Tabăra s-a organizat cu binecu­vântarea Înaltpreasfințitului Iosif, iar anul acesta ea s-a adresat ti­nerilor între 18 și 23 de ani^[1]. Această ta­bără reprezintă pentru mine o ocazie uni­că în an. Este timpul în care mă detașez oarecum de problemele mele pentru a le putea găsi o adevărată soluție prin priete­nie și rugăciune. Acum, când scriu aceste rânduri, sunt în ultima zi de tabără, pe muntele Ceahlău, așteptând răsăritul soa­relui. Un răsărit care, fiind sfârșitul taberei, înseamnă un nou început, o viață mai bogată în prieteni, o dorință mai puternică de a face o schimbare în mine.

În 22 iulie m-am urcat într-un autocar cu oameni necunoscuți, iar astăzi voi ple­ca într-un autocar cu oameni de care m-am atașat profund, oameni care într-un timp atât de scurt au pus temelia unei prietenii sincere. Îmi aduc aminte de o frază foarte dragă mie: „Nu există străini, ci doar pri­eteni pe care încă nu i-ai cunoscut”

În timpul primelor trei zile, maica Sofronia ne-a oferit prilejul de a ne cunoaște mai bine ca grup, dar, poate și mai impor­tant, de a ne cunoaște mai bine pe noi înșine. Tema principală a fost comunica­rea, care, în diferitele ei forme, poate fi cu noi înșine, cu ceilalți și cu Dumnezeu. Ne-am dat seama că înăuntrul nostru avem o comoară neprețuită, suflarea lui Dumnezeu. Aceasta, însă, este adesea în­cuiată și prăfuită, nu doar de căderile noastre, ci și de alți oameni care, la rândul lor, au uitat de propria comoară. Maica ne-a învățat că pentru a o putea deschide avem nevoie de două chei: „Doamne, iartă-mă și vindecă-mă!” și „Doamne, iartă-i!”, iar pentru a o înmulți, de „Doamne, Îți mulțumesc!”. Am avut ocazia să o as­cultăm și pe maica Siluana vorbindu-ne despre căutarea sensului propriei existențe, pe care o are orice tânăr. Am învățat mul­te din această discuție, însă cel mai im­portant pentru mine a fost să conștientizez că dacă în necazuri și durere nu avem pu­tere să ne și bucurăm, atunci totul e min­ciună.

Următoarele 3 zile le-am petrecut în poiana de la Nemțisor. Aici, împreună cu alți 300 de tineri din Moldova și cu însoțitorii lor, am încercat să redescoperim adevăratul sens al spovedaniei, care a cam devenit un leac uitat. Organizați pe gru­puri de vârste, am realizat diferite activități prin care la început ne-am cunoscut noii colegi, iar mai apoi am intrat în adâncul temei. Înțelesul acesteia s-a transformat: nu am mai văzut spovedania doar ca un simplu dialog cu „un alt om ca mine”, ne-am dat seama că e vorba de o taină, de un moment în care, prin mijlocirea părin­telui, ieșim din timp și ne punem înaintea lui Hristos – Care, la rândul Lui, așteaptă cu nerăbdare întoarcerea noastră, Care, încă departe fiind noi, începe să alerge, să ne întâmpine și să cadă pe grumajii noștri, îmbrățișându-ne.

La Nemțișor s-au organizat și întreceri sportive în aer liber: fotbal, volei, badmin- ton și șah. Am făcut drumeții, am cântat, am jucat hore. Iar la toate acestea s-a adă­ugat starea minunată pe care o ai în prezența prietenilor, acea stare în care ești înțeles, acceptat și apreciat pentru ceea ce ești, unde ai loc să gândești și să te exprimi. Singurul nostru interes era de a ne bucu­ra, iar această bucurie am aflat-o în comu­niune. Aici nu ne-a fost frică să ne ștergem comorile de praf, să le deschidem și să le împărțim cu ceilalți.

În ultima noapte din poiană, am făcut și un foc de tabără. Era înalt de vreo cinci metri, iar din el ieșeau scântei care pluteau până în văzduh, confundându-se cu ste­lele. Uitându-mă în jur la frumusețea și bucuria de care eram înconjurat mi-am dorit în acea clipă ca toți tinerii să aibă parte de așa ceva. Să știe că, pe lângă viața zbuciumată și problemele vârstei noastre, există și oameni care ne înțeleg, cărora le pasă și care ne pot ajuta în mod con­cret.

Dacă un tânăr m-ar întreba cum s-au întâmplat toate acestea la tabăra Neamț, nu aș ști să-i spun prin cuvinte, căci le-am trăit și le port în mine. I-aș zice doar atât: „Vino și vezi!”

Benedict Both, Portugalia