Cuvânt filocalic

publicat in Cuvânt filocalic pe 3 Noiembrie 2013, 16:24

Domnul le spune Apostolilor că le va da o pace deosebită de cea lumească: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14, 27). Cel pu­țin o dată în viață am avut cu toții dorința puternică de a rămâne mult timp lângă o persoană care ne inspiră încredere, pace, sigu­ranță. Am fi vrut ca acel moment să nu se mai termine niciodată. Dacă s-ar putea, am vrea să rămânem pe veci lângă un astfel de om înduhovnicit.

Numai omul înduhovnicit poate ,,emite” asemenea stări de pace, încredere, siguranță, care nu se aseamănă cu cele „emise” de oamenii ceilalți.

Desigur, în pasul următor apare gândul: ce pot face eu ca să nu mai pierd această pace niciodată și să nu mă întorc iarăși la stres, la nimicnicie, la nesiguranță, la împrăștiere sufletească? Răspunsul este unul singur: să fac și eu aceleași lucruri, să trăiesc și să gândesc și eu la fel cu cel pe care l-am văzut că are pace su­fletească, să adopt același stil de viață.

Din întâmplarea de mai jos, istorisită în Patericul egiptean,ve­dem cum un avva își dorea mult ca ucenicii săi să „beneficieze” de cele bune și în veșnicie, pentru că îi iubea. Domnul însă îi ara­tă că nu este de ajuns să le dorească binele veșnic, ci trebuie să-i învețe cum să-l dobândească, pentru că numai cei care fac cele bune, asemănându-se întru aceasta părintelui și duhovnicului lor, vor fi împreună și dincolo:

„Era un sfânt părinte al unei chinovii (al unei obști sau comunități monahale), împo­dobit cu toată fapta bună, dar mai vârtos cu smerita cugeta­re, cu blândețe, cu milostivi­rea către săraci și cu dragos­tea.

Acesta se ruga mult lui Dumnezeu, zicând: Doamne, mă știi pe mine cât sunt de păcătos, dar nădăjduiesc în îndurările Tale, să mă mântuiesc prin mila Ta. Deci, mă rog bunătății Tale, Stăpâne, să nu mă desparți de obștea mea, ci împreună cu mine și pe aceia îi învrednicește Împărăției Tale, pentru ne­spusa Ta bunătate. Åži această rugăciune neîncetat făcând-o, l-a încredințat iubitorul de oa­meni Dumnezeu în acest chip:

Trebuia să se săvârșească pomenire de sfinți la o altă mă­năstire (adică era hramul unei alte mănăstiri), care nu era de­parte de dânșii, și îl chemau pă­rinții acelei mănăstiri pe el îm­preună cu ucenicii lui. Iar el se lepăda. Dar a auzit în vis zicându-i-se să meargă și să trimită întâi pe ucenicii săi, apoi să meargă singur. Deci, ducându-se ucenicii lui, zăcea un în­ger în chip de sărac bolnav în mijlocul drumului. Venind uce­nicii la locul acela și văzându-l văitându-se, l-au întrebat care este pricina. Iar el a zis: Sunt bolnav și eram călare pe dobi­toc, care, trântindu-mă, a fugit, și iată nu are cine să-mi ajute. Iar ei au zis: Ce putem să-ți fa­cem, avvo? Noi suntem pe jos. Åži, lăsându-l, s-au dus.

Apoi, după puțin timp, a venit și părintele lor și l-a aflat zăcând și suspinând și înștiințându-se de pricină i-a zis: Nu au venit niște monahi și nu te-au aflat așa? Iar el a zis: Ba da, au venit, dar, înștiințându-se de pricină, au trecut zi­când: «Noi suntem pe jos, ce putem să-ți facem?».

Zis-a lui avva: Poți să umbli puțin și să mergem? Iar el a zis: Nu pot! Atunci avva i-a zis: Vino să te iau în spate și Dumnezeu ne va ajuta și vom merge. Iar el a zis: Cum poți atâta depărtare să mă duci în spate? Mergi și te roagă pentru mine! Iar avva a zis: Nu te voi lăsa, ci iată piatra aceea; te voi pune pe dânsa și mă voi apleca și te voi lua în spate. Åži așa a făcut. La început îl simțea că este greu, ca un om mare, apoi se făcea mai ușor, tot mai ușor, încât se minuna cel ce îl purta în spate (adică părintele).

Åži deodată acela s-a făcut nevăzut și a venit un glas către el: «Pururea te rugai pentru ucenicii tăi să se învrednicească împre­ună cu tine de împărăția Cerurilor, și iată că altele sunt măsurile tale și altele ale lor. Deci fa-i pe ei să vină la lucrarea ta și vei do­bândi cererea ta, căci Eu sunt Dreptul Judecător, răsplătind fiecă­ruia după faptele lui».”

„Fă-i pe ei să vină la lucrarea ta...” Convinge-i și pe ei să lucreze la fel ca tine, nu doar cu rugăciunea și cu vorba, ci să aplice, să trăiască ceea ce cred, ca să experimenteze încă de aici viața veșnică.