Sfântul Antonie al peșterilor, părintele monahismului rus

În urmă cu aproape 1800 de ani, Sfântul Antonie cel Mare, „vlăstarul cel neveștejit al Egiptului”, cum e nu­mit în acatistul ce-i aduce laudă, punea teme­lia monahismului creștin – fără ca prima lui intenție să fi fost asta, ci afundarea în adâncul cel nemărginit al harului – prin retragerea lui spre viețuire în pustiul Muntelui celui din afa­ră, al Pispirului. Frumusețea apropierii de Cuvânt prin tăcerea lăuntrică, dincolo de va­loarea simbolică a cuvintelor, bucuria viețui­rii în iubirea mărturisită întotdeauna ca jert­fă, și mai ales firescul existenței descoperit prin rugăciune au făcut din monahismul Sfântului Antonie o profundă manifestare a Bisericii lui Hristos în istorie, niciodată potolită, ba dim­potrivă, tot mai arzândă, tot mai vie, tot mai pregnant simțită ca sprijin și pavăză pentru creștinii de dincolo de pustiu.

Această lume a rugăciunii tăcute a cuprins creștinismul întreg, imediat ce cuvântul Cuvântului se auzea într-un colț încă neevan- ghelizat al pământului. În felul acesta, depar­te de Pispirul Sfântului Antonie, la 700 de ani după nevoința acestuia, se încreștina neamul slavilor de est, al rușilor. La nici un secol după aceea, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, mo­nahismul se năștea în sânul neamului proas­păt încreștinat printr-un nou Antonie, cel ce va rămâne în istorie sub numele de Sfântul Antonie de la Peșteri sau Sfântul Antonie Cernikov. Figura sa, emblematică pentru în­treg monahismul răsăritean al mileniului doi, a început a se contura pe personalitatea tână­rului Antipa, numele său lumesc. Cuprins de miracolul sfânt al creștinismului, acesta a do­rit din fragedă tinerețe să stea mereu în pacea Mântuitorului Hristos, de aceea s-a dus în Grecia. A ales să se nevoiască în Sfântul Munte, unde, după ce a vizitat mai multe mănăstiri, s-a oprit la Esfigmenu. Aici era stareț Cuviosul Teoctist, mare trăitor, binecuvântat de Dumnezeu cu darul înainte-vederii. Cunoscând în duh calitățile sufletești ale tânărului Antipa, a ascultat degrabă rugămintea sa și l-a tuns în monahism, dându-i numele de Antonie, în amintirea marelui pustnic al Pispirului, pe ale cărui urme de nevoință avea să calce. După o vreme, starețul Teoctist l-a trimis pe Antonie din nou în Rusia, cunoscând prin darul lui Dumnezeu misiunea sfântă pe care o avea. „Du-te în Rusia și să devii acolo stâlp duhov­nicesc al poporului. Binecuvântarea Sfântului Munte să fie totdeauna cu tine”, i-a spus.

Întors în Rusia, Cuviosul Antonie s-a așezat în vecinătatea Kievului, aproape de satul său natal, într-un loc izolat și nelocuit, unde era o peșteră să­pată mai demult de un trib scandinav, care pentru o scurtă perioa­dă a înființat în zonă un mic stat, plecând apoi de acolo. Aici a început să se nevoiască în liniște, după rânduiala atho- nită deprinsă la Esfigmenu, însă, după destul de puțin timp, domnitorul Sviatopluc a por­nit o sângeroasă persecuție împotriva Bisericii, iar Antonie a fost nevoit să plece din nou în Sfântul Munte, la părintele său duhovnicesc, Teoctist. A rămas de data aceasta acolo mai multă vreme, trăind însă tot singur, pe unul dintre vârfurile Athonului, în dulceața isihiei pe care o cunoscuse. Când Dumnezeu a în­găduit sfârșitul prigoanei lui Sviatopluc, Cuviosul Antonie a fost iarăși trimis de sta­rețul Teoctist în Rusia, și iarăși s-a așezat în apropierea Kievului. Tot într-o peșteră, dar nu în cea veche, ci într-una care îl avusese drept viețuitor, în vremea în care Antonie tră­ia a doua sa nevoință la Athos, pe preotul Ilarion, devenit între timp, prin vrerea lui Dumnezeu, vrednic Mitropolit al Kievului. Odată ajuns în peștera părintelui Ilarion, Cuviosul Antonie a simțit o liniște nemaiîn­tâlnită, o bucurie duhovnicească de negrăit și, îngenunchind, L-a rugat pe Dumnezeu să acopere locul acela cu binecuvântarea Sfântului Munte. A rămas deci de atunci Sfântul Antonie în acea peșteră. A început o aspră viață ascetică, având ca permanentă lucrare rugăciunea inimii. Hrana sa era doar un pic de pâine uscată și apă, pe care le lua o dată la două, trei zile. Câteodată, cufundat în contemplație, nu mânca nimic câte o săptămână întreagă. Vestea viețuirii sale duhov­nicești și puterea nemaiîntâlnită a propovăduirii sale s-au răspândit repede, și Cuviosul Antonie a început să fie căutat tot mai des, în special de tineri, care doreau să fie părtași nevoinței sale, să se îndulcească din roadele isihiei, îmbrăcând haina monahală. În felul acesta, schivnicia sa a căpătat haină de obște, extinsă prin voia pă­rintelui tot în adâncul de taină al pământului, unde uce­nicii săi își săpau, rând pe rând, chilii mici, unele zăvorâte în timp, spre nevoința tot mai aspră a trupului și eliberarea tot mai înălțătoare a sufletului dăruit de Dumnezeu. Părintele Antonie a stat ca un stâlp neclin­tit în fruntea obștii sale crescânde timp de șaisprezece ani după a doua sa întoarcere din Sfântul Munte. Apoi, înnobilat de vreme, la nouăzeci de ani a fost chemat de Domnul în liniștea împărăției Sale, în anul mântuirii 1073, lăsând în urmă o pleiadă de vrednici ucenici, care au format în timp obștea Lavrei Peșterilor de la Kiev. Sfintele sale moaște au fost îngropate atunci în peștera în care se nevoise, undeva la baza mănăstirii de astăzi.

Åži, cum în toată viața sa a locuit departe de ochii lumii, tot așa, rugându-se, a cerut de la Domnul să rămână cinstitul său trup tăinuit față de ceilalți oameni. Iar Dumnezeu a ascultat rugăciunea sa, astfel încât peștera în care a fost îngropat cuviosul a rămas necu­noscută până în zilele noastre.

Așezarea smerită a Cuviosului Antonie și a obștii sale s-a transfor­mat repede într-o mănăstire de ră­sunet, datorită vredniciei viețuito­rilor săi și datorită splendorii în care domnitorii și mai apoi țarii Rusiei au înțeles să o învăluie. Astăzi, Mănăstirea Peșterilor de la Kiev, cunoscută sub denumirea de Lavra Pecerska, deși mult încerca­tă, incendiată, parțial dărâmată și jefuită de-a lungul vremii, este una dintre splendorile vechii Rusii și, cu siguranță, mândria ortodoxiei ucrainene. Cele peste 100 de edi­ficii ce o compun, desfășurate pe o suprafață de 24 de hectare, ascund sub ele, în adânc, un labirint de pes­te o mie de metri, cu chilii, paracli­se și gropnițe, cu o sumedenie de sfinte moaște și cu o mare de liniș­te a pustiei. Iar deasupra tuturor, binecuvântarea Sfântului Antonie, care ne arată pilda rodirii viețuirii sale isihaste într-o peșteră mică, as­cunsă în pădurea de pe malul drept al Niprului.