Ce este Adevărul? (I)

„Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu”,grăieşte Iisus adresându-Se lui Pilat. La care acesta răspunde cu o întrebare: „Ce este adevărul?” (In. 18, 37-38). Nu este o adevăra­tă întrebare, ci o întrebare retorică, procedeu stilistic care exprimă sub o formă interogativă o idee care este sau pare a fi evidentă. Întreba­rea lui Pilat, la care acesta nu aşteaptă răspuns, este un mod de a spune că nimeni nu ştie ce este adevărul şi că fiecare dă acestui cuvânt sensul care-i convine. Cu alte cuvinte, ceea ce numim adevăr nu este niciodată altceva decât ceea ce socotim adevărat, iar ceea ce socotim adevărat variază de la un secol la altul, de la o societate la alta, de la o persoană la alta... Pilat nu crede că adevărul există, şi prin urmare a încetat să-l caute. Această atitudine intelectu­ală care constă în a elimina adevărul din sfera căutărilor şi preocupărilor noastre a devenit un fenomen de masă în societăţile moderne. Omul de astăzi caută tot timpul ceva, căci me­reu ceva îi lipseşte pentru a fi fericit: un alt loc de muncă, un alt apartament, o nouă maşină, o nouă iubire... El caută tot ce se poate imagi­na, numai adevărul nu. De ce să se obosească să caute ceva ce nu-i lipseşte? Căci el ştie prea bine ce este adevărul, toată lumea o ştie, până şi copiii: ceea ce pot vedea şi atinge cu mâna, ceea ce există aici şi acum, acesta este adevă­rul: „Lucrurile sunt în întregime ceea ce par a fi iar îndărătul lor nu se află nimic”(J.-P. Sartre – Greaţa).

Acest „nimic", mereu acelaşi îndărătul ce­lor trecătoare, devine astfel singurul adevăr etern, esenţa comună şi nepieritoare a tutu­ror aparenţelor pieritoare. Altfel spus, absen­ţa adevărului devine adevărul suprem a tot ceea ce există. Prin urmare, fiecare e liber să creadă orice-i trece prin cap şi să născocească propriul său adevăr. În acest caz, există la ora actuală în jur de şapte miliarde de adevăruri la suprafaţa globului - fără să punem la soco­teală făpturile necuvântătoare, dat fiind că fi­ecare fiinţă vie vede lumea în felul ei. Aşa în­cât adevărurile unei muşte, ale unui melc, ale unui tigru sau ale unui peşte nu sunt deloc aceleaşi.

Adevărul aflându-se peste tot, ce rost mai are să-l căutăm? Şi, dat fiind că toate adevăru­rile sunt de valoare egală – în ochii naturii, adevărul unui om nu are mai mare preţ decât adevărul unui şoarece sau al unei broaşte –, niciun adevăr nu este Adevărul, cu alte cuvinte, adevărul nu mai există deloc.

Când Nietzsche proclamă moartea lui Dumnezeu, el anunţă în acelaşi timp moartea adevărului. Căci făptura muritoare nu poate afla şi concepe decât adevăruri muritoare ca şi ea. Iar ceea ce este muritor şi limitat în spa­ţiu şi timp, ceea ce există aici, dar nu acolo, as­tăzi, dar nu mâine, nu este adevărul. Singurul adevăr absolut şi nemuritor al omului fără Dumnezeu este moartea însăşi, care conferă întregii existenţe omeneşti un caracter absurd şi tragic. Absurditatea existenţei a devenit în zilele noastre o credinţă răspândită pretutin­deni în lume, precum o nouă religie.

Tolstoi descrie în confesiunile lui (1882) dezagregarea lăuntrică a omului fără Dumne­zeu, criză morală şi spirituală care l-a dus în pragul sinuciderii la vârsta de cincizeci de ani şi care va deveni un fenomen mondial în se­colul următor: „Adevărul era absurditatea vie­ţii. Ca şi cum aş fi trăit îndreptându-mă către o prăpastie (...) «Dar poate există ceva ce mi-a scăpat, ceva ce n-am înţeles? m-am întrebat în mai multe rânduri. Nu e totuşi posibil ca aceas­tă stare de deznădejde să fie normală pentru om.» Şi am căutat răspuns la întrebările mele în toate cunoştinţele acumulate de oameni. (...) Am căutat în toate domeniile, şi nu numai că nu am găsit nimic, dar am înţeles că cei care căuta- seră ca şi mine în cunoştinţele omeneşti nu găsi­seră nici ei nimic. Nu numai că nu găsiseră ni­mic, dar recunoscuseră ca şi mine că acel lucru care mă ducea la disperare, absurditatea vieţii, era singura cunoaştere accesibilă omului” (L. N. Tolstoi – Mărturisiri).

Astfel încât, „oamenii nefiind capabili să se vindece de moarte, de nevoinţe, de neştiinţă, au hotărât, pentru a vieţui fericiţi, să nu se mai gân­dească la ele” (Pascal – op. cit.).

Tot aşa, ştiinţele moderne au exclus din sfera lor de cercetare problema fundamentală a existenţei omeneşti: sensul vieţii. Adevărurile ştiinţei nu aduc niciun răspuns întrebărilor esenţiale ale omului, aşa cum constată Albert Camus în eseul său despre omul absurd, Mitul lui Sisif: „Galileo, care deţinea un adevăr ştiinţific important, a renunţat la el fără să stea pe gânduri, în momentul în care acest adevăr i-a pus viaţa în pericol. Într-un anume sens, el a avut dreptate. Pentru un astfel de adevăr nu merita să fii ars pe rug. Care se învârte în jurul celuilalt, pământul sau soarele, este o chestiune absolut indiferentă. La drept vorbind, o chestiune total inutilă. În schimb, văd mulţi oameni care mor pentru că gândesc că viaţa nu merită trăită (...) Aşa încât consider că sensul vieţii este cea mai urgentă problemă”.

Însă, fără Dumnezeu, nimeni şi nimic nu poate da un sens existenţei omeneşti, a cărei destinaţie nu poate fi, în acest caz, decât moartea şi neantul: „Nu ne vom înşela deloc decretând că ideea unei finalităţi a vieţii se menţine şi se prăbuşeşte în acelaşi timp cu sistemul religios”(S. Freud – Disconfort în cultură).

Prin urmare, excluzând din sfera ei de cer­cetare sensul vieţii, ştiinţa Îl exclude pe Dum­nezeu şi, excluzându-L pe Dumnezeu, ea ex­clude adevărul însuşi. Căci o ştiinţă care îşi limitează terenul de investigaţie la cele muri­toare nu poate afla un alt adevăr final decât moartea: „Doi şi cu doi: patru, domnilor, este un principiu de moarte şi nu de viaţă. (...) «Scuzaţi-mă, va striga cineva, nu aveţi dreptul să protestaţi: doi şi cu doi fac patru. Natura nu se sin­chiseşte de pretenţiile dumneavoastră: ea nu ţine seama de dorinţele dumneavoastră şi puţin îi pasă dacă legile ei vă plac sau nu. Sunteţi obli­gat să o acceptaţi aşa cum este, ca şi consecinţe­le ce decurg de aici.» (...) Dar ce-mi pasă mie, Dumnezeule, de legile naturii şi de aritmetică, dacă, pentru un motiv sau altul, aceste legi şi acest ««doi şi cu doi: patru» nu sunt pe placul meu?” (F. M. Dostoievski – Însemnări din sub­terană).

Ca şi Pascal, care afirmă că „omul este infi­nit mai presus decât omul” (op. cit.),Dostoievski nu poate admite o ştiinţă care pune semnul egalităţii între om şi animalul omenesc şi în­tre raţiunea omenească şi adevăr. Căci „raţiu­nea nu este decât raţiune şi nu poate satisface de­cât funcţia raţională a omului, în timp ce dorinţa este expresia vieţii în totalitate, adică a întregii existenţe omeneşti, inclusiv raţiunea şi în­doielile ei” (F. M. Dostoievski – ibid.).Căci do­rinţele omului sunt fără limite, sursa lor aflându-se nu în raţiune, ci în inimă, care năzuieşte la fericirea deplină, la adevărul absolut şi la viaţa fără de moarte. În vreme ce raţiunea şi legile naturii ne promit exact contrariul: dis­trugerea finală, nonsensul existenţei şi moar­tea veşnică. Ştiinţa modernă, care nu ţine cont de năzuinţele sufleteşti ale omului, devine ast­fel din ce în ce mai inumană, aşa cum consta­tă biologul francez Henri Atlan: „Fie, pentru a fi «a omului», ea nu este decât puţin ştiinţifică, fie, pentru a putea fi ştiinţă, ea nu este decât foar­te puţin ««a omului»” (Pe drept sau pe nedrept – Intercritică între ştiinţă şi mit).

Adevărul omului se află în inima sa – „Omul este înainte de toate o inimă”(Sora Emmanuelle) –, iar numele acestui adevăr este Dumnezeu. Dacă „Dumnezeu este uitat, năzu­inţele duhovniceşti se sting şi omul nu mai este om” (Sf. Teofan Zăvorâtul – Viaţa lăuntrică).

Nu există şi nu va exista niciodată pentru om decât un singur adevăr, care nu vine de la om, ci de la Dumnezeu: „Hristos este Cel ce ne arată scopul final. (...) Hristos a pătruns cu to­tul în omenire şi omul năzuieşte să se preschim­be în fiinţa lui Hristos, Care este idealul său” (F. M. Dostoievski – Meditaţie la moartea Mariei Dimitrievna).

Fără adevărul lui Hristos, toată ştiinţa omenească nu este decât minciună şi nebunie înaintea lui Dumnezeu (I Cor. 3, 18), aseme­nea unui miraj care ne atrage tot mai departe în pustiul acestei lumi şi al materiei neînsufle­ţite: „Doctrina materialiştilor, inerţia universa­lă şi mecanismul materiei, este moartea” (F. M. Dostoievski).

Hristos nu a răspuns întrebării lui Pilat, care nu era decât un procedeu retoric pentru a spune că nimeni nu ştie ce este adevărul. Dar celor care îşi pun în mod real şi sincer aceas­tă întrebare, Hristos le răspunde: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6).