publicat in Dicționar Liturgic pe 2 Noiembrie 2013, 16:16
BISERICA[1] (lat. ecclesia = adunare; gr. SKKÄ‚yoia - ecclisia) era numele dat primelor adunări creștine care aveau loc la început în anumite case pentru săvârșirea cultului. De la înțelesul de adunare,termenul ecclesias-a extins apoi și la locul unde se ținea adunarea, loc care a devenit casa Bisericii (o Ttfț SKKlyoiaț oiKoq - o tis ecclisias ikos); termenul ecclisiaeste cel mai vechi pentru noțiunea de biserică în ambele ei înțelesuri: „loc de cult" și „adunare", și așa s-a păstrat în limbile neo-latine apusene (fr. eglise; it. chiesa; sp. iglesia).
Denumirea latină basilica, gr. ÅžaotXiK^ = lăcaș împărătesc (de la Åžaoiksvq = rege), casa Domnului (lat. Domus Dei), s-a păstrat numai în două limbi neo-latine: lb. română, biserică, și reto-romană, baselgia.
Inițial, clădirea numită basilicaera, în lumea greco-romană, un edificiu folosit pentru diferite adunări publice:politice, comerciale, loc de desfășurare a activității judecătorești ș.a. Arhitectura unei bazilici era în formă de navă dreptunghiulară, împărțită longitudinal în trei spații prin două șiruri de coloane care susțineau tavanul; la un capăt al sălii se afla o absidă având postamentul mai înălțat și care servea drept tribună (la judecăți și întruniri). Aceste bazilici erau de obicei situate în forum, de unde și denumirea de basilica forensis.O asemenea construcție, datând din secolul al IV-lea, s-a descoperit în Dobrogea.
Din epoca lui Constantin cel Mare, când creștinismul a căpătat libertatea de a se răspândi și numărul creștinilor a crescut, n-au mai fost suficiente spațiile de adunări (eclisia) din casele particulare și au început a se construi lăcașuri proprii pentru nevoile cultului. Acestea aveau la început forma edificiilor spațioase și încăpătoare ale bazilicilor, cu linia alungită, în formă de corabie. Ea a fost asemănată în simbolistica creștină cu Biserica, salvatoarea sufletelor din furtuna păcatelor, asemenea unei corăbii ce înfruntă furtuna valurilor.
Stilurile arhitectonice ale bisericilor creștine au evoluat în timp, marcând deosebiri între Răsărit (stilul bizantin - construcții în formă de cruce treflată, rotunjită) și Apus (stilul romanic, alungit, stil basilical). Specificul bisericii creștine îl constituie împărțirea sa interioară în altar, naosși pronaos,indiferent de planurile și stilurile arhitectonice. Cuvântul care denumește locașul de cult, biserica, se scrie cu literă mică. Se scrie Biserică cu literă mare când e denumită obștea sau comunitatea religioasă a credincioșilor și se exprimă înțelesul dogmatic sintetizat în Crezul ortodox, „Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”,comunitatea creștină fiind „trupul tainic” al cărui cap este Hris- tos, Care a întemeiat-o. De aceea este „Una, Sfântă”,dar și pentru că întemeierea ei istorică a fost sfințită de Duhul Sfânt, care S-a coborât sub forma limbilor de foc asupra Apostolilor, în a 50-a zi de la Învierea Domnului, sfințindu-i. În ziua aceasta s-a întemeiat prima comunitate creștină, prin botezarea a trei mii de oameni, în numele lui Hristos. Biserica este „Sobornicească” fiindcă trebuie să cuprindă toată lumea, „tot soborul omenesc” (slavonă - suboriu = adunare, mulțime), și ,Apostolească”fiindcă se bazează pe învățătura propovăduită de Sfinții Apostoli, care au primit-o de la Iisus Hristos, în mod direct. Prima condiție a membrilor comunității care formează Biserica lui Hristos este să primească Botezul în numele Sfintei Treimi, precum și celelalte Sfinte Taine, pe care, la momentul corespunzător, trebuie să le primească creștinul spre a se mântui; la acestea se adaugă credința puternică în Dumnezeu și Domnul nostru Iisus Hristos, faptele bune și trăirea învățăturilor pe care le propovăduiește Biserica. Comunitatea creștină (Biserica) este formată din poporul dreptcredincios și să- vârșitorii cultului, adică preoții, clerul (din toate treptele ierarhice). Unitatea Bisericii se realizează în cultul divin, în centrul căruia sunt Sfânta Liturghie și Sfintele Taine.
Note: