Sfântul Antonie al peÅŸterilor, părintele monahismului rus

În urmă cu aproape 1800 de ani, Sfântul Antonie cel Mare, „vlăstarul cel neveÅŸtejit al Egiptului”, cum e nu­mit în acatistul ce-i aduce laudă, punea teme­lia monahismului creÅŸtin – fără ca prima lui intenÅ£ie să fi fost asta, ci afundarea în adâncul cel nemărginit al harului – prin retragerea lui spre vieÅ£uire în pustiul Muntelui celui din afa­ră, al Pispirului. FrumuseÅ£ea apropierii de Cuvânt prin tăcerea lăuntrică, dincolo de va­loarea simbolică a cuvintelor, bucuria vieÅ£ui­rii în iubirea mărturisită întotdeauna ca jert­fă, ÅŸi mai ales firescul existenÅ£ei descoperit prin rugăciune au făcut din monahismul Sfântului Antonie o profundă manifestare a Bisericii lui Hristos în istorie, niciodată potolită, ba dim­potrivă, tot mai arzândă, tot mai vie, tot mai pregnant simÅ£ită ca sprijin ÅŸi pavăză pentru creÅŸtinii de dincolo de pustiu.

Această lume a rugăciunii tăcute a cuprins creÅŸtinismul întreg, imediat ce cuvântul Cuvântului se auzea într-un colÅ£ încă neevan- ghelizat al pământului. În felul acesta, depar­te de Pispirul Sfântului Antonie, la 700 de ani după nevoinÅ£a acestuia, se încreÅŸtina neamul slavilor de est, al ruÅŸilor. La nici un secol după aceea, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, mo­nahismul se năÅŸtea în sânul neamului proas­păt încreÅŸtinat printr-un nou Antonie, cel ce va rămâne în istorie sub numele de Sfântul Antonie de la PeÅŸteri sau Sfântul Antonie Cernikov. Figura sa, emblematică pentru în­treg monahismul răsăritean al mileniului doi, a început a se contura pe personalitatea tână­rului Antipa, numele său lumesc. Cuprins de miracolul sfânt al creÅŸtinismului, acesta a do­rit din fragedă tinereÅ£e să stea mereu în pacea Mântuitorului Hristos, de aceea s-a dus în Grecia. A ales să se nevoiască în Sfântul Munte, unde, după ce a vizitat mai multe mănăstiri, s-a oprit la Esfigmenu. Aici era stareÅ£ Cuviosul Teoctist, mare trăitor, binecuvântat de Dumnezeu cu darul înainte-vederii. Cunoscând în duh calităÅ£ile sufleteÅŸti ale tânărului Antipa, a ascultat degrabă rugămintea sa ÅŸi l-a tuns în monahism, dându-i numele de Antonie, în amintirea marelui pustnic al Pispirului, pe ale cărui urme de nevoinÅ£ă avea să calce. După o vreme, stareÅ£ul Teoctist l-a trimis pe Antonie din nou în Rusia, cunoscând prin darul lui Dumnezeu misiunea sfântă pe care o avea. „Du-te în Rusia ÅŸi să devii acolo stâlp duhov­nicesc al poporului. Binecuvântarea Sfântului Munte să fie totdeauna cu tine”, i-a spus.

Întors în Rusia, Cuviosul Antonie s-a aÅŸezat în vecinătatea Kievului, aproape de satul său natal, într-un loc izolat ÅŸi nelocuit, unde era o peÅŸteră să­pată mai demult de un trib scandinav, care pentru o scurtă perioa­dă a înfiinÅ£at în zonă un mic stat, plecând apoi de acolo. Aici a început să se nevoiască în liniÅŸte, după rânduiala atho- nită deprinsă la Esfigmenu, însă, după destul de puÅ£in timp, domnitorul Sviatopluc a por­nit o sângeroasă persecuÅ£ie împotriva Bisericii, iar Antonie a fost nevoit să plece din nou în Sfântul Munte, la părintele său duhovnicesc, Teoctist. A rămas de data aceasta acolo mai multă vreme, trăind însă tot singur, pe unul dintre vârfurile Athonului, în dulceaÅ£a isihiei pe care o cunoscuse. Când Dumnezeu a în­găduit sfârÅŸitul prigoanei lui Sviatopluc, Cuviosul Antonie a fost iarăÅŸi trimis de sta­reÅ£ul Teoctist în Rusia, ÅŸi iarăÅŸi s-a aÅŸezat în apropierea Kievului. Tot într-o peÅŸteră, dar nu în cea veche, ci într-una care îl avusese drept vieÅ£uitor, în vremea în care Antonie tră­ia a doua sa nevoinÅ£ă la Athos, pe preotul Ilarion, devenit între timp, prin vrerea lui Dumnezeu, vrednic Mitropolit al Kievului. Odată ajuns în peÅŸtera părintelui Ilarion, Cuviosul Antonie a simÅ£it o liniÅŸte nemaiîn­tâlnită, o bucurie duhovnicească de negrăit ÅŸi, îngenunchind, L-a rugat pe Dumnezeu să acopere locul acela cu binecuvântarea Sfântului Munte. A rămas deci de atunci Sfântul Antonie în acea peÅŸteră. A început o aspră viaÅ£ă ascetică, având ca permanentă lucrare rugăciunea inimii. Hrana sa era doar un pic de pâine uscată ÅŸi apă, pe care le lua o dată la două, trei zile. Câteodată, cufundat în contemplaÅ£ie, nu mânca nimic câte o săptămână întreagă. Vestea vieÅ£uirii sale duhov­niceÅŸti ÅŸi puterea nemaiîntâlnită a propovăduirii sale s-au răspândit repede, ÅŸi Cuviosul Antonie a început să fie căutat tot mai des, în special de tineri, care doreau să fie părtaÅŸi nevoinÅ£ei sale, să se îndulcească din roadele isihiei, îmbrăcând haina monahală. În felul acesta, schivnicia sa a căpătat haină de obÅŸte, extinsă prin voia pă­rintelui tot în adâncul de taină al pământului, unde uce­nicii săi îÅŸi săpau, rând pe rând, chilii mici, unele zăvorâte în timp, spre nevoinÅ£a tot mai aspră a trupului ÅŸi eliberarea tot mai înălÅ£ătoare a sufletului dăruit de Dumnezeu. Părintele Antonie a stat ca un stâlp neclin­tit în fruntea obÅŸtii sale crescânde timp de ÅŸaisprezece ani după a doua sa întoarcere din Sfântul Munte. Apoi, înnobilat de vreme, la nouăzeci de ani a fost chemat de Domnul în liniÅŸtea împărăÅ£iei Sale, în anul mântuirii 1073, lăsând în urmă o pleiadă de vrednici ucenici, care au format în timp obÅŸtea Lavrei PeÅŸterilor de la Kiev. Sfintele sale moaÅŸte au fost îngropate atunci în peÅŸtera în care se nevoise, undeva la baza mănăstirii de astăzi.

Åži, cum în toată viaÅ£a sa a locuit departe de ochii lumii, tot aÅŸa, rugându-se, a cerut de la Domnul să rămână cinstitul său trup tăinuit faÅ£ă de ceilalÅ£i oameni. Iar Dumnezeu a ascultat rugăciunea sa, astfel încât peÅŸtera în care a fost îngropat cuviosul a rămas necu­noscută până în zilele noastre.

AÅŸezarea smerită a Cuviosului Antonie ÅŸi a obÅŸtii sale s-a transfor­mat repede într-o mănăstire de ră­sunet, datorită vredniciei vieÅ£uito­rilor săi ÅŸi datorită splendorii în care domnitorii ÅŸi mai apoi Å£arii Rusiei au înÅ£eles să o învăluie. Astăzi, Mănăstirea PeÅŸterilor de la Kiev, cunoscută sub denumirea de Lavra Pecerska, deÅŸi mult încerca­tă, incendiată, parÅ£ial dărâmată ÅŸi jefuită de-a lungul vremii, este una dintre splendorile vechii Rusii ÅŸi, cu siguranÅ£ă, mândria ortodoxiei ucrainene. Cele peste 100 de edi­ficii ce o compun, desfăÅŸurate pe o suprafaÅ£ă de 24 de hectare, ascund sub ele, în adânc, un labirint de pes­te o mie de metri, cu chilii, paracli­se ÅŸi gropniÅ£e, cu o sumedenie de sfinte moaÅŸte ÅŸi cu o mare de liniÅŸ­te a pustiei. Iar deasupra tuturor, binecuvântarea Sfântului Antonie, care ne arată pilda rodirii vieÅ£uirii sale isihaste într-o peÅŸteră mică, as­cunsă în pădurea de pe malul drept al Niprului.