BISERICA^[1] (lat. ecclesia = adunare; gr. SKKĂyoia - ecclisia) era numele dat primelor adunări creştine care aveau loc la început în anumite case pentru săvârşirea cultului. De la înţelesul de adunare,termenul ecclesias-a ex­tins apoi şi la locul unde se ţinea adunarea, loc care a devenit casa Bisericii (o Ttfţ SKKlyoiaţ oiKoq - o tis ecclisias ikos); termenul ecclisiaeste cel mai vechi pentru noţiunea de biserică în ambele ei înţelesuri: „loc de cult" şi „aduna­re", şi aşa s-a păstrat în limbile neo-latine apu­sene (fr. eglise; it. chiesa; sp. iglesia).

Denumirea latină basilica, gr. ŞaotXiK^ = lăcaş împărătesc (de la Şaoiksvq = rege), casa Domnului (lat. Domus Dei), s-a păstrat numai în două limbi neo-latine: lb. română, biserică, şi reto-romană, baselgia.

Iniţial, clădirea numită basilicaera, în lu­mea greco-romană, un edificiu folosit pentru diferite adunări publice:politice, comerciale, loc de desfăşurare a activităţii judecătoreşti ş.a. Arhitectura unei bazilici era în formă de navă dreptunghiulară, împărţită longitudinal în trei spaţii prin două şiruri de coloane care susţineau tavanul; la un capăt al sălii se afla o absidă având postamentul mai înălţat şi care servea drept tribună (la judecăţi şi întruniri). Aceste bazilici erau de obicei situate în forum, de unde şi denumirea de basilica forensis.O asemenea construcţie, datând din secolul al IV-lea, s-a descoperit în Dobrogea.

Din epoca lui Constantin cel Mare, când creştinismul a căpătat libertatea de a se răs­pândi şi numărul creştinilor a crescut, n-au mai fost suficiente spaţiile de adunări (eclisia) din casele particulare şi au început a se con­strui lăcaşuri proprii pentru nevoile cultului. Acestea aveau la început forma edificiilor spa­ţioase şi încăpătoare ale bazilicilor, cu linia alungită, în formă de corabie. Ea a fost ase­mănată în simbolistica creştină cu Biserica, salvatoarea sufletelor din furtuna păcatelor, asemenea unei corăbii ce înfruntă furtuna va­lurilor.

Stilurile arhitectonice ale bisericilor creş­tine au evoluat în timp, marcând deosebiri între Răsărit (stilul bizantin - construcţii în formă de cruce treflată, rotunjită) şi Apus (stilul romanic, alungit, stil basilical). Speci­ficul bisericii creştine îl constituie împărţirea sa interioară în altar, naosşi pronaos,indife­rent de planurile şi stilurile arhitectonice. Cuvântul care denumeşte locaşul de cult, bi­serica, se scrie cu literă mică. Se scrie Bise­rică cu literă mare când e denumită obştea sau comunitatea religioasă a credincioşilor şi se exprimă înţelesul dogmatic sintetizat în Crezul ortodox, „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”,comunitatea creşti­nă fiind „trupul tainic” al cărui cap este Hris- tos, Care a întemeiat-o. De aceea este „Una, Sfântă”,dar şi pentru că întemeierea ei isto­rică a fost sfinţită de Duhul Sfânt, care S-a coborât sub forma limbilor de foc asupra Apostolilor, în a 50-a zi de la Învierea Dom­nului, sfinţindu-i. În ziua aceasta s-a înteme­iat prima comunitate creştină, prin botezarea a trei mii de oameni, în numele lui Hristos. Biserica este „Sobornicească” fiindcă trebuie să cuprindă toată lumea, „tot soborul ome­nesc” (slavonă - suboriu = adunare, mulţime), şi ,Apostolească”fiindcă se bazează pe învă­ţătura propovăduită de Sfinţii Apostoli, care au primit-o de la Iisus Hristos, în mod direct. Prima condiţie a membrilor comunităţii care formează Biserica lui Hristos este să primeas­că Botezul în numele Sfintei Treimi, precum şi celelalte Sfinte Taine, pe care, la momentul corespunzător, trebuie să le primească creş­tinul spre a se mântui; la acestea se adaugă credinţa puternică în Dumnezeu şi Domnul nostru Iisus Hristos, faptele bune şi trăirea învăţăturilor pe care le propovăduieşte Bise­rica. Comunitatea creştină (Biserica) este formată din poporul dreptcredincios şi să- vârşitorii cultului, adică preoţii, clerul (din toate treptele ierarhice). Unitatea Bisericii se realizează în cultul divin, în centrul căru­ia sunt Sfânta Liturghie şi Sfintele Taine.

Note: