publicat in Teologie şi stiinţă pe 12 Noiembrie 2013, 04:29
Au trecut secole de când a apărut dilema între cele două mari domenii ale cunoaşterii şi manifestării umane – TEOLOGIA şi ŞTIINŢA – în ceea ce priveşte tema fundamentală a ORIGINII LUMII, a VIEŢII şi a OMULUI. https://apostolia.eu/index.php/heroes-of-the-storm-qm-matchmaking/ | https://apostolia.eu/index.php/cost-of-bumble-dating-app/ | carbon dating presentation | rack dating app
TEOLOGIA revelată, adică Teologia iudeo-creştină care are ca bază şi structură elementele, adevărurile revelate, descoperite de Dumnezeu,şi nu ideile speculative ale unor moduri de gândire filozofice sau ale credinţelor religioase animiste ori politeiste, învaţă de circa 3.500 de ani că Dumnezeu-Creatorul este Cel care a adus totul la existenţă – lumea în care El fiinţează si a îngerilor, cosmosul, viaţa si omul – din nimic, ex nihilo – sau, şi mai corect spus, din punct de vedere lingvistic, Dumnezeu creează totul, aduce totul de la nonexistenţă la existenţă, de la nefiinţă la fiinţă, de la nimic la tot ceea ce există, după un plan, o organizare, o rânduială, o ordine divină.
ŞTIINŢA, prin care înţelegem ştiinţele naturii în general, are rădăcini la fel de vechi ca şi Teologia, ce duc până în Babilonul, Egiptul şi Grecia antice; însă ea a început să se dezvolte în mod sistematic în Europa şi America după Evul Mediu, mai precis în Epoca Luminilor sau Raţiunii (sec. XVII-XIX), cunoscută sub numele de Iluminism, perioadă în care a fost promovat principiul existenţei legilor naturale şi ordinii universale, precum şi încrederea în raţiunea fiinţei umane şi în capacităţile acesteia, urmărindu-se crearea unei societăţi „raţionale", prin răspândirea culturii, a „luminilor" în mase, pe baza experienţei proprii. Pornindu-se de la aceste precepte, unii dintre filozofii şi oamenii de ştiinţă ai acestei perioade (Descartes, Spinoza, Bacon, Locke, Voltaire, Kant, Montesquieu, Franklin, Jefferson, Hume, Lomonosov etc.) au ajuns la ideea generală că omul are capacitatea cognitivă de a descoperi toate principiile şi legile valabil universale care guvernează umanitatea şi natura. Raţionalismul extrem şi scepticismul epocii au condus în mod firesc la deism.Inspirându-se din descrierea newto
niană a universului, ca fiind un imens mecanism construit şi pus în mişcare de către Creator, deiştii au promovat ideea conform căreia totul – mişcarea fizică, omul, natura, politica, societatea, economia etc. – îşi are propriul set de legi şi principii raţionale stabilite de Dumnezeu, care pot fi înţelese de către fiinţele umane exclusiv prin intermediul raţiunii.Aceasta a dus la concluzia că realităţile din lumea fizică, biologică şi umană pot fi înţelese fără a lua în calcul divinitatea şi religia în ecuaţia existenţei, independent, deci, de aspectele sau explicaţiile de ordin teologic. De aici şi până la apariţia în 1859 a celebrei şi controversatei lucrări Originea speciilora celui mai cunoscut naturalist englez, Charles Darwin, nu a fost decât un pas. Darwin intenţiona să demonstreze că toate speciile s-au dezvoltat de-a lungul timpului dintr-un strămoş comun prin procesul numit de el selecţie naturală.Această teorie sau concepţie numită a evoluţieisau evoluţionistă, întrucât explică dezvoltarea lumii biologice şi umane ca un proces evolutiv, stă la baza teoriei evoluţioniste moderne.
Teoria evoluţionistă actuală, din punct de vedere ştiinţific, contestă învăţătura teologică despre Creaţie şi pe Dumnezeu în calitate de Creator. Universul, viaţa şi omul nu mai sunt opera Creatorului, ci rezultatul unui proces autoevolutiv care se desfăşoară autonom de miliarde şi milioane de ani. În acest caz, între învăţătura teologică şi cea ştiinţifică există o deosebire radicală şi antinomică, cele două poziţii excluzându-se reciproc, fiind parţial sau total incompatibile.
Dacă teoria evoluţiei ar fi fost o simplă teorie, vehiculată în cercul limitat al unor oameni de ştiinţă britanici capricioşi care îşi aminteau nostalgic de „marele Darwin” la fiecare aniversare a zilei lui de naştere, nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit, însă de la segmentul biologic sau paralel cu acesta, ideile evoluţioniste naturaliste au pătruns ori s-au dezvoltat în toate domeniile ştiinţelor naturii, iar principiile evoluţioniste, care L-au exclus pe Dumnezeu din lume şi din viaţă, au avut şi au un enorm impact politic, social, educaţional, religios şi ecologic, stând direct sau indirect la baza marilor probleme ale lumii şi ale umanităţii.
Astăzi, evoluţia naturală a lumii şi a vieţii este socotită „adevăr fundamental şi universal”, predându-se şi dezvoltându-se prin intermediul disciplinelor şcolare de la şcoala primară până la cele mai înalte studii sau propagându-se direct ori indirect prin aproape toate mijloacele de informare.
Rezoluţia 1580 din 4 octombrie 2007 a Parlamentului European intitulată „Pericolele creaţionismului ştiinţific în educaţie” arată, printre altele, că „obiectivul acestei rezoluţii nu este punerea la îndoială sau combaterea unei anume credinţe – dreptul la libera credinţă nu o permite. Scopul este acela de a pune în gardă contra anumitor tendinţe de a trece o anume credinţă drept ştiinţă. Credinţa trebuie separată de ştiinţă. Nu este vorba de antagonism. Ştiinţa şi credinţa trebuie săpoa- tă coexista. Nu este vorba de a opune credinţa ştiinţei, dar trebuie împiedicată opunerea credinţei contra ştiinţei. (...) Pentru unii, creaţia, fixată pe o convingere religioasă, dă un sens vieţii. Însă Camerele Parlamentului se îngrijorează în privinţa influenţei pe care o pot avea tezele creaţioniste asupra sistemelor educaţionale si asupra urmărilor asupra democraţiei. Creaţionismul, dacă nu ne opunem lui, poate fi o ameninţare la adresa respectării drepturilor omului, atribut aflat în sarcina Consiliului Europei. (...) Creaţionismul, născut din negarea evoluţiei speciilor, a fost mult timp un fenomen tipic american. Astăzi, tezele creaţioniste tind să se implementeze în Europa, iar răspândirea lor atinge un număr impresionant de state membre ale Consiliului Europei. (...) Importanţa învăţământului cultural-religios a fost subliniată deja de Consiliul Europei. Tezele creaţioniste, ca orice demers teologic, ar putea eventual – în spiritul libertăţii de exprimare şi credinţă al fiecăruia – să fie integrate în învăţământul cultural-religios, dar nu pot pretinde respectul ştiinţific. În consecinţă, Parlamentul European încurajează statele membre şi în special instanţele lor educative să:
Parlamentul mulţumeşte academiilor de ştiinţe a 27 de state membre pentru faptul că au semnat, în iunie 2006, o declaraţie asupra predării evoluţionismului şi face un apel către academiile care nu au semnat încă declaraţia să o facă.
Demersurile teologice şi ale anumitor oameni de ştiinţă oneşti, lipsiţi de interese meschine, care au încercat să demonstreze că nu există o evoluţie naturală a lumii şi a vieţii par o utopie, care nu mai are nimic de spus sau de îndreptat la „adevărul” despre care se crede că este „fundamental şi universal”.
Există, de altfel, şi motivaţia lipsei de actualitate a subiectului originii lumii, a vieţii şi a omului, fiind considerat fie o temă rezolvată şi închisă, fie una abordată într-o lumină lipsită de interes, cel mult subordonată teoriilor general acceptate, evoluţioniste şi creaţioniste, care sunt prezentate ca atare sau, mai nou, într-un raport de dialog steril care nu depăşeşte limitele autonomiei disciplinelor pe care le reprezintă. Omul actual este focalizat pe rezolvarea problemelor cotidiene, stringente, apăsătoare şi perpetue cu care se confruntă, ajungându-se la neputinţa firească de a mai conştientiza ca atare importanţa temei. Se are probabil în vedere şi faptul că tratatele, studiile, dialogurile, conferinţele, simpozioanele, întrunirile, cuvântările teologice şi cele ştiinţifice de bună credinţă nu reuşesc să sensibilizeze decât un foarte mic procent din populaţia Terrei, şi aceasta pentru că „raţiunea umană iluminată, ştiinţifică, experimentală” a făcut ca una dintre temele fundamentale ale existenţei să ajungă notă de subsol, aproape de neabordat în mod deschis, interdisciplinar, sau încadrată formal într-un dialog interdiscipli- nar arid, critico-abstract, fără nici o concluzie clară, din care omul obişnuit nu mai înţelege nimic.
Dintr-un anumit punct de vedere, Teologia se vede neputincioasă în faţa „Colosului Ştiinţific” care a cucerit lumea, de vreme ce în urmă cu câţiva ani, la cea de a 200-a aniversare de la naşterea lui Darwin, reprezentanţi de seamă ai Bisericii Anglicane au publicat un articol în care se scria că este momentul potrivit de a-i cere iertare lui Darwin „pentru neînţelegerea” cu care a fost întâmpinată teoria sa. Iar ministrul Culturii din Vatican, arhiepiscopul Gianfranco Ravasi, la o conferinţă organizată în martie 2009 la Universitatea Pontificală Gregoriană cu prilejul aniversării a 150 de ani de la publicarea lucrării Originea speciilor,a repetat ceea ce a declarat şi în 2008, şi anume că nu există ni- cio antinomie între Creaţie şi Evoluţie, că nu se poate vorbi de o incompatibilitate între cele două; desigur, au fost exprimate nuanţări pe această temă, însă presa italiană şi internaţională, precum şi mulţi credincioşi catolici au interpretat afirmaţiile exprimate sintetic ca fiind o concesie făcută de Biserica Catolică evoluţionismului.
Din punctul de vedere al Teologiei Ortodoxe nu poate fi vorba de antinomie sau incompatibilitate între Teologia revelată, Credinţa pe care o presupune aceasta şi Ştiinţa corectă, demonstrată experimental, cunoaşterea indubitabilă, care are la bază Raţiunea, Ordinea, Planul divin, reflectate în raţiunea umană sănătoasă, care face parte din însuşirile sufletului uman. De altfel, realitatea pământească este numită sugestiv în Sfânta Scriptură „pom al cunoştinţei (sau cunoaşterii) binelui şi răului” (Facerea 2, 9), ceea ce presupune în mod inevitabil raţiune, analiză, studiu, proces cognitiv. „Crede şi nu cerceta” nu apare niciodată în Biblie sau în scrierile teologice, ci este un slogan comunist prin care s-au discreditat Teologia, Biserica şi Credinţa.
Credinţa nu este iraţională, ci omul participă prin puterea lui raţională, de cunoaştere, la adevărurile supraraţionale pe care Dumnezeu le revelează, le descoperă, ca în ultimă instanţă aceste adevăruri să poată fi explicate logic, coerent, şi în anumite cazuri chiar empiric, experimental. Deci, Teologia şi Ştiinţa ortodoxe, în sens de corecte, juste, drepte, care au la bază Credinţa şi Raţiunea luminate de Dumnezeu şi nu întunecate de idolatrie, superstiţii, erezii, fanatism, orgolii, frustrări, oprimări, refulări sau alte complexe psihice umane, nu sunt nicidecum incompatibile, şi nici măcar nu trebuie separate, ci sunt complementare, se completează, împlinesc, explică reciproc. De altfel, Mântuitorul Hristos avea să spună: „Cercetaţi Scripturile...” (Ioan 5, 39), care însemnau, în sens strict, scrierile Vechiului Testament, în care erau cuprinse profeţiile despre El, dar în sens larg, aceste cuvinte îndeamnă, invită mereu la studiul a ceea ce este scris, elaborat ca produs al inspiraţiei divine şi al raţiunii umane.
În articolele care vor urma, vom încerca să vedem cum au răspuns la tema fundamentală a originii lumii, cosmosului, a vieţii şi a omului atât teologi de seamă ai Bisericii Creştine, în general, dar mai ales numeroşi oameni de ştiinţă, cercetători oneşti şi nepărtinitori, necunoscuţi, din păcate, publicului larg, care au adus dovezi ştiinţifice solide din Geologie, Biologie, Biologie Moleculară, Astro-Fizică, Fizică, Chimie, Genetică, Embriologie, Paleontologie, Geologie, Antropologie etc., prin care se certifică faptul că originea Lumii, în sens larg (Univers materie nevie viaţă om), nu poate fi explicată prin autoevoluţie sau evoluţie pur naturală.
Tema abordată în articolele următoare, departe de a avea pretenţii exhaustive, va fi intitulată sugestiv „Originea Lumii, între Creaţie şi Evoluţie?!”, întrucât, pe de o parte, această temă apare astăzi ca fiind percepută între Creaţie şi Evoluţie, iar, pe de altă parte, poziţia ortodoxă, nefiind exclusivistă, nu vede realitatea în maniera ori Creaţie, ori Evoluţie, deoarece Teologia nu dispune de mecanismele de cercetare ştiinţifică prin care poate infirma principiile evoluţioniste, şi nu acesta este rolul ei, iar Ştiinţa nu are capacitatea de a nega învăţătura teologică, pentru că baza teologiei transcende orice cunoaştere empirică. De aceea este nevoie de un dialog interdisciplinar real, bazat pe descoperiri, principii şi dovezi nepărtinitoare, care să facă lumină la acest capitol, prin care să fie cunoscut şi acceptat adevărul de cei care doresc să-l afle.
Tema nu intenţionează să se prezinte ca o apologetică modernă, din care reiese că o abordare într-o revistă teologică nu poate avea decât o argumentare şi o concluzie teologice, teologia având deja răspunsul, rămânând doar să-l mai dovedească şi ştiinţific, însă adresează cititorilor rugămintea de a o privi atât cu credinţă, cât şi analitic, critic, după principiile ştiinţifice, la nivel de revistă, întrucât constituie subiectul unei lucrări de doctorat, care va fi analizată după toate rigorile teologico-ştiinţifice.
Cititorii revistei au fără îndoială libertatea de a accepta sau nu concluziile acestui studiu, de a decide dacă Lumea este Creaţie sau, dimpotrivă, Evoluţie, ori mai mult sau mai puţin şi una, şi cealaltă, ca în felul acesta să se împlinească, şi în ceea ce priveşte această problemă, cuvintele Mântuitorului Hristos: „Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32).