Parohia, intre lume si Imparatia lui Dumnezeu (II)

II.    PAROHIA CA LOC UNDE PUTEM DOBÂNDI ÎMPĂRĂŢIA https://apostolia.eu/index.php/deli-and-james-dating/ | https://apostolia.eu/index.php/room-for-dating-purpose-in-karachi/ | https://apostolia.eu/index.php/guy-im-dating-asked-to-borrow-money/ | questions to ask a guy when you're dating | general anxiety disorder dating

Parohia este un loc privilegiat care îi per­mite creştinului să răspundă acestei nostal­gii pe care o poartă în suflet şi să se întoar­că astfel spre adevărata sa patrie.

A. Harul credinţei si al Sfântului Botez (mirungerea, împărtăşania) este o bogăţie şi o putere imensă. Creştinii au un potenţi­al nemaipomenit de sfinţenie înlăuntrul lor.

a) Să ne amintim că botezul este precedat de „lepădări": Satana a fost alungat din viaţa noastră şi din cea a copiilor noştri. Nu mai are putere asupra noastră; nu mai poate acţiona decât dacă noi înşine îi suntem complici.

b) La botez, ni s-a dat libertatea de a face binele,altfel spus, de a face voia lui Dum­nezeu, „unindu-ne cu Hristos" Putem, avem capacitatea spirituală şi harul de a deveni sfinţi: să nu uităm acest lucru, mai ales în clipele de deznădejde! c) Atunci când participăm la Sfânta Împărtă­şanie,ne hrănim cu Trupul şi Sângele Dom­nului, devenim părtaşi la împărăţia lui Dum­nezeu: ce putere extraordinară ! Acest lucru trebuie să ne întărească. Mai ales că, după ce ne-am împărtăşit astfel, ne întoarcem în lume: „Să mergem în pace!", spune preotul, şi suntem trimişi în lume purtând în toată fiinţa noastră harul dumnezeiesc al lui Hris- tos.

B. Tradiţia ortodoxă ne dă putere.

Ortodoxia nu este o variantă oarecare a creşti­nismului; este tradiţia Apostolilor şi a Părinţilor şi, pentru majoritatea dintre noi, este credinţa strămoşească moştenită de la părinţii noştri şi de la naşi.

a) Fiind enoriaşi într-o parohie, suntem deo­potrivă împreună-slujitori cu preotul nos­tru paroh, participanţi la cultul creştin în toată frumuseţea şi profunzimea lui. Pre­zenţa noastră în parohie la săvârşirea sfin­telor slujbe, şi în special a Sfintei Liturghii, este indispensabilă: este datoria noastră şi de aici ne tragem puterea pentru a ne con­tinua călătoria spre Împărăţia cerurilor. Trebuie să nu uităm că Sfintele Taine ale Bisericii ne fac părtaşi la Împărăţia lui Dum­nezeu înainte de vreme. Biserica sau paro­hia nu sunt Împărăţia; ci ele sunt uşa către Împărăţie prin Sfintele Taine, prin sfintele icoane, prin rituri şi prin rugăciunile per­sonale şi de obşte.

b) Fiind enoriaşi într-o parohie, moştenim întreaga tradiţie ascetică.Desigur, mona­hii sunt cu precădere cei care păstrează această tradiţie. Dar, pe de-o parte, toţi enoriaşii au posibilitatea de a merge des la mănăstiri şi, pe de altă parte, lupta spi­rituală pentru a împlini poruncile dum­nezeieşti face parte din viaţa oricărui creş­tin. La botez, am mărturisit: mă unesc cu Hristos! În fiecare zi ne luptăm ca să ne ţi­nem de cuvânt, iată ce înseamnă nevoin- ţa creştină.

c) Primim sprijin şi ajutor prin intermediul preotului nostru sau al duhovnicului.Acesta luptă, la rândul lui, pentru propria sfinţe­nie; este şi el un enoriaş care tânjeşte după Împărăţia lui Dumnezeu. Şi ne sprijină, ne împărtăşeşte din experienţa lui; ne în­vaţă, ne ridică atunci când cădem şi ne aju­tă să îndeplinim poruncile dumnezeieşti. Luptă pentru noi, prin post şi rugăciune.

C. Viaţa parohială este locul transfor­mării noastre. Se asemănă unui vas în care se plăsmuieşte omenirea reînnoită prin Botez.

a) În parohie are loc „pocăinţa” noastră neîn­cetată. ,A se pocăi”(Marcu 1, 15) înseam­nă „a se întoarce”, aşa cum a făcut Fiul ri­sipitor: a mers în lume, a devenit un om al lumii; şi apoi şi-a amintit că este locui­tor al Împărăţiei lui Dumnezeu şi s-a în­tors pentru a merge în Împărăţie, acolo unde este Tatăl. Este vorba în primul rând de transformarea patimilor noastre, de a trece de la pofte la adevărata dorire de Dumnezeu; de la consumul de alimente din lume la împărtăşanie, hrana cea ne­muritoare pe care ne-o dă Domnul la Os­păţul din Împărăţie.

b) Învăţăm, de asemenea, în parohie să mul­ţumim Domnului.Este un timp pentru ru­găciunea de mulţumire şi este un timp pentru rugăciunea de preamărire: dacă ne vom gândi să mulţumim mai des D omnului vom fi invulnerabili. Cel care mulţumeş­te Domnului locuieşte deja în Împărăţia Sa, fiindcă are conştiinţa darurilor şi a bu­nătăţii lui Dumnezeu.

c) În cele din urmă, parohia este, prin exce­lenţă, locul în care creştinul învaţă să îm­plinească poruncile, spre exemplu prin ier­tarea celuilalt, dar şi prin generozitate, curăţenie trupească, prin ajutorul dezin­teresat acordat fraţilor noştri, prin sacrifi­ciul de sine. Dacă nu învăţăm să facem voia Tatălui în parohie, nu vom putea împlini voia Lui în lume!

III.    PAROHIA ŞI MĂRTURIA SA ÎN LUME

A. Biserica este „apostolică”, altfel spus, vine de la Sfinţii Apostoli. Dar aceasta înseamnă, de asemenea, că natura sa este una misionară.

a) Misiunea creştiniloreste parte integrantă a identităţii lor. Primii creştini au dat întot­deauna mărturie de credinţa lor, începând prin a vesti Învierea lui Hristos, aşa cum ara­tă Faptele Apostolilor. Foarte rapid, misiu­nea lor s-a lovit de ostilitatea societăţii în care trăiau şi au fost nevoiţi să încununeze mărturia lor prin jertfa propriei vieţi: „mar­tir” înseamnă cel care dă mărturie. Cuvântul „martir” nu trebuie să ne înspăimânte!

b) La serviciuavem multe ocazii de a da măr­turie de credinţa ortodoxă, dar în primul rând trebuie să fim un exemplu pentru cei­lalţi. Dacă suntem cu adevărat ucenici ai lui Hristos, dacă ţinem posturile Bisericii, dacă purtăm crucea, dacă iertăm greşelile celor­lalţi, vom răspândi credinţa care ne însufle­ţeşte. Uneori, se poate întâmpla să fim ne­voiţi să explicăm colegilor noştri de ce suntem creştini şi ce înseamnă Ortodoxia. Adesea avem posibilitatea să spunem „nu”, să refuzăm un compromis care ne-ar îngre­una sufletul şi vocaţia noastră creştină.

c) În viaţa socială,creştinul nu rămâne indife­rent la dezbaterile publice. El este, cel mai adesea, un cetăţean, un alegător şi un posi­bil ales şi participă la deciziile luate pe plan municipal sau naţional. Chiar şi pe un eno­riaş care nu are încă cetăţenia ţării în care trăieşte, deciziile luate îl privesc în mod di­rect şi îl afectează atât pe el, cât şi pe mem­brii familiei lui. Responsabilitatea politică face parte din activitatea misionară şi apos­tolică a membrilor unei parohii. Aceasta constă în a încerca să facem în aşa fel încât mesajul Evangheliei să biruiască în socie­tatea civilă.

B. Acţionăm din interiorul comunităţii umane în mijlocul căreia ne-a trimis Dumnezeu: de dinăuntrul lumii.

a) Prin post,care se împotriveşte spiritului lumii, fiindcă taie voia, este inversul pati­mii, dorinţei de dominare şi de posesie. Prin post, în principal, mai mult decât prin orice altă manifestare exterioară, creştinul lucrează în lume.

b) Prin rugăciunepentru lume şi pentru mân­tuirea ei, pentru colegii noştri de serviciu,
pentru vecini, pentru cel care nu este încă „fratele” nostru (de aceeaşi credinţă cu noi), ci „aproapele” nostru. Ne rugăm pen­tru întoarcerea lor şi pentru mântuirea lor. Dar Îi şi mulţumim lui Dumnezeu pentru binele pe care aceştia îl fac, poate fără să ştie că împlinesc voia Domnului.

c) Prin pocăinţăprimim de la Dumnezeu ha­rul de a vedea păcatele lumii ca şi cum ar fi propriile noastre păcate. Dobândim astfel puterea de a nu judeca şi de a avea milă faţă de lume, după exemplul pe care ni-l dă Însuşi Hristos, precum şi forţa de a-I urma.

C. Mărturia creştină este o poruncă (Marcu 16, 15)

a) Prin exemplu - martiriul: să îndurăm ne­dreptăţile pentru credinţă şi din dragoste faţă de lume sau, în orice caz, pentru oa­menii care sunt în lume: atât de mult a iu­bit Dumnezeu lumea încât L-a dat pe uni­cul Său Fiu şi a trimis Duhul Său Sfânt; o altă dovadă a iubirii Lui pentru lume şi a voii lui de o salva este că trimite în lume pe cei botezaţi, pe ucenicii Săi, propriile Sale mădulare. Foarte semnificativă este dragostea lui Hristos manifestată de către creştini faţă de săraci, de cei aflaţi în sufe­rinţă, de toţi cei „mici”. Dimensiunea ca­ritabilă şi socială a vieţii creştine vesteşte lumii fraternitatea întru Hristos trăită în biserică, în parohie.

b) Prin cuvânt:să luăm poziţie (petiţii, vot etc.). Cateheza la care participăm în bise­rică ne ajută să ne exprimăm şi să aducem în lume un discurs creştin. Instruiţi sau nu, atâta vreme cât trăim cu adevărat în

Biserică, în parohie, primim cu toţii, prin harul Sfântului Duh, cuvântul care trebu­ie atunci când trebuie (Marcu 13, 11).

c) Prin creativitate: artă, cultură, filozofie, tehnică. Ca enoriaşi putem aduce lumii idei noi, valori noi şi forme noi de expre­sie pe care lumea nu le cunoaşte. Mărturia liturgică şi iconografică îmbogăţesc cultu­ra unei ţări. Dar şi alte forme de artă, cum ar fi tradiţiile populare (cântece, dansuri, poezii, costume) îmbogăţesc, de aseme­nea, cultura lumii. Acelaşi lucru se poate spune şi despre aceia dintre noi care prac­tică o artă ne-liturgică – construcţie, pic­tură, muzică, literatură – şi care fac să exis­te în lume o formă de frumuseţe sau de adevăr „din dragoste pentru Frumos” (vezi festivalul Mitropoliei).

Prin toate acestea, vedem că, pe de o par­te, dinspre lume ne îndreptăm spre Împărăţia lui Dumnezeu sfinţindu-ne viaţa şi căutând să ne mântuim noi şi familia noastră şi, pe de altă parte, dinspre Împărăţia lui Dumnezeu (la care suntem părtaşi prin Sfintele Taine) mer­gem spre lume pentru a lucra împreună cu Hristos, Care vrea să salveze lumea. Parohia, o mică parte din taina pe care o reprezintă Biserica şi care ne este accesibilă, este o uşă care se deschide în ambele sensuri. Viaţa noas­tră stă sub semnul Crucii: ea este punctul de întâlnire dintre lume şi Împărăţia lui Dumnezeu, de aceea Sfântul Apostol Pavel a spus că suntem „răstigniţi pentru lume”.

Preot Marc-Antoine Costa de Beauregard Conferinţă la parohia din Nantes, Franţa, 7 aprilie 2013