„Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.”¹

Foarte adesea, viaţa creştină a fost şi este comparată cu un drum care duce de la cele pământeşti la cele cereşti. Neascul­tarea primului om antrenează ca o consecinţă imediată izgonirea acestuia din Rai şi întoarce­rea lui în pământul din care a fost luat². Prin ur­mare, am putea spune că, de la Adam încoace, orice om este un pelerin, un străin pe un pământ care nu este al lui. „Zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ”³, şi iarăşi, adresându-se lui Avraam, Dumnezeu îi spune : „Să ştii bine că urmaşii tăi vor pribegi în pământ străin, unde vor fi robiţi şi apăsaţi patru sute de ani”⁴. Existenţa omului pe pământ se transformă astfel într-un exil.

Reîntoarcerea şi recâştigarea comuniunii cu „Cel ce este”⁵ ia forma unei mişcări care se realizează în timp şi spaţiu. Însă nu numai făptura face acest gest de mişcare şi de urcare spre comuniunea cu Persoana supremă, ci şi Dumnezeu Însuşi se coboară la ea, căci iubirea cere mişca­rea fiecăruia dintre cei ce se iubesc spre celălalt⁶. Prin întrupare, Hristos Îşi asumă condiţia exis­tenţială a omului dezrădăcinat, pribeag, izgonit pe suprafaţa pământului. El pleacă în căutarea oii celei pierdute, făcându-Se pentru ea „Cale”⁷. Astfel, durata dintre apelul lui Dumnezeu şi răs­punsul omului ia forma unei bătăi la uşă⁸: „Iată, stau la uşă şi bat”⁹. Unii răspund repede la ape­lul lui Dumnezeu, alţii însă dezamăgesc aştepta­rea Lui: „Ierusalime, Ierusalime... de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit”¹⁰.

Un răspuns prompt la oferta iubirii lui Dumnezeu l-a avut şi Cuvioasa Parascheva. Întreaga ei viaţă ia forma unui pelerinaj: încă de la vârsta de 15 ani¹¹ părăseşte casa părintească pentru a-I urma lui Hristos. Mai întâi merge la Constantinopol pentru a se închina la locurile binecuvântate ce se găseau acolo în vremea aceea¹², adică biserici şi moaşte ale multor sfinţi. De la Constantinopol sfânta călătoreşte la Calcedon¹³, după care ajunge la Heracleea Pontului¹⁴, unde şi rămâne timp cinci ani într-o mănăstire de maici. Dorind să se închine la locurile sfinte, sfânta por­neşte din nou la drum spre Ierusalim. După vi­zitarea locurilor sfinte, Cuvioasa Parascheva mer­ge în pustia Iordanului, unde rămâne la o mănăstire de maici. La numai 25 de ani, în urma unei arătări îngereşti, i se porunceşte să se întoar­că în pământul său natal, adică în Epivata¹⁵, unde şi moare doi ani mai târziu. Ajunsă la capătul că­lătoriei sale pământeşti, prezenţă discretă, necunoscută de nimeni, Dumnezeu o face cu­noscută prin darul incoruptibilităţii.

Faptul că încă de la moartea sa sfintele ei moaşte nu au încetat să peregrineze în diferite ţări din Balcani¹⁶ până să ajungă în România, la Iaşi, arată că răspunsul Cuvioasei la iubirea lui Dumnezeu nu se încheie odată cu plecarea ei din această lume, ci continuă în veşnicie prin ajutorul acordat oamenilor, prin nenumăratele minuni săvârşite la sfintele ei moaşte de-a lun­gul timpului. „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roa­dă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu”¹⁷. Pelerinajele care au loc anual la moaştele sfintei pe 14 octombrie şi care adună mii de pelerini creştini de pretutindeni nu sunt altceva decât roada pe care Sfânta Parascheva nu încetează să o aducă Domnului ca ofrandă şi mărturie a iu­birii sale pentru Dumnezeu şi pentru oameni.

Iuliana Trancă, Paris

Note: