Tabăra s-a organizat cu binecu­vântarea ÎnaltpreasfinÅ£itului Iosif, iar anul acesta ea s-a adresat ti­nerilor între 18 ÅŸi 23 de ani^[1]. Această ta­bără reprezintă pentru mine o ocazie uni­că în an. Este timpul în care mă detaÅŸez oarecum de problemele mele pentru a le putea găsi o adevărată soluÅ£ie prin priete­nie ÅŸi rugăciune. Acum, când scriu aceste rânduri, sunt în ultima zi de tabără, pe muntele Ceahlău, aÅŸteptând răsăritul soa­relui. Un răsărit care, fiind sfârÅŸitul taberei, înseamnă un nou început, o viaÅ£ă mai bogată în prieteni, o dorinÅ£ă mai puternică de a face o schimbare în mine.

În 22 iulie m-am urcat într-un autocar cu oameni necunoscuÅ£i, iar astăzi voi ple­ca într-un autocar cu oameni de care m-am ataÅŸat profund, oameni care într-un timp atât de scurt au pus temelia unei prietenii sincere. Îmi aduc aminte de o frază foarte dragă mie: „Nu există străini, ci doar pri­eteni pe care încă nu i-ai cunoscut”

În timpul primelor trei zile, maica Sofronia ne-a oferit prilejul de a ne cunoaÅŸte mai bine ca grup, dar, poate ÅŸi mai impor­tant, de a ne cunoaÅŸte mai bine pe noi înÅŸine. Tema principală a fost comunica­rea, care, în diferitele ei forme, poate fi cu noi înÅŸine, cu ceilalÅ£i ÅŸi cu Dumnezeu. Ne-am dat seama că înăuntrul nostru avem o comoară nepreÅ£uită, suflarea lui Dumnezeu. Aceasta, însă, este adesea în­cuiată ÅŸi prăfuită, nu doar de căderile noastre, ci ÅŸi de alÅ£i oameni care, la rândul lor, au uitat de propria comoară. Maica ne-a învăÅ£at că pentru a o putea deschide avem nevoie de două chei: „Doamne, iartă-mă ÅŸi vindecă-mă!” ÅŸi „Doamne, iartă-i!”, iar pentru a o înmulÅ£i, de „Doamne, ÎÅ£i mulÅ£umesc!”. Am avut ocazia să o as­cultăm ÅŸi pe maica Siluana vorbindu-ne despre căutarea sensului propriei existenÅ£e, pe care o are orice tânăr. Am învăÅ£at mul­te din această discuÅ£ie, însă cel mai im­portant pentru mine a fost să conÅŸtientizez că dacă în necazuri ÅŸi durere nu avem pu­tere să ne ÅŸi bucurăm, atunci totul e min­ciună.

Următoarele 3 zile le-am petrecut în poiana de la NemÅ£isor. Aici, împreună cu alÅ£i 300 de tineri din Moldova ÅŸi cu însoÅ£itorii lor, am încercat să redescoperim adevăratul sens al spovedaniei, care a cam devenit un leac uitat. OrganizaÅ£i pe gru­puri de vârste, am realizat diferite activităÅ£i prin care la început ne-am cunoscut noii colegi, iar mai apoi am intrat în adâncul temei. ÎnÅ£elesul acesteia s-a transformat: nu am mai văzut spovedania doar ca un simplu dialog cu „un alt om ca mine”, ne-am dat seama că e vorba de o taină, de un moment în care, prin mijlocirea părin­telui, ieÅŸim din timp ÅŸi ne punem înaintea lui Hristos – Care, la rândul Lui, aÅŸteaptă cu nerăbdare întoarcerea noastră, Care, încă departe fiind noi, începe să alerge, să ne întâmpine ÅŸi să cadă pe grumajii noÅŸtri, îmbrăÅ£iÅŸându-ne.

La NemÅ£iÅŸor s-au organizat ÅŸi întreceri sportive în aer liber: fotbal, volei, badmin- ton ÅŸi ÅŸah. Am făcut drumeÅ£ii, am cântat, am jucat hore. Iar la toate acestea s-a adă­ugat starea minunată pe care o ai în prezenÅ£a prietenilor, acea stare în care eÅŸti înÅ£eles, acceptat ÅŸi apreciat pentru ceea ce eÅŸti, unde ai loc să gândeÅŸti ÅŸi să te exprimi. Singurul nostru interes era de a ne bucu­ra, iar această bucurie am aflat-o în comu­niune. Aici nu ne-a fost frică să ne ÅŸtergem comorile de praf, să le deschidem ÅŸi să le împărÅ£im cu ceilalÅ£i.

În ultima noapte din poiană, am făcut ÅŸi un foc de tabără. Era înalt de vreo cinci metri, iar din el ieÅŸeau scântei care pluteau până în văzduh, confundându-se cu ste­lele. Uitându-mă în jur la frumuseÅ£ea ÅŸi bucuria de care eram înconjurat mi-am dorit în acea clipă ca toÅ£i tinerii să aibă parte de aÅŸa ceva. Să ÅŸtie că, pe lângă viaÅ£a zbuciumată ÅŸi problemele vârstei noastre, există ÅŸi oameni care ne înÅ£eleg, cărora le pasă ÅŸi care ne pot ajuta în mod con­cret.

Dacă un tânăr m-ar întreba cum s-au întâmplat toate acestea la tabăra NeamÅ£, nu aÅŸ ÅŸti să-i spun prin cuvinte, căci le-am trăit ÅŸi le port în mine. I-aÅŸ zice doar atât: „Vino ÅŸi vezi!”

Benedict Both, Portugalia