Despre diferitele chipuri de a ne purta crucea (III)

DE LA CRUCE LA ÎNVIERE

Ne simțim adesea îndreptățiți să ne plân­gem de Dumnezeu. El a creat lumea, care este „bună foarte", după cum ne spune Biblia; și to­tuși, când ne uităm la ea, suntem dezamăgiți. Diavolul este „stăpânitorul acestei lumi”. Åži nu înțelegem cum a putut Dumnezeu să creeze o lume atât de uimitoare și să îngăduie ca ea să fie sub stăpânirea diavolului.

Există oameni deosebiți care apar ca stele­le în întunericul acestei vieți și care sfârșesc prin a suferi, persecutați, înecați în amărăciune și adesea mor înainte de vreme. De ce îngăduie Dumnezeu să se întâmple așa? De ce ia de la noi în chip atât de dureros puținele noastre sem­ne de mângâiere? Cum se potrivește aceasta cu iubirea Lui? Åži în ce fel se justifică prin atotpu­ternicia Lui?

Ne este foarte greu să găsim răspunsuri sa­tisfăcătoare la aceste întrebări. Pe de altă parte, suntem convinși de faptul că Dumnezeu ne iu­bește, precum și de atotputernicia Lui, și pe acestea nu putem să le tăgăduim. Sau, dacă în­cercăm să o facem, ele dau neîncetat mărturie înlăuntrul nostru.

Acum câțiva ani, am întâlnit o tânără. Ochii ei dezvăluiau daruri unice și virtuți rare: dem­nitate, noblețe, bună-cuviință, modestie, sme­renie. Toți cei care o întâlneau simțeau față de ea o admirație de negrăit. Această doamnă ex­traordinară a suferit opt ani la rând de o boală incurabilă. Nu s-a plâns niciodată. Nu s-a între­bat niciodată de ce. Purtarea sa, atitudinea sa, viața sa întreagă adevereau cuvintele profetu­lui: „Dar Eu nu M-am împotrivit și nici nu M-am dat înapoi” (Is. 50, 5). Într-un fel tainic și lăun­tric, ea a reușit să amâne fără încetare, în ulti­mii patru ani de viață, prognosticul doctorului care-i anunța moartea. Åži-a îndurat întotdeau­na suferința cu zâmbetul pe față. A câștigat în repetate rânduri lupta cu timpul și L-a „silit” pe Dumnezeu să-Åži schimbe planurile.

Mi-a fost trimisă de medicul ei ca pacientă în faza terminală a bolii. Avea o credință pro­fundă, deși nu era ceea ce se cheamă o creștină practicantă.

Am fost binecuvântat să devin duhovni­cul ei și „păzitorul” tainelor sufletului său no­bil în ultimii patru ani ai vieții sale. N-am vor­bit niciodată despre viața aceasta: de ce trebuia să i se întâmple asta, sau dacă o minu­ne ar fi putut să-i lungească viața. Am căutat fără încetare frumusețea și adevărul vieții de după moarte. Curajul ei mă impresiona. Ca orice ființă umană, se temea de durere, dar nu de moarte. Primise cu ușurință gândul că era într-o lume în care ea suferea în timp ce alții se bucurau; o lume în care prezența sa nu era necesară. Ființa ei era nepământesc de fină și delicată, dintr-o altă lume, aproape angelică.

Cu câteva luni înainte de moarte, a venit să mă vadă pentru ultima spovedanie. La sfârșit, mi-a cerut o favoare. Dorea să-i fac slujba de în­mormântare și mi-a dat ultimele ei economii.

– Când veți folosi acești bani după moar­tea mea, mi-a spus, veți ști că sunt încă vie. Aceasta e dovada că, deși părăsesc această lume, viața mea nu se sfârșește.

– Oricare dintre noi ar pleca primul, Nadia, să-l aștepte pe celălalt, i-am răspuns.

– Eu voi pleca prima, părinte. Plămânii mei sunt în totalitate prinși de cancer. Respir cu mare greutate.

– Nimic nu e sigur în viața aceasta. Un ac­cident sau un atac ne poate schimba brusc pla­nurile.

– Sunteți mult mai de folos decât mine aici.

– De ce credeți că sunteți mai puțin nece­sară?

– Mi-am început deja călătoria spre viața de dincolo.

– Nu se știe niciodată. Dumnezeu poate face o minune. Prognosticul medicilor se do­vedește adesea a fi inexact. Vi se întâmplă să vă rugați ca Domnul să facă o minune?

– O minune pentru mine?

– Bineînțeles, pentru dumneavoastră.

– Sigur că nu, părinte. Am văzut atâtea mi­nuni în propria-mi viață că nu îndrăznesc să cer mai mult. Să facă minuni în viața altora. Sunt atâția oameni în suferință!

Cum e posibil ca Dumnezeu să nu facă o mi­nune în viața unei persoane atât de deosebite? Cum se face că El nu dă celui care nu cere nici­odată? Că nu aude inima celui care se gândeș­te mereu la alții cu smerenie și discernământ? Nadia urca în grabă spre culme: „Sfârșindu-se curând au plinit ani îndelungați. Că plăcut era Domnului sufletul lui, pentru aceasta s-au gră­bit a-l scoate din mijlocul răutății” (Înțel. 4, 13-14). E trist că persoane care ajung atât de repede la desăvârșire aparțin mai mult Împărăției lui Dumnezeu și nu se mai potrivesc cu planu­rile acestei lumi.

După câteva luni, Nadia a trebuit să fie in­ternată. Toate analizele arătau că avea să ne pă­răsească în curând. Când am aflat de starea ei, m-am dus să o văd la spital.

DE LA VIAŢĂ LA VIAŢA CEA ADEVĂRATĂ

– Cum vă simțiți?

– Părinte, mă bucur atât de mult să vă văd! Aș vrea să mă binecuvântați, nu pentru că vreau să rămân în viața aceasta, ci ca să fiți cu mine în călătoria mea spre veșnicie. De aceea v-am che­mat. Minunile s-au terminat. Durerea e insu­portabilă. Vreau să mor. E păcat?

– Ce credeți că e mai bine? Să fiți cu noi și să suferiți, sau să părăsiți această viață, lăsându-ne în urmă cu durerea despărțirii?

– Aș vrea să nu suferiți, iar eu să fiu în mâi­nile Domnului. Simt într-adevăr că e o binecu­vântare! Dar de ce să fiu așa de nerecunoscă­toare?

– Åžtiți, nu-mi pare rău că veți pleca în cu­rând din viața aceasta, pentru că nu vom fi des­părțiți. Doar că ne doare să vă vedem trecând prin încercarea aceasta.

– Acum că vorbim, da, sufăr, dar nu sunt tulburată. Mă bucur să simt prezența lui Dumnezeu. Imaginați-vă că trupul meu nu ar suferi, dar nici sufletul meu nu ar putea simți prezența Lui. Sunt foarte mulțumită.

– Spuneți-mi, nu vă gândiți niciodată la via­ța de după moarte? Simțiți că se apropie? Vă e teamă? Sunteți neliniștită?

– Părinte, o simt ca pe viața cea adevăra­tă. Nu ca pe o altă formă de viață. Oare mă în­șel? Mă strecor doar în Împărăția Lui și gust fericirea veșnică, apoi ies din ea și gust amă­răciunea durerii. Da, simt un fel de teamă lă­untrică, dar dragostea și sprijinul tuturor o îm­puținează. Aceste două stări arată voia Domnului. Fie ca voia Sa să se facă. Prezența voastră îmi aduce o mare bucurie. Vă iubesc mult pe toți și nu vreau să mă vedeți suferind. Vă rog să mă iertați.

– Dar noi suntem familia dumneavoastră; pe de o parte, suferim împreună cu dumnea­voastră, iar pe de altă parte, ne bucurăm de dra­gostea noastră unii pentru alții. Vreau să vă spun ceva: când o persoană trece printr-o astfel de încercare și simte că sfârșitul se apropie, el/ea simte două lucruri: răceala singurătății și întu­nericul sfârșitului care îl copleșește. Iubirea însă încălzește și credința luminează. Ne împărtă­șiți din iubirea dumneavoastră și aveți și o cre­dință profundă. Astfel, nu vă simțiți nici singu­ră, și nici în întuneric.

– Părinte, nu am așa de multă credință. Nu sunt o bună creștină, nu sunt deloc un „om al bi­sericii” Mă duceam la biserică, dar mă simțeam acolo ca o străină. Nu reușeam să înțeleg decât foarte puțin, dar acum simt că dacă aș mai rămâ­ne mult în această viață, aș fi în întuneric. Tânjesc după „viitorul” de care îmi vorbiți adesea. Viața pământească nu are sens. Vă mulțumesc. Pot să vă sărut mâna?

S-a aplecat și și-a lipit buzele de mâna mea. Am simțit că lua de la mine toată binecuvân­tarea pe care Dumnezeu mi-o dăduse. A fost experiența cea mai curată și cea mai puterni­că din viața mea de preot: „S-a atins de Mine cineva. Căci am simțit o putere care a ieșit din Mine" (Lc. 8, 46).

– De ce îmi țineți mâna atât de strâns?

– Vreau să o țin așa până în veșnicie.

– Dar în felul acesta nu țineți decât ceva tre­cător.

– Părinte, n-am sărutat mâna unei persoane cu care m-am întâlnit, ci mâna per­soanei care m-a ajutat să-L întâlnesc pe Dumnezeu.

Adusesem cu mine o părticică din moaștele Sfântului Nectarie. O lua­sem pentru ca ea să o poa­tă săruta. Sfântul o va înso­ți pe drumul spre veșnicie. Am deschis capacul cutiu­ței și îndată am simțit mi­reasma sfintelor moaște.

– Puteți să le sărutați acum, i-am spus. Simțiți mi­reasma minunată? Aceasta nu înseamnă că Sfântul va face o minune și că veți su­praviețui. Aceasta înseam­nă că vă pregătește calea că­tre Împărăția lui Dumnezeu. Această mireasmă mărturi­sește adevărul Împărăției veșnice a lui Dumnezeu.

S-a aplecat și, cu puținele forțe pe care le mai avea, a sărutat sfintele moaște. Lacrimile îi curgeau.

– Sunt o păcătoasă. Mă întreb dacă sunt pre­gătită duhovnicește să părăsesc această viață, șop­ti strângându-mi mâna. Cred că vreau să mor pentru că vreau să fug de realitate; nu pentru că aș tânji atât de mult după împărăția lui Dumnezeu. Mă simt legată de lumea aceasta din cauza puți­nei mele credințe. Aș vrea să mă spovedesc.

Cu o sensibilitate extraordinară, mi-a dez­văluit o taină din trecutul său, care rămăsese ascunsă în adâncul inimii.

– Să nu vă simțiți vinovată. Liniștiți-vă. Pocăința dumneavoastră este sinceră. Chiar dacă ați uitat ceva, nu e grav.

– Nu mă simt vinovată. Dar fiindcă în sfâr­șit mă simt în mâinile lui Dumnezeu, nu vreau să le murdăresc. Simt că Dumnezeu mă așteaptă, dar nu sunt vrednică de Împărăția Lui. Totuși, câteodată nu sunt nici măcar sigură că mă așteaptă. Certitudinea ascunde mândrie. Nesiguranța vădește o credință slabă. Amândouă sunt considerate ca fiind păcate.

– Care din ele e păcatul dumneavoastră?

– Amândouă, părinte.

– Dacă vreodată vom sfârși în ceruri, nu e pentru vrednicia noastră, ci pentru că Dumnezeu vrea să fim acolo. Iubirea lui Dumnezeu cântărește mai mult decât valoa­rea oricui, chiar și a unui sfânt, chiar și a tutu­ror sfinților. Nu râvniți să ajungeți în Împărăția lui Dumnezeu cu smerenie și sinceritate?

– Din toată inima. Îmi doresc asta mai mult decât ușurarea suferințelor.

Cuvintele ei nu aveau nimic sentimental. S-a întors spre mine. Privirea îi era cât se poa­te de liniștită, „covârșind orice minte” (Fil.4, 7). Chipul ei începea deja să dobândească o înfățișare cerească, mai aproape de veșnicie decât de viața aceasta. Când te afli lângă o ast­fel de persoană, îndoielile cu privire la viața de după moarte se risipesc. Era ca și cum mai zăbovea încă cu noi doar pentru a confirma această realitate, deși suferea...

I-am citit rugăciunea de dezlegare. Acum era curățită de toate păcatele. Mireasma sufle­tului ei luminos era gata să se răspândească în Împărăția lui Dumnezeu, la vreme potrivită. Până atunci, puteam continua să ne împărtă­șim de mireasma vieții ei binecuvântate.

Din fericire, Dumnezeu nu S-a grăbit să ne-o ia. Au trecut câteva zile. Nadia oscila în­tre lumea ei binecuvântată și lumea noastră care, deși nedesăvârșită, se împodobise cu fru­musețea iubirii noastre pentru ea - o iubire ex­primată mai mult prin credință decât prin sen­timente. O iubire care făcea să izvorască în noi mai degrabă o bucurie tainică pentru noblețea ființei iubite care ne părăsea în suferință, decât durerea sentimentală a despărțirii.

Zilele treceau și, pentru o pricină neștiu­tă, Dumnezeu o ținea pe Nadia în viață. În timpul uneia din ultimele mele vizite la spi­tal, mi-a zis:

– Astăzi e duminica Sfintei Cruci. Am as­cultat la postul de radio al Bisericii semnifica­ția acestei sărbători. Nu o cunoșteam prea bine. Învierea lui Hristos are drept consecință pro­pria noastră înviere. Da, mi-e teamă de moar­te.

– Fără moarte, nu există înviere, i-am răs­puns. Învierea presupune moartea. Cum pu­tem reveni la viață dacă nu murim mai întâi? De aceea, toate cântările bisericești fac referi­re atât la Cruce, cât și la Înviere.

– Aveți dreptate, mi-a zis ea. Am auzit ace­lași lucru la radio. Åži totuși mi-e încă teamă.

– Åži Hristos a simțit slăbiciune înainte de Răstignire.

– Nu cred că S-a simțit cum mă simt eu acum. Era ceva diferit, care mă depășește. Deși în toată viața mea s-au întâmplat o mulțime de minuni și Dumnezeu a fost lângă mine, acum mi-e teamă că m-ar putea părăsi.

– Asta înseamnă că doriți încă să rămâneți aici?

– Nu. Nu doresc să rămân aici pentru tot­deauna. Acum sunt convinsă că nu-mi mai rămâne mult timp, dar nu contează. Mi-e tea­mă doar de felul în care voi muri. Îmi imagi­nez durerea, dificultatea de a respira, crizele de sufocare, și sunt neliniștită. Vă rog, rugați-vă să mor în somn, fără să știu.

– Vreți să plecați din această viață fără du­hul Învierii lui Hristos?

– Aș vrea mai degrabă să părăsesc această lume atât în duhul Crucii, cât și al Învierii Domnului.

– Ce vreți să spuneți?

– Nu știu exact ce vreau să spun, dar îmi place amestecul acesta de moarte și înviere de care ați vorbit adineaori.

– Ați vrea să plecați în Vinerea Mare, ca să vă cântăm imnele Învierii la slujba de înmor­mântare?

– Credeți că aș putea rezista până atunci?

– Cred, da, și chiar mai mult.

– Simt că nu-mi mai rămâne timp, părin­te. Nu mai sunt de folos în această viață.

– Nu puteți ști asta. Poate că noi avem ne­voie de dumneavoastră.

– De mine, așa cum sunt acum?

– Da, tocmai, așa cum sunteți.

– În orice caz, mă bucur că am putut pur­ta aceste discuții.

Inima Nadiei a bătut toată Joia Mare. Seara am citit cele 12 Evanghelii la biserică. Era inconștientă de câteva zile. Pulsul i-a în­cetinit treptat și respirația îi era din ce în ce mai slabă. Era ca și cum tot aerul din lume nu-i mai putea umple plămânii. Ceasul de la spital arăta 23:58. Nu mai rămâneau decât câteva bătăi de inimă în trupul său firav. La miezul nopții, când începea Vinerea Mare, Nadia a plecat spre viața veșnică. Lăsa în urma ei amintirea extraordinară a unei prezențe neobișnuit de discrete și delicate. Lăsa, de asemenea, urmele unei despărțiri atât de du­reroase. Åži totuși simțeam că ea era mai po­trivită pentru Împărăția lui Dumnezeu decât pentru această lume trecătoare și supusă stri­căciunii.

A adormit, așa cum își dorea, în Vinerea Mare, ziua Răstignirii Mântuitorului. Înmormântarea a avut loc în marțea din Săptămâna Luminată, săptămână în care Biserica noastră prăznuiește fără contenire Învierea Mântuitorului. Dorința i-a fost înde­plinită: a trecut de la Cruce la Înviere!

Am fost singurul preot la înmormântare și am slujit cântând încă o dată troparul Învierii. „Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le." Aș fi putut cânta așa fără înceta­re. Ultimele cuvinte ale troparului își găseau adevărata expresie pe chipul Nadiei. Chipul său trupesc era cu adevărat magnific: părea că doarme liniștită, contemplând Cerurile. În sfârșit, se odihnea în brațele Domnului. Deși nu i-a fost îngăduit să trăiască mai mult și ne lăsa cu inima îndurerată, ea reușea să ne mân­gâie prin moartea ei ca un dar; căci tot Domnul a creat și lumea de dincolo, unde „nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit".

Nadia face să țâșnească din nou lumina lui Dumnezeu peste lumea aceasta. Ea nu a fost învinsă de moarte, ci s-a slăvit prin viața sa – sau, mai degrabă, a fost slăvită de Dumnezeu, Cel ce este viața sa.