!”

Constantin Brâncoveanu este decapitat ultimul – a mai avut timp să îşi facă cruce şi să rostească: „Doamne, facă-se voia Ta!”

Nu este inutil să amintim că ambasadorii Angliei, Franţei, Austriei şi Rusiei nu au re­fuzat invitaţia sultanului şi au asistat la exe­cuţia voievodului român. După aceasta, zia­rul Gazette de Franceanunţă lapidar: „Un prinţ român a fost executat pentru că nu şi-a plătit datoriile”.

Constantin Brâncoveanu a fost canonizat pe 20 iunie 1992. Biserica îl prăznuieşte în fiecare an pe 16 august, ziua următoare Ador­mirii Maicii Domnului şi supliciului său.

Astfel, voievodul român a ieşit din istorie şi s-a aşezat printre icoane.