Cel care Este, astăzi s-a născut

Acest fenomen biologic pe care-l numim „naştere" nu este, la drept vorbind, începutul vieţii, ci pri­mul pas către moarte: „Omul începe să moară atunci când începe să trăiască” (Sf. Nicodim Aghioritul). Din punct de vede­re biologic, forţele morţii sunt infinit mai pu­ternice decât forţele vieţii, dat fiind că toate făpturile vii sunt condamnate la moarte din prima clipă a naşterii, fără a fi săvârşit niciun fel de nelegiuire sau crimă. Este un fel de uci­dere a pruncilor la scară mondială, care nu cruţă pe nimeni, căci legile biologiei – mult mai puternice şi mai nemiloase decât împăra­tul Irod – ucid pe toţi cei născuţi pe acest pă­mânt, fără excepţie. Aşa încât biologia nu este ştiinţa vieţii, ci a morţii, căci „fără Dumnezeu viaţa nu există” (Stareţul Tadei).

Atunci când se desprinde de Dumnezeu, omul, chiar dacă este viu din punct de vede­re biologic, încetează să existe. Dumnezeu fi­ind Cel care Este, contrarul Lui este ceea ce nu este, cu alte cuvinte neantul: „Căci de se so­coteşte cineva că este ceva, deşi nu este nimic, se înşalăpe sine însuşi” (Gal. 6, 3). Fără Dumnezeu „suntem nişte mici neanturi”. Pentru a ne depă­şi nefiinţa „trebuie să ne sprijinim pe Cel care Este: adică pe Hristos. A depăşi înseamnă a nu căuta în sine însuşi ceea ce nu se află acolo”. Acest vid nu se poate umple decât „prin relaţia cu Hristos, Care are fiinţa”. Atunci „nefiinţa mea se contopeşte şi curge în marele fluviu al fiinţei lui Hristos” (Sora Emmanuelle).

Naşterea lui Hristos este singura naştere după căderea lui Adam care nu ne duce la moarte, ci la viaţă. Pruncul Iisus este singurul păzit de această ucidere a pruncilor planeta­ră şi milenară care extermină toate vieţuitoa­rele născute pe acest pământ în numele legi­lor naturii.

Din punct de vedere biologic, naşterea lui Iisus este imposibilă şi contrară legilor natu­rii. Prin urmare, cei care cred că legile naturii sunt izvorul vieţii şi autoritatea supremă a uni­versului, aceia nu pot crede în naşterea lui Hristos şi nici în învierea Lui, care contrazice şi ea legile biologiei.

Tocmai pentru că Hristos a biruit legile na­turii, care limitează omul la trupul de carne şi la făptura lui muritoare, tocmai de aceea avem nevoie să credem în El şi să urmăm calea Lui: „Dacă ne întoarcem către Dumnezeu este pentru a dobândi imposibilul. În ce priveşte posibilul, oa­menii sunt de ajuns” (Lev Şestov).

În lumea de astăzi, în care predomină o viziune materialistă a omului, singura admisă de autorităţile noastre ştiinţifice, legile naturii au înlocuit legea lui Dumnezeu, devenind astfel un adevărat idol al vremurilor moder­ne. A se prosterna în faţa legilor naturii în­seamnă a cădea în genunchi la picioarele vrăj­maşului omului şi al lui Dumnezeu, căci nu există alte legi decât cele ale lui Dumnezeu, nici alt adevăr decât cel al lui Hristos. Nişte legi care fac din noi robii omului de carne şi ne condamnă pe toţi la moarte nu au putut fi date în niciun chip de Dumnezeu, ci ele au in­trat în lume după căderea lui Adam, prin vo­inţa celui care „poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena” (Mt. 10, 28).

Iar dacă vrăjmaşul omului a pus stăpâni­re pe om, cum ar putea acesta, fiind învins şi rob al învingătorului său, să lupte şi să biruie prin propriile sale puteri un duşman care i-a devenit stăpân? Singurul om asupra căruia diavolul nu are nicio putere, singurul om care, având Fiinţa şi Viaţa, poate înfrunta şi învin­ge nefiinţa şi moartea este Hristos, în acelaşi timp om şi Dumnezeu: ,Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri si cele de pe pământ, cele vă­zute, si cele nevăzute (...). Toate s-au făcut prin El si pentru El. El este mai înainte decât toate si toate prin El sunt aşezate. (...) Căci în El a bine­voit (Dumnezeu) să sălăsluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El,prin sângele crucii Sale” (Col. 1, 15-20).

Naşterea lui Hristos este naşterea Vieţii în împărăţia morţii, căci ea reface unitatea Cerului cu pământul şi a fiinţei muritoare cu Dumnezeu Cel veşnic Viu, şi ne dă astfel via­ţa Celui care Este, singura viaţă care nu e su­pusă morţii: „Prin Fiul cel unic si prin mijloci­rea Mariei, zidirea lui Dumnezeu ne dă o nouă viaţă” (Sf. Efrem Sirul).

Tot ceea ce aparţine omului muritor, ceea ce se naşte, creşte, îmbătrâneşte şi moare îm­preună cu trupul de carne, nu este fiinţa noas­tră reală: „Tot ce este schimbător nu este Dumnezeu, căci tot ce este schimbător, potrivit firii sale proprii, este supus stricăciunii”(Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica). Scopul real al exis­tenţei omeneşti nu este viaţa omului de car­ne, care nu este decât ţărână şi se va întoarce în ţărână (Fac. 3, 19), ci naşterea lui Hristos în noi – „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieste în mine”(Gal. 2, 20) –, care este naşterea vieţii veşnice în trupul nostru de carne: „Ne nastem la nivelul Pământului. Dar suntem chemaţi să ne ridicăm la nivelul Cerului în clipa morţii. A părăsi această lume la acelasi nivel al fiinţei la care ne-am născut înseamnă o viaţă omenească ratată. Aceasta este ideea centrală a învăţăturii Evangheliilor” (Arnaud Desjardins - Recitind Evangheliile).

Fără a fi primit fiinţa şi viaţa de la Cel care Este, duhul omului este mort, chiar dacă el este încă viu cu trupul. Sunt morţi de această moarte duhovnicească „toţi cei ce nu cred în Hristos, adevărata noastră Viaţă si Izvorul vie­ţii. De asemenea, crestinii care mărturisesc pe Dumnezeu si pe Hristos, însă duc viaţă nelegiu­ită sunt morţi de această moarte. Harul lui Dumnezeu este pentru suflet ceea ce este sufletul pentru trup. Deci, precum trupul este mort când nu-i în el suflet, si sufletul este mort când nu-i în el harul lui Dumnezeu, care îi dă viaţă” (Sf. Tihon din Zadonsk - Despre îndatoririle creștinului faţă de el însusi).

Dacă „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii” (Mt. 22, 32), atunci vrăjmaşul lui Dumnezeu este vrăjmaşul celor vii şi al Vieţii. Prin urmare, lucrarea duhului rău este de aceeaşi natură cu moartea. Ea des­parte ceea ce Dumnezeu a unit şi distruge uni­tatea creaţiei şi a vieţii. Dragostea este princi­piul fundamental al creaţiei, cimentul duhovnicesc al zidirii lui Dumnezeu, care uneş­te toate elementele contrare: Cerul şi pămân­tul, materia şi duhul, trupul şi sufletul, bărba­tul şi femeia, făptura muritoare şi Fiinţa veşnică a lui Dumnezeu... Cu alte cuvinte, lu­mea făcută de Dumnezeu, în care legătura dra­gostei uneşte toate elementele şi fiinţele pă­mântului, nu este altceva decât grădina Raiului. Atunci când legătura iubirii este ruptă, fiinţa se prăbuşeşte în „întunericul cel din afară”, unde va fi „plângerea si scrâsnirea dinţilor” (Mt. 10, 28): „Cândpleacă dragostea, acolo rămâne ia­dul” (Paisie Aghioritul).