Din cuvintele Avvei Antonie

publicat in Cuvânt filocalic pe 3 Ianuarie 2014, 20:32

„Părintele monahismului”, aÅŸa cum va fi numit de-a lungul istoriei, s-a născut în perioada prigoanelor împotriva creÅŸtinismului, pe la mijlocul secolului al III-lea, cel mai probabil în anul 251, într-o familie creÅŸtină de Å£ărani înstăriÅ£i. PărinÅ£ii săi au murit când el avea vârsta de 20 de ani. Rămas moÅŸtenitor al agoniselii acestora, ÅŸi-a însuÅŸit ad litteramîndemnul Mântuitorului către tânărul bogat în Evanghelia de la Matei (19, 21): „Dacă vrei să fii desăvârÅŸit, vinde tot ce ai, împarte săracilor ÅŸi vei avea comoară în cer. Apoi vino ÅŸi urmează-Mi Mie”, ca ÅŸi cum i s-ar fi adresat lui însuÅŸi. Astfel, după ce ÅŸi-a împărÅ£it moÅŸtenirea săracilor, s-a retras într-o colibă din apropierea satului natal, ca după o vreme să se aÅŸeze într-un mormânt idolesc abandonat. Aici s-a nevoit până la vârsta de 35 de ani, după care s-a aÅŸezat la Pispir, „Muntele cel din afară”. ViaÅ£a sa cuvioasă ÅŸi înÅ£elepciunea dobândită prin nevoinÅ£ă au atras pe lângă Sfântul Antonie mulÅ£i ucenici dornici de aceeaÅŸi dulce jertfire. Din liniÅŸtea caldă a pustiei, face două călătorii la Alexandria, prima prin anii 310-311, pentru a-i îmbărbăta pe creÅŸtinii prigoniÅ£i în ultima mare persecuÅ£ie, ÅŸi a doua în anul 338, pentru a-l sprijini pe ucenicul său, Sfântul Atanasie cel Mare, în lupta împotriva ereziilor vremii. În rest, viaÅ£a întreagă ÅŸi-a trăit-o în pustie, în singurătatea părăsită doar de dragul ucenicilor ce-l căutau sau de propria dorinÅ£ă de a-i cerceta, atunci când cunoÅŸtea cu duhul că lucrul acesta se impune. A plecat la Domnul în anul 356, în vârstă de 105 ani, nu împovărat, ci încununat de ani, înmormântat fiind în loc de taină, după propria sa dorinÅ£ă. Pentru viaÅ£a sa sfântă, Biserica îl prăznu- ieÅŸte pe 17 ianuarie, cântându-i până la unicul sfârÅŸit al vremii troparul purtător de bucurie:

„Locuitor pustiului ÅŸi înger în trup ÅŸi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Antonie. Åži cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea cereÅŸti daruri luând, vindeci pe cei bolnavi ÅŸi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinÅ£ă. Slavă Celui ce Å£i-a dat Å£ie putere, slavă Celui ce te-a încununat pe tine, slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri”.

„PărinÅ£ii cei de demult – cuvioÅŸii –, când se retrăgeau în pustie spre a afla apă...
...apă vie,
mai întâi îÅŸi vindecau neputinÅ£ele. SuferinÅ£ele
făceau din ei doctori aleÅŸi.
Åži numai apoi vindecau pe cei în nevoi.
Însă noi,
înainte de a ne vindeca singuri de ispite ÅŸi de foame ÅŸi gânduri, încercăm să vindecăm pe străini.
Åži puÅ£ini
aud cuvintele poruncitoare, divine: «Doctore! Vindecă-te întâi pe tine»."

„Fă-mă, Doamne, să ÅŸtiu pentru ce sunt săraci ÅŸi bogaÅ£i ÅŸi robie; pentru ce unii mor în pruncie în timpu-n care alÅ£ii prea mult îmbătrânesc;
de ce nedrepÅ£ii se îmbogăÅ£esc, iar drepÅ£ii mor mai toÅ£i în sărăcie? Bietul meu muritor... lasă-Mi Mie judecăÅ£ile ce îÅ£i sunt de prisos.
Mai cu folos
ÅŸi cu mai multă rodire spre bine Å£i-ar fi de-ai lua aminte la tine."

„Avvo
Pamvo!...
Nu nădăjdui spre dreptatea ta, căci e rea.
Nici nu suspina pentru lucrul trecut, că-i pierdut.
Vrei să întâlneÅŸti îngerii ÅŸi trâmbiÅ£ele ÅŸi cântecele? StăpâneÅŸte-Å£i limba ÅŸi pântecele!"

„Va fi o vreme doar a lor...
...doar a nebunilor!
Åži când nebunii vor vedea pe cineva
cu minte-ntreagă ÅŸi cu suflet bun,
îl vor numi nebun,
pentru că nu-i asemeni lor,
nebunilor."

„Eu nu mă tem de Dumnezeu, căci Îl iubesc
ÅŸi prin iubire frica izgonesc.
Åži ÅŸtiu apoi că prin smerenie ÅŸi înfrânare
pot să supun un milion de fiare."

(Din volumul „De dragul păcătoÅŸilor – încercări de versificare a Patericului”, de Pr. Trandafir Vid)