Tabăra s-a organizat cu binecu­vântarea Înaltpreasfinţitului Iosif, iar anul acesta ea s-a adresat ti­nerilor între 18 şi 23 de ani^[1]. Această ta­bără reprezintă pentru mine o ocazie uni­că în an. Este timpul în care mă detaşez oarecum de problemele mele pentru a le putea găsi o adevărată soluţie prin priete­nie şi rugăciune. Acum, când scriu aceste rânduri, sunt în ultima zi de tabără, pe muntele Ceahlău, aşteptând răsăritul soa­relui. Un răsărit care, fiind sfârşitul taberei, înseamnă un nou început, o viaţă mai bogată în prieteni, o dorinţă mai puternică de a face o schimbare în mine.

În 22 iulie m-am urcat într-un autocar cu oameni necunoscuţi, iar astăzi voi ple­ca într-un autocar cu oameni de care m-am ataşat profund, oameni care într-un timp atât de scurt au pus temelia unei prietenii sincere. Îmi aduc aminte de o frază foarte dragă mie: „Nu există străini, ci doar pri­eteni pe care încă nu i-ai cunoscut”

În timpul primelor trei zile, maica Sofronia ne-a oferit prilejul de a ne cunoaşte mai bine ca grup, dar, poate şi mai impor­tant, de a ne cunoaşte mai bine pe noi înşine. Tema principală a fost comunica­rea, care, în diferitele ei forme, poate fi cu noi înşine, cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Ne-am dat seama că înăuntrul nostru avem o comoară nepreţuită, suflarea lui Dumnezeu. Aceasta, însă, este adesea în­cuiată şi prăfuită, nu doar de căderile noastre, ci şi de alţi oameni care, la rândul lor, au uitat de propria comoară. Maica ne-a învăţat că pentru a o putea deschide avem nevoie de două chei: „Doamne, iartă-mă şi vindecă-mă!” şi „Doamne, iartă-i!”, iar pentru a o înmulţi, de „Doamne, Îţi mulţumesc!”. Am avut ocazia să o as­cultăm şi pe maica Siluana vorbindu-ne despre căutarea sensului propriei existenţe, pe care o are orice tânăr. Am învăţat mul­te din această discuţie, însă cel mai im­portant pentru mine a fost să conştientizez că dacă în necazuri şi durere nu avem pu­tere să ne şi bucurăm, atunci totul e min­ciună.

Următoarele 3 zile le-am petrecut în poiana de la Nemţisor. Aici, împreună cu alţi 300 de tineri din Moldova şi cu însoţitorii lor, am încercat să redescoperim adevăratul sens al spovedaniei, care a cam devenit un leac uitat. Organizaţi pe gru­puri de vârste, am realizat diferite activităţi prin care la început ne-am cunoscut noii colegi, iar mai apoi am intrat în adâncul temei. Înţelesul acesteia s-a transformat: nu am mai văzut spovedania doar ca un simplu dialog cu „un alt om ca mine”, ne-am dat seama că e vorba de o taină, de un moment în care, prin mijlocirea părin­telui, ieşim din timp şi ne punem înaintea lui Hristos – Care, la rândul Lui, aşteaptă cu nerăbdare întoarcerea noastră, Care, încă departe fiind noi, începe să alerge, să ne întâmpine şi să cadă pe grumajii noştri, îmbrăţişându-ne.

La Nemţişor s-au organizat şi întreceri sportive în aer liber: fotbal, volei, badmin- ton şi şah. Am făcut drumeţii, am cântat, am jucat hore. Iar la toate acestea s-a adă­ugat starea minunată pe care o ai în prezenţa prietenilor, acea stare în care eşti înţeles, acceptat şi apreciat pentru ceea ce eşti, unde ai loc să gândeşti şi să te exprimi. Singurul nostru interes era de a ne bucu­ra, iar această bucurie am aflat-o în comu­niune. Aici nu ne-a fost frică să ne ştergem comorile de praf, să le deschidem şi să le împărţim cu ceilalţi.

În ultima noapte din poiană, am făcut şi un foc de tabără. Era înalt de vreo cinci metri, iar din el ieşeau scântei care pluteau până în văzduh, confundându-se cu ste­lele. Uitându-mă în jur la frumuseţea şi bucuria de care eram înconjurat mi-am dorit în acea clipă ca toţi tinerii să aibă parte de aşa ceva. Să ştie că, pe lângă viaţa zbuciumată şi problemele vârstei noastre, există şi oameni care ne înţeleg, cărora le pasă şi care ne pot ajuta în mod con­cret.

Dacă un tânăr m-ar întreba cum s-au întâmplat toate acestea la tabăra Neamţ, nu aş şti să-i spun prin cuvinte, căci le-am trăit şi le port în mine. I-aş zice doar atât: „Vino şi vezi!”

Benedict Both, Portugalia