Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Apropierea femeii de Cele Sfinte în timpul scurgerilor de sânge.1
Atitudinea faţă de femeia lăuză sau faţă de femeia în perioada scurgerilor de sânge lunare a fost influenţată uneori şi în creştinism de prevederile Leviticului, capitolul 12, unde se vorbeşte de o necurătie a femeii care a născut, tinându-se seama de sexul pruncului: 40 de zile dacă s-a născut un băiat şi 80 de zile în cazul unei fete. Textul din Levitic arată că necurătia femeii lehuze este de aceeaşi natură cu necurătia femeii în zilele menstruaţiei. Curăţirea era marcată prin aducerea unei jertfe ardere-de-tot şi doar după aceea femeia era considerată curată2.
În Legământul cel Nou, prin Hristos, a fost reînnoită firea umană şi nimic din ceea ce este firesc nu poate fi considerat ca necurat. În acelaşi timp, însă, avem canoane ale Bisericii care, la o primă lectură, ar lăsa să se înţeleagă că am putea vorbi despre o astfel de necurăţie şi care ar exprima interzicerea apropierii femeii de cele sfinte în perioada rânduielilor lunare:
CANONUL 2 AL SFÂNTULUI DIONISIE AL ALEXANDRIEI (+264):
„Iar în privinţa femeilor care au curăţirea lunară, dacă se cuvine, aflându-se ele aşa, să intre în casa lui Dumnezeu, socotesc că şi a întreba este de prisos; deoarece cred că nici ele, fiind credincioase şi cucernice, n-ar îndrăzni, aflându-se aşa, sau să se apropie de masa cea sfântă, sau să se atingă de Trupul şi de Sângele lui Hristos; căci nici ceea ce avea scurgerea sângelui de 12 ani nu s-a atins de El spre vindecare, ci numai de poalele Lui; dar este lucru neprihănit a se ruga, oricum ar fi cineva, şi a-şi aduce aminte de Stăpânul, oricum s-ar afla, şi a se ruga spre a dobândi ajutor; iar cel ce nu este cu totul curat si cu sufletul, si cu trupuPse va opri de a se apropia de cele sfinte şi de Sfintele Sfinţilor"
CANONUL 7 AL SFÂNTULUI TIMOTEI AL ALEXANDRIEI (+385):
„Întrebare: Dacă o femeie va şti că are cele obişnuite femeilor, se cuvine a se apropia de Taine în ziua aceea ori nu?
Răspuns: Nu se cuvine până ce se va curăţi.”*
Pe lângă aceste canoane, avem canonul canonul 1 al Sf. Atanasie cel Mare (+373), care ne oferă unele nuanţe demne de a fi luate în seamă:
„Toate făpturile lui Dumnezeu sunt bune şi curate; fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu n-a făcut nimic netrebnic si necurat;că, după cum zice Apostolul, «ai lui Hristos bună mireasmă suntem între cei ce se mântuiesc» (2 Cor. 2, 15). Dar fiindcă săgeţile diavolului sunt diferite şi de multe feluri, si pe cei mai curaţi la minte se nevoieste a-i tulbura,şi opreşte pe fraţi de la străduinţele obişnuite, semănând pe ascuns în ei gânduri necurate şi spurcate, vino, ca pe scurt să alungăm amăgirile diavolului, prin harul Mântuitorului nostru, şi să întărim mintea celor mai simpli. «Toate sunt curate celor curaţi, iar celor necuraţi si conştiinţa si toate le sunt spurcate» (Tit 1, 15). Dar mă minunez de vicleşugul diavolului, căci fiind el stricăciune şi pieire, stârneşte gânduri în aparenţă curate; iar ceea ce se face este mai curând cursă ori ispitire,căci precum am zis mai înainte, pentru ca să reţină pe cei străduitori de la zelul obişnuit şi mântuitor şi pentru ca să se pară că a învins în această privinţă, întrebuinţează astfel de momeli, care nu aduc nici un folos pentru viaţă, ci provoacă întrebări şi flecării care trebuiesc înlăturate.Căci, spune-mi mie, iubite şi prea cucernice, ce păcat, sau necurăţie, are o scurgere firească.Aceasta ar fi tot aşa ca şi cum cineva ar voi să aducă învinuire pentru secreţia ce se elimină prin nări, şi pentru scuipatul ce se elimină prin gură; dar avem să spunem încă mai multe şi despre curgerile din pântece, care sunt necesare celui viu pentru viaţă.
Şi apoi, dacă credem că omul este făptura mâinilor lui Dumnezeu, după dumnezeieştile Scripturi, cum se putea face din puterea curată un lucru spurcat! «Dacă suntem neam al lui Dumnezeu, după Faptele dumnezeieşti ale Apostolilor (17, 28-29), apoi nimic necurat nu avem în noi»; fiindcă numai atunci ne spurcăm, când făptuim păcatul cel prea puturos. Iar când se întâmplă vreo scurgere firească involuntară, atunci necesitatea firii, precum am spus, pe lângă celelalte o suferim şi pe aceasta.Insă, fiindcă cei ce vreau să grăiască împotriva celor ce se numesc drepte, sau mai bine zis, celor făcute de Dumnezeu, se referă si la cuvântul evanghelic, după care «nu cele ce intră spurcă pe om, ci cele care ies», trebuie să se mustre si această nesocotinţă a lor, că nu o voi numi întrebare. Fiindcă înainte de toate, nefiind întăriţi, în nestiinţa lor, vatămă Scripturile. Iar cuvântul divin este aşa: fiindcă iarăşi unii au asemenea îndoială asupra mâncărilor, Insusi Domnul, dezlegând nestiinţa lor, adică dând în vileag eroarea lor, zice că: «Nu cele ce intră spurcă pe om, ci cele ce ies; apoi adaugă: şi de unde ies? şi răspunde: din inimă; căci se ştie că acolo sunt vistieriile rele ale gândurilor spurcate şi ale celorlalte păcate». Iar Apostolul învăţând mai pe scurt despre aceasta zice: «Mâncarea nu ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu» (1 Cor. 8, 8).
Şi de ar zice cineva acum desluşit că scurgerea firească nu ne va duce spre păcat; se poate că şi doctorii, ca măcar de la cei din afară să se ruşineze, în privinţa aceasta vor răspunde că celui ce trăieşte i s-au dat oarecari ieşiri indispensabile spre a elimina prisosinţa scurgerilor care hrănesc fiecare mădular din noi, precum cele de prisos ale capului sunt perii, şi mucoasele cele ce se elimină din cap, şi ale pântecelui ce se leapădă; deci cele de prisos ale canalelor de sămânţă este aceea.
Aşadar, ce fel de păcat este înfaţa lui Dumnezeu, o, bătrânule prea iubitor de Dumnezeu, când Însuşi Stăpânul cel ce a plăsmuit vietatea a voit şi a făcut aceste mădulare, ca să aibă acest fel de ieşiri?...”
Din analiza acestor texte se poate înţelege că interzicerea apropierii de Cele Sfinte nu este instituită de către canonul Canonul 2 al Sfântului Dionisie al Alexandriei (†264) şi 7 al Sfântului Teofil al Alexandriei decât pentru aspectele legate de curăţia trupească, de igienă, nefiind aici vorba de o oarecare nevrednicie care ar decurge dintr-o necurăţie a firii în perioada rânduielilor lunare. Canonul 1 al Sfântului Atanasie cel Mare, deşi nu vorbeşte direct despre pierderile de sânge la care este supusă firea femeii, poate să ne ducă spre o înţelegere prin analogie a acestui subiect, cu atât mai mult cu cât textul datează dintr-o perioadă în care Constituţiile Apostolice, text cu largă circulaţie în Biserica vremii, fac precizări clare în acest sens: „nici împreunările legitime, nici lehuzia, nici curgerea sângelui, nici scurgerile în vis nu pot întina firea omului sau să o separe de Duhul Sfânt, ci numai necredinţa, impietatea şi acţiunea contrară legii”5.
Spre o astfel de interpretare ne încurajează şi Scrisoarea 64 a Sfântului Grigorie cel Mare, care arată că femeii nu trebuie să i se interzică intrarea în Biserică în acele zile, pentru că fluxul natural pe care femeia îl suferă nu se i poate imputa ca fiind o vină, deci, spune el, „este corect să nu i se interzică să intre în Biserică,deoarece femeia care suferea de această scurgere de sânge, după ce a atins cu umilinţă marginea hainei Mântuitorului, s-a vindecat”6.
Dacă acea femeie a putut să atingă haina Domnului nostru, lucru subliniat de Scriptură ca lăudabil, de ce ar trebui ca o femeie care are scurgerea firească să nu intre în Biserică? Sfântul Grigorie cel Mare merge mai departe şi, făcând aluzie directă la cuvintele canonului 1 al lui Atanasie cel Mare („şi pe cei mai curaţi la minte se nevoieşte a-i tulbura”), arată că „este [caracteristica] sufletelor bune ca să identifice într-un anumit fel greşeala lor chiar şi acolo unde nu este vreo greşeală”.Arătând că rigoarea privind apropierea de Cele Sfinte s-a dezvoltat în mediul monahal, manifestă înţelegere faţă de această scrupulozitate, fără însă a o prezenta ca o rânduială a Bisericii.
El spune: „este [caracteristica] sufletelor bune ca să identifice într-un anumit fel greşeala lor chiar si acolo unde nu este vreo greşeală, deoarece adeseori un lucru fără vreo greşeală provine, totuşi, dintr-o anumită greşeală: fiindcă chiar şi când suntem înfometaţi, mâncăm fără greşeală, totuşi s-a întâmplat ca primii oameni să mănânce din greşeală. De fapt, obiceiul lunar nu este pentru femei vreo greşeală, fără îndoială, deoarece se produce natural. Dar, cu toate acestea, pentru faptul că natura însăşi este în aşa fel alterată, căci chiar şi fără pornirea dorinţei pare să fie pângărită, păcatul a venit din greşeală, prin care natura umană să se cunoască prin judecată pe ea însăşi şi ceea ce a devenit. Şi omul care a săvârşit greşeala din propria voie să poarte fără de voie şi învinuirea greşelii. Iar, de aceea, femeile când consideră de la ele însele, în rânduiala lunară, că nu trebuie să se apropie de Taina domnescului Trup şi Sânge, sunt de lăudat datorită examinării lor corecte; dar când, cercetându-se cu adevărat, în afara obiceiului vieţii religioase7, iau degrabă cu dragoste faţă de aceeaşi Taină, nu trebuie, aşa după cum am spus mai înainte, să fie oprite"*.
Observarea acestor texte ne ajută să înţelegem că reţinerea Bisericii faţă de apropierea femeii de Cele Sfinte în timpul lăuziei sau al pierderilor de sânge lunare a avut doar un aspect legat de igienă şi bună-cu- viinţă. Nu există niciun alt argument pentru a considera că ar fi vorba de o necurăţie a firii femeieşti, din pricina căreia femeia ar fi oprită să intre în Biserică şi să se apropie de Cele Sfinte.
Pr. Conf. Dr. Patriciu Dorin Vlaicu, Bruxelles
Note:
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team