Teologia şi ştiinţa – incompatibilitate sau complementaritate între credinţă şi raţiune

TEOLOGIA revelată, adică Teologia iudeo-creştină care are ca bază şi structură elementele, adevărurile revelate, descoperite de Dumnezeu,şi nu ideile speculative ale unor moduri de gândire filozofice sau ale credin­ţelor religioase animiste ori politeiste, înva­ţă de circa 3.500 de ani că Dumnezeu-Creatorul este Cel care a adus totul la existenţă – lumea în care El fiinţează si a îngerilor, cos­mosul, viaţa si omul – din nimic, ex nihilo – sau, şi mai corect spus, din punct de vedere lingvistic, Dumnezeu creează totul, aduce totul de la nonexistenţă la existenţă, de la nefiinţă la fiinţă, de la nimic la tot ceea ce există, după un plan, o organizare, o rânduială, o ordine divină.

ŞTIINŢA, prin care înţelegem ştiinţele naturii în general, are rădăcini la fel de vechi ca şi Teologia, ce duc până în Babilonul, Egiptul şi Grecia antice; însă ea a început să se dezvolte în mod sistematic în Europa şi America după Evul Mediu, mai precis în Epoca Luminilor sau Raţiunii (sec. XVII-XIX), cunoscută sub numele de Iluminism, perioadă în care a fost promovat principiul existenţei legilor naturale şi ordinii univer­sale, precum şi încrederea în raţiunea fiinţei umane şi în capacităţile acesteia, urmărindu-se crearea unei societăţi „raţionale", prin răspândirea culturii, a „luminilor" în mase, pe baza experienţei proprii. Pornindu-se de la aceste precepte, unii dintre filozofii şi oamenii de ştiinţă ai acestei perioade (Descartes, Spinoza, Bacon, Locke, Voltaire, Kant, Montesquieu, Franklin, Jefferson, Hume, Lomonosov etc.) au ajuns la ideea generală că omul are capacitatea cognitivă de a descoperi toate principiile şi legile va­labil universale care guvernează umanitatea şi natura. Raţionalismul extrem şi scepti­cismul epocii au condus în mod firesc la deism.Inspirându-se din descrierea newto­

niană a universului, ca fiind un imens me­canism construit şi pus în mişcare de către Creator, deiştii au promovat ideea conform căreia totul – mişcarea fizică, omul, natura, politica, societatea, economia etc. – îşi are propriul set de legi şi principii raţionale stabilite de Dumnezeu, care pot fi înţelese de către fiinţele umane exclusiv prin inter­mediul raţiunii.Aceasta a dus la concluzia că realităţile din lumea fizică, biologică şi umană pot fi înţelese fără a lua în calcul divinitatea şi religia în ecuaţia existenţei, independent, deci, de aspectele sau expli­caţiile de ordin teologic. De aici şi până la apariţia în 1859 a celebrei şi controversatei lucrări Originea speciilora celui mai cunos­cut naturalist englez, Charles Darwin, nu a fost decât un pas. Darwin intenţiona să demonstreze că toate speciile s-au dezvol­tat de-a lungul timpului dintr-un strămoş comun prin procesul numit de el selecţie naturală.Această teorie sau concepţie nu­mită a evoluţieisau evoluţionistă, întrucât explică dezvoltarea lumii biologice şi uma­ne ca un proces evolutiv, stă la baza teoriei evoluţioniste moderne.

Teoria evoluţionistă actuală, din punct de vedere ştiinţific, contestă învăţătura teologică despre Creaţie şi pe Dumnezeu în calitate de Creator. Universul, viaţa şi omul nu mai sunt opera Creatorului, ci rezultatul unui proces autoevolutiv care se desfăşoară autonom de miliarde şi milioane de ani. În acest caz, între învăţătura teologică şi cea ştiinţifică există o deosebire radicală şi antinomică, cele două poziţii excluzându-se reciproc, fiind parţial sau total incompatibile.

Dacă teoria evoluţiei ar fi fost o simplă teorie, vehiculată în cercul limitat al unor oameni de ştiinţă britanici capricioşi care îşi aminteau nostalgic de „marele Darwin” la fiecare aniversare a zilei lui de naştere, nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit, însă de la segmentul biologic sau paralel cu acesta, ideile evoluţioniste naturaliste au pătruns ori s-au dezvoltat în toate domeniile ştiinţe­lor naturii, iar principiile evoluţioniste, care L-au exclus pe Dumnezeu din lume şi din viaţă, au avut şi au un enorm impact politic, social, educaţional, religios şi ecologic, stând direct sau indirect la baza marilor probleme ale lumii şi ale umanităţii.

Astăzi, evoluţia naturală a lumii şi a vie­ţii este socotită „adevăr fundamental şi uni­versal”, predându-se şi dezvoltându-se prin intermediul disciplinelor şcolare de la şcoa­la primară până la cele mai înalte studii sau propagându-se direct ori indirect prin aproa­pe toate mijloacele de informare.

Rezoluţia 1580 din 4 octombrie 2007 a Parlamentului European intitulată „Perico­lele creaţionismului ştiinţific în educaţie” arată, printre altele, că „obiectivul acestei re­zoluţii nu este punerea la îndoială sau comba­terea unei anume credinţe – dreptul la libera credinţă nu o permite. Scopul este acela de a pune în gardă contra anumitor tendinţe de a trece o anume credinţă drept ştiinţă. Credinţa trebuie separată de ştiinţă. Nu este vorba de antagonism. Ştiinţa şi credinţa trebuie săpoa- tă coexista. Nu este vorba de a opune credinţa ştiinţei, dar trebuie împiedicată opunerea cre­dinţei contra ştiinţei. (...) Pentru unii, creaţia, fixată pe o convingere religioasă, dă un sens vieţii. Însă Camerele Parlamentului se îngrijo­rează în privinţa influenţei pe care o pot avea tezele creaţioniste asupra sistemelor educaţio­nale si asupra urmărilor asupra democraţiei. Creaţionismul, dacă nu ne opunem lui, poate fi o ameninţare la adresa respectării drepturilor omului, atribut aflat în sarcina Consiliului Eu­ropei. (...) Creaţionismul, născut din negarea evoluţiei speciilor, a fost mult timp un fenomen tipic american. Astăzi, tezele creaţioniste tind să se implementeze în Europa, iar răspândirea lor atinge un număr impresionant de state mem­bre ale Consiliului Europei. (...) Importanţa învăţământului cultural-religios a fost sublini­ată deja de Consiliul Europei. Tezele creaţio­niste, ca orice demers teologic, ar putea even­tual – în spiritul libertăţii de exprimare şi credinţă al fiecăruia – să fie integrate în învă­ţământul cultural-religios, dar nu pot pretinde respectul ştiinţific. În consecinţă, Parlamentul European încurajează statele membre şi în spe­cial instanţele lor educative să:

1. Apere şi să promoveze cunoaşterea şti­inţifică.
2. Întărească învăţământul fundamentelor ştiinţifice, istoriei sale, proceselor şi metodelor sale, alături de predarea cunoştinţelor ştiinţi­fice obiective.
3. Să facă ştiinţa mai populară, mai atrac­tivă, mai apropiată de realităţile lumii contem­porane.
4. Să se opună ferm învăţământului crea- ţionist ca disciplină ştiinţifică la fel ca teoria evoluţionistă, şi în general să se opună prezen­ţei ideilor creaţioniste în orice altă disciplină, alta decât religia.
5. Să promoveze evoluţionismul ca teorie şti­inţifică fundamentală în programele şcolare.

Parlamentul mulţumeşte academiilor de ştiinţe a 27 de state membre pentru faptul că au semnat, în iunie 2006, o declaraţie asupra predării evoluţionismului şi face un apel către academiile care nu au semnat încă declaraţia să o facă.

Demersurile teologice şi ale anumitor oa­meni de ştiinţă oneşti, lipsiţi de interese mes­chine, care au încercat să demonstreze că nu există o evoluţie naturală a lumii şi a vieţii par o utopie, care nu mai are nimic de spus sau de îndreptat la „adevărul” despre care se cre­de că este „fundamental şi universal”.

Există, de altfel, şi motivaţia lipsei de ac­tualitate a subiectului originii lumii, a vieţii şi a omului, fiind considerat fie o temă re­zolvată şi închisă, fie una abordată într-o lu­mină lipsită de interes, cel mult subordona­tă teoriilor general acceptate, evoluţioniste şi creaţioniste, care sunt prezentate ca atare sau, mai nou, într-un raport de dialog steril care nu depăşeşte limitele autonomiei dis­ciplinelor pe care le reprezintă. Omul actu­al este focalizat pe rezolvarea problemelor cotidiene, stringente, apăsătoare şi perpetue cu care se confruntă, ajungându-se la nepu­tinţa firească de a mai conştientiza ca atare importanţa temei. Se are probabil în vede­re şi faptul că tratatele, studiile, dialogurile, conferinţele, simpozioanele, întrunirile, cu­vântările teologice şi cele ştiinţifice de bună credinţă nu reuşesc să sensibilizeze decât un foarte mic procent din populaţia Terrei, şi aceasta pentru că „raţiunea umană ilumina­tă, ştiinţifică, experimentală” a făcut ca una dintre temele fundamentale ale existenţei să ajungă notă de subsol, aproape de neabor­dat în mod deschis, interdisciplinar, sau în­cadrată formal într-un dialog interdiscipli- nar arid, critico-abstract, fără nici o concluzie clară, din care omul obişnuit nu mai înţelege nimic.

Dintr-un anumit punct de vedere, Teologia se vede neputincioasă în faţa „Colosului Ştiinţific” care a cucerit lumea, de vreme ce în urmă cu câţiva ani, la cea de a 200-a ani­versare de la naşterea lui Darwin, reprezen­tanţi de seamă ai Bisericii Anglicane au pu­blicat un articol în care se scria că este momentul potrivit de a-i cere iertare lui Darwin „pentru neînţelegerea” cu care a fost întâmpinată teoria sa. Iar ministrul Culturii din Vatican, arhiepiscopul Gianfranco Ravasi, la o conferinţă organizată în martie 2009 la Universitatea Pontificală Gregoriană cu pri­lejul aniversării a 150 de ani de la publicarea lucrării Originea speciilor,a repetat ceea ce a declarat şi în 2008, şi anume că nu există ni- cio antinomie între Creaţie şi Evoluţie, că nu se poate vorbi de o incompatibilitate între cele două; desigur, au fost exprimate nuan­ţări pe această temă, însă presa italiană şi in­ternaţională, precum şi mulţi credincioşi ca­tolici au interpretat afirmaţiile exprimate sintetic ca fiind o concesie făcută de Biserica Catolică evoluţionismului.

Din punctul de vedere al Teologiei Ortodoxe nu poate fi vorba de antinomie sau incompatibilitate între Teologia revela­tă, Credinţa pe care o presupune aceasta şi Ştiinţa corectă, demonstrată experimental, cunoaşterea indubitabilă, care are la bază Raţiunea, Ordinea, Planul divin, reflectate în raţiunea umană sănătoasă, care face par­te din însuşirile sufletului uman. De altfel, realitatea pământească este numită sugestiv în Sfânta Scriptură „pom al cunoştinţei (sau cunoaşterii) binelui şi răului” (Facerea 2, 9), ceea ce presupune în mod inevitabil raţiu­ne, analiză, studiu, proces cognitiv. „Crede şi nu cerceta” nu apare niciodată în Biblie sau în scrierile teologice, ci este un slogan comunist prin care s-au discreditat Teologia, Biserica şi Credinţa.

Credinţa nu este iraţională, ci omul par­ticipă prin puterea lui raţională, de cunoaş­tere, la adevărurile supraraţionale pe care Dumnezeu le revelează, le descoperă, ca în ultimă instanţă aceste adevăruri să poată fi explicate logic, coerent, şi în anumite cazuri chiar empiric, experimental. Deci, Teologia şi Ştiinţa ortodoxe, în sens de corecte, juste, drepte, care au la bază Credinţa şi Raţiunea luminate de Dumnezeu şi nu întunecate de idolatrie, superstiţii, erezii, fanatism, orgo­lii, frustrări, oprimări, refulări sau alte com­plexe psihice umane, nu sunt nicidecum incompatibile, şi nici măcar nu trebuie se­parate, ci sunt complementare, se comple­tează, împlinesc, explică reciproc. De altfel, Mântuitorul Hristos avea să spună: „Cerce­taţi Scripturile...” (Ioan 5, 39), care însem­nau, în sens strict, scrierile Vechiului Tes­tament, în care erau cuprinse profeţiile despre El, dar în sens larg, aceste cuvinte îndeamnă, invită mereu la studiul a ceea ce este scris, elaborat ca produs al inspiraţiei divine şi al raţiunii umane.

În articolele care vor urma, vom încerca să vedem cum au răspuns la tema fundamen­tală a originii lumii, cosmosului, a vieţii şi a omului atât teologi de seamă ai Bisericii Creştine, în general, dar mai ales numeroşi oameni de ştiinţă, cercetători oneşti şi ne­părtinitori, necunoscuţi, din păcate, publi­cului larg, care au adus dovezi ştiinţifice so­lide din Geologie, Biologie, Biologie Moleculară, Astro-Fizică, Fizică, Chimie, Genetică, Embriologie, Paleontologie, Geologie, Antropologie etc., prin care se cer­tifică faptul că originea Lumii, în sens larg (Univers materie nevie viaţă om), nu poate fi explicată prin autoevoluţie sau evoluţie pur naturală.

Tema abordată în articolele următoare, departe de a avea pretenţii exhaustive, va fi intitulată sugestiv „Originea Lumii, între Creaţie şi Evoluţie?!”, întrucât, pe de o par­te, această temă apare astăzi ca fiind perce­pută între Creaţie şi Evoluţie, iar, pe de altă parte, poziţia ortodoxă, nefiind exclusivis­tă, nu vede realitatea în maniera ori Creaţie, ori Evoluţie, deoarece Teologia nu dispune de mecanismele de cercetare ştiinţifică prin care poate infirma principiile evoluţioniste, şi nu acesta este rolul ei, iar Ştiinţa nu are ca­pacitatea de a nega învăţătura teologică, pen­tru că baza teologiei transcende orice cu­noaştere empirică. De aceea este nevoie de un dialog interdisciplinar real, bazat pe des­coperiri, principii şi dovezi nepărtinitoare, care să facă lumină la acest capitol, prin care să fie cunoscut şi acceptat adevărul de cei care doresc să-l afle.

Tema nu intenţionează să se prezinte ca o apologetică modernă, din care reiese că o abordare într-o revistă teologică nu poate avea decât o argumentare şi o concluzie te­ologice, teologia având deja răspunsul, ră­mânând doar să-l mai dovedească şi ştiinţi­fic, însă adresează cititorilor rugămintea de a o privi atât cu credinţă, cât şi analitic, cri­tic, după principiile ştiinţifice, la nivel de re­vistă, întrucât constituie subiectul unei lu­crări de doctorat, care va fi analizată după toate rigorile teologico-ştiinţifice.

Cititorii revistei au fără îndoială liberta­tea de a accepta sau nu concluziile acestui studiu, de a decide dacă Lumea este Creaţie sau, dimpotrivă, Evoluţie, ori mai mult sau mai puţin şi una, şi cealaltă, ca în felul aces­ta să se împlinească, şi în ceea ce priveşte această problemă, cuvintele Mântuitorului Hristos: „Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32).